Duminica a 4-a după Rusalii | Cuvântul dragostei – izvor al vindecării

Duminica a 4-a după Rusalii | Cuvântul dragostei – izvor al vindecării

Vindecarea slugii sutașului

Ev. Matei 8, 5-13

 

După pogorârea de pe muntele fericirilor, unde Hristos descoperă tainele Împărăției, schimbând prin cuvântul Său dumnezeiesc inimile celor însetați după har, Domnul săvârșește o triadă de minuni relatate de Matei apostolul și evanghelistul: vindecarea unui lepros (Mt. 8, 3), vindecarea slugii sutașului roman (Mt. 8, 5-13) și apoi vindecarea soacrei lui Petru (Mt. 8, 15).

Domnul, mai întâi, se descoperă lumii prin cuvântul adevărului (fericirile), prin cuvântul care descoperă taina harului și a schimbării interioare (chemarea la apostolat), iar apoi se descoperă prin cuvântul care vindecă (minunile săvârșite).

Astăzi, călătorim cu minunea vindecării slugii sutașului iubitor și smerit, descoperindu-ni-se o evanghelie a dragostei nemăsurate a lui Dumnezeu pentru om, dar și a smereniei omului față de Hristos Domnul. Omul care se smerește și iubește cu adevărat poate schimba gândul lui Dumnezeu și poate deveni într-un chip tainic făcător de minuni.

„Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga meu” (Mt. 8, 8)

Fără conștiința nevredniciei nici o virtute nu este autentică pentru că poartă mereu pecetea mândriei. De aceea, și începutul evangheliei de la Matei ne descoperă taina smereniei prin cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Mt. 3, 11).

Fericitul Augustin ne tâlcuiește atât de frumos acest pasaj din evanghelie în exegezele sale: „Găsindu-se nevrednic, s-a arătat pe sine vrednic ca Hristos să vină nu doar în casă ci și în inima sa. Nu ar fi spus aceasta cu o așa mare credință și smerenie dacă nu L-ar fi primit deja în inima sa pe Cel care avea să-i vină în casă. Pentru Hristos nu ar fi fost nici o bucurie să intre în casa sa și să nu intre în inima sa.

Căci Domnul smereniei, atât prin cuvânt, cât și prin faptă, a șezut și în casa unui fariseu mândru, pe nume Simon și, deși a șezut în casa lui, în inima lui nu era loc. Căci în inima lui, Fiul Omului, nu a putut să-și plece capul pentru a se odihni”.

Sutașul roman avea o singură neliniște în inimă – durerea pentru aproapele. În această perspectivă are loc și întâlnirea sa cu Mântuitorul Hristos, Care nu l-a judecat pentru slujirea sa, nici nu l-a respins, pentru că făcea parte din neamul celor care asupreau poporul iudeu. Nici nu l-a judecat pentru credința sa păgână, nici nu a încercat să-l convingă sau să-i vorbească despre Adevăr.

Domnul a privit în inima centurionului și „S-a minunat” (Mt. 8, 10) de smerenia lui, atunci când l-a auzit spunând „nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu” (Mt. 8, 8). Aici se ascunde minunea, Domnul nu se comportă ca un prozelit, nici ca un zelot, nici ca un judecător, știind că inima curată și smerită va primi Adevărul, o dată văzând minunea săvârșită – harul este cel care arată adevărata măsură a schimbării lăuntrice.

Rugăciunea unui om schimbă inima lui Dumnezeu

Știindu-se păcătos, sutașul Îi cere Domnului să-i vindece sluga doar prin cuvânt, de la distanță, și să nu vină în casa sa, spunând „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu” (Mt. 8, 8). Această exclamație va fi reluată de Sfântul Ioan Gură de Aur în una din rugăciunile înainte de Sfânta Împărtășanie și va rămâne emblematică în taina smereniei adevărate.

Exegeții care au tâlcuit această evanghelie vorbesc și despre faptul că sutașul, cunoscând foarte bine obiceiurile iudeilor (care nu puteau să aibă amestec cu păgânii), nu a vrut să-L pună într-o situație inconfortabilă (împotriva legii iudaice) pe Cel care era Învățătorul, urmat de mulțimile care erau însetate după cuvântul dătător de viață – smerenia se arată pe măsura iubirii.

Sutașul devine mesagerul suferindului, cerând de la Hristos îndurare și vindecarea celui pe care îl iubește. Sutașul se arată a fi tocmai puntea de legătură a lucrării dumnezeiești manifestată prin vindecare. Datorită iubirii și credinței sutașului, sluga este tămăduită. În urma acestei minuni, sutașul va deveni următor și mărturisitor al lui Hristos, schimbându-și în mod radical viața. De aici înțelegem că harul este cel care face schimbarea interioară posibilă și nu convingerile raționale și nici cele exterioare.

