Duminica a 4-a după Paști | Apa Harului – Apa Vieții

Duminica a 4-a după Paști | Apa Harului – Apa Vieții

Vindecarea slăbănogului de la Vitezda

Ev. Ioan 5, 1-15

În călătoria noastră prin tainele adânci ale evangheliei, purtând astăzi stindardul bucuriei celei netrecătoare, ajungem la o înjumătățire a perioadei care ne duce de la lumina învierii la lumina harului aducător de viață, care ni se va descoperi la Rusalii – nașterea Bisericii.

Purtăm Taina Învierii Domnului nostru Iisus Hristos vreme de cincizeci de zile, iar la jumătatea lor ajungem în miercurea din săptămâna a patra a învierii, fiind numărul acestor zile un număr al plinătății, un număr al desăvârșirii și al veșniciei Împărăției lui Dumnezeu.

În duminicile care au trecut, ne-am îmbrățișat cu taina Învierii Domnului Hristos din perspectiva martorilor ei, prin ochii și mărturia Apostolului Toma, dar și a femeilor mironosițe, şi am văzut câte lecții importante de învățătură creștinească şi teologică ne dau aceste întâlniri ale Mântuitorului cu primii martori ai învierii, care sunt apostolii şi femeile purtătoare de mir.

Duminica de astăzi ne deschide însă calea spre taina apei și a harului, pentru că Biserica ne pregătește pentru Cincizecime, apa fiind unul dintre marile simboluri ale Duhului Sfânt. Următoarele duminici vor vorbi și ele despre apa cea veșnică, prin relatarea întâlnirii cu femeia Samarineancă (apa cea vie) și a vindecării orbului din naștere (scăldătoarea Siloamului).

„Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ținut” (In. 5, 4)

Sfântul Ambrozie al Mediolanului tâlcuiește dintru început, atât de adânc, Taina Botezului, prin care ni se descoperă credința în Hristos Domnul în minunea de astăzi: „Nimeni nu se vindeca până nu cobora îngerul. Din cauza celor ce nu credeau, apa se tulbura, ca un semn că îngerul s-a coborât. Ei aveau un semn, voi aveți credință; pentru ei, un înger se cobora, pentru voi, Duhul Sfânt; pentru ei, creația se tulbura, pentru voi, Hristos Însuși, Domnul creației, săvârșește minunea. Acolo, doar unul era vindecat; acum, toți sunt făcuți întregi… Căci acea scăldătoare era o profeție pentru ca voi să credeți că puterea lui Dumnezeu se coboară peste această scăldătoare a Botezului”.

 

Descoperirea Cincizecimii

Evanghelia de astăzi are o legătură directă cu Cincizecimea, căci toată taina gravitează în jurul unei ape stătătoare, care începea să se tulbure, dintr-o dată, cu venirea îngerului care făcea minunea – devenind o apă mișcată de aer, adică o apă vie, o apă cu har vindecător.

Vitezda (Bethesda în textul grec și Bethzatha în cel latin) înseamnă „casa milostivirii” și se găsește aproape de locul unde, după tradiție, se găsea casa Sfintei Ana, mama Maicii Domnului (unde se află și biserica închinată Sfintei Ana). Astăzi, descoperim, cu adevărat, că acesta este un loc al milostivirii, unde ni se descoperă Taina Bisericii care se naște prin Pogorârea Duhului Sfânt.

Ni se arată două simboluri ale Duhului Sfânt – aerul și apa, care  descoperă mișcarea Duhului, fiind esențiale vieții, precum Duhul este dătător de viață. Duhul cel Sfânt lucrează în casa milostivirii, adică în Biserică – noua Vitezda. El este cel care ne vindecă de toate bolile, căderile și neputințele noastre.

 

Taina slăbănogului

În mijlocul mulțimii bolnavilor se află un slăbănog (paralizat la pat) – care reprezintă omenirea înțepenită în păcat, sortită morții, dacă nu va veni Domnul să o ridice dintru neputință. Demn de remarcat este faptul că, slăbănogul care ne este pus în față, nu era singur într-o singurătate de pustie, ci singur într-o mulțime de oameni – asemenea singurătății din zilele noastre, în care toți petrec în pustia marilor orașe, purtând în singurătate rănile durerilor și ale căderilor sufletești, nu doar a celor trupești.

Treizeci și opt de ani de suferință, treizeci și opt de ani de răbdare, treizeci și opt de ani de tăcere întru smerenie, treizeci și opt de ani de singurătate au brăzdat viața chinuită de boală a acestui om paralizat, care aștepta tulburarea apei de către un înger – și totuși, o întâlnire pe care mereu a ratat-o.

