Duminica a 4-a din Post | Scara iubirii – Scara mântuirii

Duminica a 4-a din Post | Scara iubirii – Scara mântuirii

a Sfântului Ioan Scărarul

Ev. Marcu 9, 17-32

Trecând de înjumătățirea Postului celui binecuvântat, pășim astăzi curajoși în prima dintre cele două duminici ascetice, ale acestei călătorii mântuitoare – Duminica Sfântului Ioan Scărarul.

Dacă primele trei duminici, ale acestei zeciuieli duhovnicești pe care o dăruim Domnului, au fost dogmatice – căci nu poate exista Biserică fără Icoană, fără Har și fără Cruce – astăzi suntem chemați la o nouă lecție, care ne va arăta că nu poate exista un creștinism autentic fără asceză.

Cât de frumos spunea Cuviosul Sofronie de la Essex despre asceză și viața Bisericii: „Nu pot să înțeleg trei lucruri: credința fără dogmă, pentru că există oameni care spun că ei cred în Dumnezeu, însă nu primesc dogmele Bisericii. Dar fără dogme nu este o credință adevărată! Al doilea, nu pot să înțeleg că există creștinism în afara Bisericii, pentru că Biserica este Trupul binecuvântat al lui Hristos. Al treilea, nu pot să înțeleg un creștinism fără asceză, pentru că dogma, Biserica și viața de asceză constituie un tot unitar al vieții”.

Cine fost Ioan Scărarul?

Ioan Scărarul (579-649), ori Sinaitul, uneori numit și Ioan Scolasticul, a fost contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), dar și cu Sfântul Grigorie cel Mare al Romei, numit și Dialogul (540 – 604), cu care a și avut cel puțin o scrisoare de corespondență.

Sfântul Ioan a intrat în Mănăstirea Sfintei Ecaterina din muntele Sinai, la vârsta de doar 16 ani. Avea o pregătire solidă în toate științele acelei vremi, fiind dintr-o familie înstărită. În mânăstire l-a avut ca povățuitor pe Cuviosul Martirie, vreme de 19 ani. După moartea acestuia, Sfântul Ioan, la vârsta de 35 de ani, s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la 5 mile de mănăstire, unde a viețuit în isihie, ca și pustnic, vreme de 40 de ani.

Spre sfârșitul vieții, a fost rugat de monahi să primească a fi egumen al Mănăstirii Sinai. În timpul cât conducea pe monahi pe calea desăvârșirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, aflată la o distanță de 60 de mile de Mănăstirea Sinai. 

Cinstirea Sfântului Ioan Scărarul, în duminica a patra a Sfântului și Marelui Post, ne pregătește și ne arată că, prin asceză și rugăciune, ne putem sfinți și noi, cu adevărat, viața.

Biserica ne învață că Postul cel Mare ne pune în față două chipuri ale ascezei și ale sfințeniei în duminicile zise ascetice: un bărbat desăvârșit, în persoana Sfântului Ioan Scărarul (prăznuit și în 30 martie), și o femeie, ajunsă la o sfințenie nemaivăzută, în persoana Sfintei Maria Egipteanca (prăznuită și în 1 aprilie), a cărei pomenire o vom face în săptămâna a cincea a Marelui Post.

Prin aceasta, Dumnezeu ne arată că oricine dorește se poate mântui, își poate sfinți viața, atât bărbatul, cât și femeia. În toate posturile, de altfel, suntem chemați să fim cu toții monahi, feciorelnici, să alegem sărăcia de bunăvoie, să învățăm ascultarea și să devenim bineplăcuți Domnului pe calea desăvârșirii.

 

Scara – Tratat al mântuirii

Scara se arată a fi un manual duhovnicesc care are drept scop călăuzirea omului spre viața veșnică. Chiar dacă a fost redactat pentru a îndrepta mai cu seamă monahii spre o îngerească viețuire, învățăturile Sfântului Ioan pot îndruma viața oricărui creștin spre Împărăția Cerurilor.

Scara mai are un titlu, mai vechi, ea se mai numește și Tăblițe Duhovnicești – căci Sfântul Ioan Scărarul, care a urcat în Muntele Sinai (unde avea mănăstirea) asemenea lui Moise, și s-a întâlnit cu Dumnezeu, ca și el, întorcându-se cu noi tăblițe duhovnicești, a așternut în scris experiența duhovnicească a urcușului său spre desăvârșire.