Boala și suferința ni se descoperă a fi îngăduite de pronia dumnezeiască tocmai pentru a-l apropia pe om față de Dumnezeu. Centurionul nu știa că Hristos este Dumnezeu întrupat, va descoperi aceasta imediat ce sluga va fi fost vindecată – dragostea cere (declanșează) minunea, iar minunea descoperă (vădește) Adevărul.

Sutașul este cel care cere cuvânt de la om, dar primește răspuns de la Cuvântul vieții, Cel care a zidit omul prin cuvânt. Dumnezeu răspunde cu dragoste la dragostea sutașului și cuvântul Său viu devine vindecător. Suferința care este îmbrăcată în haina dragostei, dobândește o altă perspectivă, o altă valoare, în calea noastră spre mântuire.

Credința sutașului este rodul primirii Domnului în inima sa îndurerată de suferința aproapelui. Chiar înainte să-l cunoască, sutașul Îl primește (deja) pe Hristos în inimă, întrucât adresarea sa cu atâta credință și smerenie nu se putea împlini doar dacă venea dintr-o convingere sinceră.

Aici se ascunde (și) taina prin care suntem chemați să-l primim pe Domnul în inima noastră, aceasta fiind temelia întâlnirii cu Hristos, mereu mai adânc și mai adevărat în potirul Sfintei Euharistii. Fiecare Sfântă Liturghie este o întâlnire asemenea celei de astăzi, în care suntem chemați să trăim smerenia sutașului pentru a descoperi pe Cuvântul Care se arată a fi taina vieții și a vindecării.

 

Un om aflat sub stăpânire

Sutașul roman din evanghelia de astăzi nu are doar empatie și dragoste, dar are ceea ce este cel mai important – credința (care mută munții – Mt. 17, 20), acea credință, că Mântuitorul poate să facă minunea de neînchipuit.

Credința e și semnul unei adânci înțelepciuni, căci chiar dacă îl vede pe Hristos ca și Om, totuși intuiește (prin credință puternică) că este mai mult decât ceea ce vede cu ochii trupului, descoperire făcută de ochii adânci ai sufletului: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostași şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face” (Mt. 8, 9).

Centurionul roman era păgân pe tărâm iudeu, dar s-a arătat iubitor al poporului care trăia asuprirea – „și auzind despre Iisus, a trimis la El bătrâni ai iudeilor, rugându-L să vină şi să vindece pe sluga lui. Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubește neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” (Lc. 7, 3 -5). 

Fericitul Augustin sesizează atât de frumos cum Domnul (totuși) a intrat în casa sutașului iubitor al poporului iudeu: „Chiar dacă Domnul nu a intrat fizic în casa omului, a fost prezent în toată măreția Sa, vindecându-i credința și sluga. Cu toate acestea, același Domn apăruse trupește între oamenii legământului Său. Nu s-a născut într-o altă țară. Nu a pătimit, nu a călcat, nu a îndurat suferințele sale omenești și nici nu a făcut minuni în alte țări. Totuși, prin sutaș, s-a împlinit prorocia: cel pe care nu-l cunoșteam m-a slujit”.

 

„Mulți de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăția cerurilor” (Mt. 8, 11)

Mântuitorul laudă credința sutașului, care după trup era roman, iar după duh era din credința cea adevărată. Ni se descoperă astăzi că oamenii legământului celui vechi, care i-au văzut și i-au auzit pe proroci, dar care nu i-au primit, vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară, iar cei care însetau după dreptate și după har se vor bucura de Domnul.

Hristos cheamă în chip tainic toate neamurile convertite la ospățul cel ceresc, la taina nunții celei veșnice, îi cheamă la bucuria cea fără de sfârșit, alături de Avraam și de Isaac și de Iacov, având ca și pâine dreptatea dumnezeiască, iar ca și cupă binecuvântată harul înțelepciunii. Sutașul primește împlinirea dorinței, descoperă puterea harului, vede taina Împărăției și trăiește schimbarea lăuntrică de neînchipuit, cea mai mare din viața lui.

 

Iubirea aproapelui – izvor de vindecare

Sutașul cunoaște durerea slugii sale, de altfel aduce detalii privind suferința aceluia, ceea ce arată empatie, dragoste și milostivire. Iubirea de aproapele și părtășia la suferința acestuia sunt cele care aduc astăzi vindecare. Cel care își iubește aproapele și se roagă pentru el, devine, cu adevărat, făcător de minuni, după cum sutașul roman a devenit pentru sluga sa aflată în suferință. Libertatea omului se desăvârșește prin dragoste, iar dragostea nu poate cuantificată, e mereu într-o creștere fără de sfârșit – putând face ca Dumnezeu să rămână uimit de iubirea noastră oglindită în aproapele.