Erau mulți oameni în jurul slăbănogului, dar dispăruse cu desăvârșire omenia din ei. Deși aceștia erau mulți, formau împreună un pustiu spiritual, pentru că egoismul le-a pustiit cu desăvârșire sufletele.

Astăzi, omul trăiește în marele metropole, dar câți dintre cei din jur ar fi dispuși să renunțe la propria sănătate și vindecare pentru a dărui viață celui țintuit pe patul morții? Câți cu adevărat reușesc să dăruiască vindecare sufletească și să împartă bucuria sufletului cu cei căzuți în paralizia deznădejdii și a descurajării care durează zeci de ani?

 

„Voiești să te faci sănătos?” (In. 5, 6)

Hristos pune o întrebare care poate fi bulversantă, ce bolnav nu ar dori să fie vindecat? Privind mai adânc lucrurile, înțelegem că este vorba de cuvântul Ziditorului către zidirea Sa, cuvânt care iese din gura Cuvântului lui Dumnezeu Care vindecă.  

Vrei să te schimbi? Vrei să te asemeni cu Domnul tău, sau să-ți duci mai departe căderea în adâncurile cele mai de jos ale deznădejdii? Hristos pune pe om înaintea responsabilității sale. Vindecarea nu este doar o stare de lucruri, o circumstanță, ci presupune o deplină prefacere a firii, o răsturnare a valorilor.

Sfântul Ciprian al Cartaginei spune că fiecare om cade singur și nesilit de nimeni în păcat, dar mântuirea vine doar în comunitatea Bisericii – cu ajutorul celorlalți, un singur lucru fiind important – mărturisirea, recunoașterea neputințelor și schimbarea lăuntrică. Mulți ar vrea să fie vindecați, dar fără să-și schimbe cu nimic viața, purtarea, ființa – pentru aceștia, vindecarea nu poate fi decât superficială și de scurtă durată.

 

Vitezda – noua Biserică

În această duminică ni se descoperă, în chip tainic, Biserica – fântâna cea cu cinci pridvoare, pentru a-i putea încăpea pe toți într-însa: pe orbi, bolnavi, necăjiți, întristați și împovărați – așteptând mișcarea apei de la Sfântul Botez, pentru a putea renaște în Hristos.

Biserica este noua Vitezda, spațiul vindecării sau locul ridicării, prin harul vindecător și mântuitor al Sfintelor Taine: al Botezului, al Pocăinței și al Sfântului Maslu, deoarece Biserica este Trupul tainic al lui Hristos Cel răstignit și înviat, plin de harul Preasfintei Treimi.

Sfinții Părinți ai Bisericii spun că îngerul care tulbura apa și făcea ca primul om care se arunca în scăldătoare să fie vindecat este o prefigurare a Tainei Sfântului Botez. Dacă în Vechiul Testament harul era dat în arvună, nu în plinătate, în Biserica lui Hristos, descoperită prin Noul Testament, harul iertării și al vindecării de păcate și de boli este dăruit în plinătate, tocmai prin botez.

Pentru creștini, un înger al Domnului se coboară de fiecare dată, în fiecare Sfântă Liturghie, tulburând apa cotidiană în care dăinuie – această mare tulbure a vieții, plină de dureri și de ispite, reîmprospătând-o cu harul lui Dumnezeu, cu Cuvântul Său și, mai ales, cu Sfânta Împărtășanie.

Domnul îi cheamă pe toți să aibă curajul de a răspunde, cu bunăvoință și inimă curată, pentru a primi vindecarea atât de mult râvnită. Aici se ascunde marea taină – când omul nu are putere să-l caute pe Dumnezeu, Domnul este cel care îl găsește în adâncul durerii, care se vindecă în chip minunat! Când omul nu poate merge la apă, apa cea vie vine până la el, în persoana lui Hristos.

 

Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre

Noi, cei din lumea aceasta, căutăm mereu să ne vindecăm sufletește și trupește și căutarea acestei vindecări se aseamănă unui pelerinaj, la finalul căruia îl găsim pe Dumnezeu. Hristos este vindecătorul tainic al sufletelor și al trupurilor noastre, al rănilor din trecut și al suferințelor, provocate, sau pe care le purtăm dintotdeauna.

Scăldătoarea Vitezda este o preînchipuire tainică a Bisericii, iar apa, în care îngerul Domnului se coboară și o tulbură, este o prefigurare a Botezului, întrucât cel care intra în apă, după tulburarea acesteia, se vindeca de toate bolile de care suferea și renăștea la o nouă viață. Așadar, apa Botezului devine dătătoare de viață și lucrătoare spre mântuire, prin Biserică.