Scara dumnezeiescului urcuș este și un tratat ascetic, de părăsire a păcatului și de înaintare pe calea virtuților, prima treaptă fiind lepădarea de sine (retragerea), virtute pe care o învățăm în perioada Postului Mare, iar ultima, iubirea desăvârșită (împletită cu credință și nădejde), care unesc pe om cu Dumnezeu, ajungând la o stare de har dumnezeiesc.

Cele 30 de trepte (ca cei treizeci de ani ai Mântuitorului Hristos, când S-a descoperit lumii) ne arată calea răbdării, credinței, nădejdii, rugăciunii și dragostei, virtuți care marchează viața unui credincios autentic.

„Îngerii sunt lumină monahilor, iar monahii sunt lumină mirenilor”  (Sf. Ioan Scărarul)

Monahii sunt cei care au învățat dintotdeauna să privească lumea din afara ei, să nu se scufunde în lume, să nu se lase copleșiți de grijile, de obsesiile și de patimile ei. Ei sunt cei care au învățat arta detașării duhovnicești, arta luminării, arta desăvârșirii și arta aceasta duhovnicească a racordării la lumea de dincolo, și nu numai la lumea aceasta materială. În post, înțelegem deci, că toți creștinii sunt, în chip tainic, chemați să trăiască asceza și virtuțile monahilor.

Scara, lăsată nouă ca și călăuză în deșertul arid al Postului, ne învață cum viața noastră să nu devină o scară care coboară spre iad, ci o scară care urcă spre Cer, prin virtuți: prin ascultare, prin rugăciune, prin postire, prin înfrânare, prin iubire jertfelnică, până la mistuire de sine şi la uitare de sine.

Pe această scară duhovnicească au urcat monahii care şi-au uscat trupurile lor și s-au arătat a fi ca ceara unei lumânări, arzându-se și topindu-se în tăcere și adâncă rugăciune, cu flacăra duhului şi a vieții sufletești, flacără care luminează tainic cu lumina de dincolo de lume, arătând deja, de aici, Împărăția Cerurilor.

 

Taina icoanei

Scara e reprezentată de obicei, în picturile murale, pe locul unde în bisericile din timpul domnitorului Petru Rareș era pictat asediul Constantinopolului. Ceea ce înseamnă că, în acea vreme, Moldova aștepta o eliberare politică miraculoasă, asemenea Constantinopolului salvat de rugăciunile Maicii Domnului, în timpul asediului de către avari, slavi și perși.

La sfârșitul secolului al XVI-lea, țara își pierduse aceste speranțe de realizare a unui triumf politic, și atunci, în locul acelei scene, a fost pusă scena urcușului spre Dumnezeu, a urcușului monahilor și creștinilor spre cele de sus – Scara.

În partea de jos a icoanei sunt înfățișate o mănăstire și o obște de monahi. Călugării stau în picioare, la poarta mănăstirii, privind spre scară. La capătul scării se află Hristos, ieșind din Cer. Domnul, cu mâna dreaptă, îl binecuvântează pe călugărul care a urcat până sus pe scară sau, în alte reprezentări, Mântuitorul chiar ține mâna călugărului care a dobândit mântuirea.

Hristos are în mâna stângă o coroană pe care se pregătește să o așeze pe capul monahului biruitor – răsplata ostenelii pentru viața veșnică. În alte reprezentări, Mântuitorul ține în mâna stângă un papirus pe care scrie: „Veniți la Mine toți cei osteniți şi împovărați şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Mt. 11, 28).

Mai jos, sunt reprezentați și alți călugări, pe diverse trepte ale urcușului. Unii stau ferm pe scară și se pregătesc să urce următoarea treaptă, alții abia își țin echilibrul, în timp ce sunt trași în jos de către diavolii care zboară pe partea stângă a scării. Unii dintre călugări au căzut de pe scară și sunt înghițiți de un balaur mare, înfricoșător – iadul cel fără de milă.

Pe partea dreaptă a scării sunt înfățișați îngerii Domnului, înconjurându-i și ajutându-i pe călugării care urcă spre Împărăție. Îngerii sunt îmbrăcați în veșminte de culori deschise. În alte scene este zugrăvit însuși Ioan Scărarul, care le arată monahilor scara, în timp ce în mâna sa stângă ține un filacteriu desfășurat pe care scrie „Urcați, urcați, fraților!”.

Unii dintre călugări sunt reprezentați ca fiind căzuți, dar ținându-se totuși de scară, iar alții care cad cu desăvârșire, cu capul în jos – trași de diavoli spre focul cel veșnic. Iadul este reprezentat în partea din dreapta-jos, sub forma unui cap de monstru, înghițindu-i pe cei care cad de pe scară.