Omul de astăzi este deranjat de prezența suferinței aproapelui,  a durerii și morții, căutând soluții prin care acestea să fie camuflate, mascate cu un tablou frumos al vieții. Soluția nu este ascunderea în spatele unui paravan fals a realității, ci acceptarea realității ca fiind îngăduită de Dumnezeu, spre întărirea credinței și arătarea iubirii față de aproapele.

E greu să guști din iubirea lui Dumnezeu dacă nu guști din iubirea cuiva pe care îl vezi de aproape. E greu să guști din bunătatea lui Dumnezeu, dacă nu guști măcar puțin și din bunătatea aproapelui. E greu să guști din mângâierea lui Dumnezeu, dacă nu guști din mângâierea pe care ți-o aduce cel de lângă tine. Avem (mereu) nevoie de un aproape cu care să împărțim durerea ori bucuria, rănile adânci din inimă (adesea nevindecate), ori zâmbetul, îndreptat (câteodată cu disperare) către cineva.  

Taina aproapelui ne învață astăzi că omul, fie moare cu și pentru Dumnezeu și aproapele, fie fără, ba chiar și împotriva lui Dumnezeu și a aproapelui. Primul fel de a muri îl aseamănă pe om Fiului lui Dumnezeu întrupat, Care a primit moartea pentru a dărui omului viață. Și viață din Viața Sa! De aceea și moartea mea pentru aproapele devine pentru el viață.

Îmbrățișarea durerii în ziua de astăzi

Lacrimile aproapelui să devină propriile lacrimi și bucuria aproapelui propria noastră bucurie. Aceasta înseamnă a îmbrățișa durerea celuilalt. Nu a-l judeca. Nu a ne îndepărta de el, socotindu-l incomod. Sfântul Varsanufie cel Mare spunea că „aproapele este ca o oglindă în care văd mereu propriile neputințe” – cu adevărat, tot răul din mine se oglindește în aproapele, de care fug mereu. A fugi înseamnă a acutiza durerea care nu poate dispărea. A îmbrățișa durerea aproapelui se arată a fi singura și adevărata cale de vindecare și de mântuire, pentru fiecare om și pentru aproapele său.

Această cale începe de la lucruri „mici”. Mai întâi, a-l include și pe aproapele în taina propriei pocăințe. Apoi, prin rugăciune, punând viața și nevoile aproapelui mai presus de propria viață și propriile nevoi. Apoi prin smerenie; cu cât omul se smerește mai mult, cu atât pune în fața Domnului neputința de a se schimba ori de a schimba pe cineva ori ceva. Domnul este Singurul Care poate schimba cu adevărat ceva, mai ales lăuntrul tainic al unei persoane.

Lăsându-i Domnul libertatea de a lucra nestingherit în noi și în aproapele nostru, ba, mai mult, rugându-l ca El să lucreze, pentru că a Lui este vremea, vom vedea adevărate minuni. Minunea este bucurie pentru omul vindecat, dar ea nu este altceva decât firescul Minunatului nostru Dumnezeu! Tot ce lucrează Domnul este mare și minunat cu adevărat.

Fără un aproape, nu voi putea fi niciodată fericit, iar ca să-l iubesc trebuie să fiu liber. Sutașul din evanghelia de astăzi este cel cu adevărat liber, nerobit de lege și de prescripții, inima lui era cu adevărat liberă să iubească și din această iubire se va naște credința, iar credința va face minunea posibilă. Iubirea este mereu cea care ne face liberi, iar libertatea ne ajută să iubim mai cu adevărat și mai adânc – iar o bucurie mai mare ca aceasta nu există.

 

Dragostea este singura care schimbă gândul lui Dumnezeu

Dacă îl iubim pe aproapele nostru, putem schimba lumea, putem schimba istoria întregii omeniri. Rugăciunea unui singur om a schimbat cumva planul lui Dumnezeu – L-a abătut din cale și era cât pe ce să-L aducă nu doar sub acoperișul sufletului și al inimii, dar chiar și al casei unde zăcea sluga muribundă. Rugăciunea sutașului și schimbarea inimii sale, schimbă astăzi inima lui Dumnezeu, Care vindecă sluga aflată în suferință.

Dragostea pentru aproapele doboară peretele deznădejdii și al angoasei, care au dus la pieirea atâtora și atâtora suflete (care se ofilesc și astăzi). Ea rescrie cu slove dumnezeiești, din nou, istoria lumii (așa cum a rescris-o și sutașul, care prefigurează Biserica neamurilor) și scoate din iad sufletele care nu au cunoscut taina iubirii dumnezeiești.

–

Doamne, învață-ne cu adevărat iubirea aproapelui,

căci doar iubind vom putea schimba lumea!

† Atanasie de Bogdania