Cele cinci pridvoare ale scăldătorii reprezintă cele cinci cărți ale lui Moise care alcătuiesc Pentateuhul, Legea cea veche (Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numerii și Deuteronomul), dar sunt și cele cinci simțuri ale omului pe care le plinește al șaselea simț – Hristos Domnul.

Legea lui Moise, primită de la Dumnezeu, prin sine nu putea să aducă vindecare tainică. Aceasta îl învăța pe om și-l educa spre a deveni mai bun (sau mai puțin rău) întru depășirea limitelor neputințelor celor dintru început. Domnul Hristos, Legea cea Nouă, vine la această scăldătoare și-l vindecă pe slăbănog, arătând tuturor că doar la El este puterea cea cu adevărat vindecătoare.

 

Harul dăruiește adevărata libertate

Slăbănogul își spune neputința în care se găsește – o durere împărtășită (spovedită) este ca o durere pe jumătate vindecată. Domnul se milostivește și îl vindecă de îndată. Într-o clipită, slăbănogul a primit mai mult decât toți bolnavii de la scăldătoarea Vitezda – vindecarea cea din afară (trupească), dar și cea dinlăuntru (sufletească).

Vindecarea va deschide calea spre o confruntare cu fariseii formaliști – „deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ți este îngăduit să-ți iei patul” (In. 5, 10).

Slăbănogul, din nefericire, se arată a fi mereu înclinat spre păcat – de asta și dă vina pe Hristos pentru ridicarea patului într-o zi de sâmbătă. El nu reușește să-și asume vindecarea, precum nu a reușit să-și asume nici boala, timp de 38 de ani.

Domnul, însă, îi dă o învățătură duhovnicească de căpătâi – „de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (In. 5, 16). De data aceasta harul este cel care îi dăruiește libertatea, primind curajul să meargă să spună evreilor: „că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (In. 5, 15).

Mărturisirea, care deschide cunoașterea prin har, a celui bolnav, împinge inima celor invidioși spre nebunie – „pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta” (In. 5, 16).

Hristos slobozește omul de păcat și îi dăruiește o libertate lăuntrică de neimaginat. Este ascunsă aici și o pregătire pentru libertatea care ne va fi dăruită de Duhul Sfânt, care ne va elibera de toate condiționările noastre lăuntrice, ne va îngădui să unim în noi nevinovăția și înțelepciunea, să ajungem – „la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13).

 

Viața care izvorăște din moarte

Astăzi Domnul ne arată că sănătatea cea mai mare este aceea de a-L mărturisi pe El ca Domn adevărat şi Dumnezeu adevărat (așa cum o va face orbul din naștere) – bolnavii nemaifiind (atât de) bolnavi, câtă vreme Îl așteaptă și Îl văd pe Hristos cel Înviat, cu care se unesc, pentru veșnicie, în taina Euharistiei. 

Minunea cea mare pe care Hristos o săvârșește astăzi este faptul că se vădește pe Sine adevărata scăldătoare Vitezda – Cel care nu mai are nevoie de înger să tulbure apa, ci izvorăște El Însuși apa cea vie, apa darurilor Duhului Sfânt. Hristos ne descoperă aici, cu adevărat, Biserica!

Să punem și noi gând de adâncă rugăciune către Bunul Dumnezeu, ca să ne ridicăm din slăbănogirea şi paralizia noastră de toate felurile, trupească şi, mai cu seamă, sufletească, ca în puterea Domnului, Biserica să devină pentru noi toți cămara tainică a Împărăției Celui Înviat din morți, ca să ne dăruiască, prin Duhul Sfânt, viață pentru veșnicie.

–

Astăzi pe Slăbănog ridicat din pat văzând,

Cuvinte de laudă și de bucurie Domnului aducând,

Păcatele cele multe ale sufletului lepădând,

Biserica cea Vie de la Vitezda o mărturisim strigând:

„Mort neîngropat fiind slăbănogul, văzându-Te pe Tine a strigat: Miluieşte-mă Doamne, că patul meu mormânt mi s-a făcut. Ce folos îmi este de viață? Nu-mi este de nicio treabă scăldătoarea oilor, că nu am pe nimeni să mă bage, când se tulbură apa; ci la Tine, izvorul tămăduirilor, vin ca şi eu împreună cu toți să strig: Atotputernice Doamne, slavă Ție”.

 Hristos a Înviat!

† Atanasie de Bogdania