Din furtuna lumii de astăzi la contemplarea iubirii dumnezeiești

De remarcat este faptul că toți cei care urcă, indiferent de treapta pe care se află, au privirea îndreptată spre Hristos. Singurii care nu se uită către Domnul sunt cei care s-au desprins de pe scară și sunt în cădere. Un alt fapt care poate fi observat este acela că, atât cei care urcă, cât și cei care cad de pe scară, își țin mâinile întinse în același fel ‒ în tainică rugăciune.

Icoana ne pune în față (și) o întrebare – e cu putință oare ca cineva care a parcurs cele 29 dintre treptele scării (şi deci tot atâtea virtuți) să piardă cetățenia Raiului, pentru că nu a reușit să urce doar o singură treaptă? Care e această treaptă decisivă şi ce vor să ne învețe iconarii? Este vorba de treapta dumnezeieștii iubiri.

Aceasta îi mai lipsea nefericitului ascet care cade în abisul deznădejdii. El este cel care nu a mai putut păși pe ultima treaptă, pentru a intra în Împărăția Cerurilor, deoarece, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Toată asceza care nu are iubire este străină de Dumnezeu!”.

 

Dezlegarea copilului îndrăcit, mut şi surd

În duminica în care suntem astăzi, călătorim cu Evanghelia de la Marcu, în care Hristos, imediat după Schimbarea la Față, coborând din muntele Taborului, împreună cu Apostolii Petru, Ioan și Iacov, săvârșește o mare minune, prin vindecarea copilului îndrăcit, surd și mut.

Vindecarea făcută astăzi de Mântuitorul este și penultima vindecare înainte de sfintele pătimiri. Va mai urma doar vindecarea orbului din Ierihon. O dată cu Schimbarea la Față se schimbă și lucrarea Mântuitorului, din cele exterioare spre cele interioare.

Semnele pe care le vedem la copilul posedat arată (și) o depărtare de Dumnezeu: muțenia împiedică pe copil să cunoască cuvântul și, deci să fie după chipul lui Hristos, surzenia îl împiedică să audă glasul binecuvântat al Mântuitorului și să aibă viață.

Evanghelia ne mai spune că, copilul nu avea o înfățișare care să fie firească – „face spume la gură şi scrâșnește din dinți şi înțepenește” (Mc. 9, 18), nici un comportament omenesc – „şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând” (Mc. 9, 20). Demonilor le place să‑l umilească, să‑l urâțească, să‑l facă de râs pe om, căutând mereu să‑l distrugă, să‑l ucidă, atât trupește, cât și sufletește.

Părinții Bisericii spun, de asemenea, că nu doar fiul avea acest duh mut și surd, ci întreaga omenire – căci cu ochii nu-L putea vedea pe Dumnezeu, cu urechile nu putea auzi cuvintele Lui, iar cu gura nu putea aduce slavă Celui care ne-a dăruit viață.

Pocăința – taina vindecării adevărate

Vremurile și timpurile lăsate de Domnul până la cea de-a doua Sa venire au ca scop pocăința noastră.  Prin pocăință, ajungem să cunoaștem cu adevărat harul și tainele dumnezeiești și astfel să ne sfințim viața. Toți suntem chemați să dobândim sfințenia și să ne facem bineplăcuți Domnului. Singura noastră dilemă în drumul spre sfințenie este timpul limitat de care dispunem. Acest timp, dacă îl sfințim, ne sfințim pe noi, dacă îl petrecem în păcate și căderi, îl pierdem cu desăvârșire.

Dumnezeu ni se descoperă nouă prin adierea harului, care ne învață să iubim și să aducem liniște și pace aproapelui nostru. Din toate acestea izvorăște vindecarea. Omul aflat în suferință caută să fie vindecat prin iubire, liniște și pace. Tatăl de astăzi, aflat în suferință și durere din cauza bolii fiului său, caută vindecarea de la Domnul – Singurul tămăduitor al sufletelor și al trupurilor noastre.

Tatăl cel presărat cu urme de necredință și de neîncredere, întrucât ucenicii Mântuitorului nu au reușit să-i vindece fiul, totuși îndrăznește. Domnul întinde mâna și-l vindecă pe tânăr. Mâna cu care Domnul a scos pe Adam din Iad și pe Petru din apa învolburată a mării, o vedem întinsă spre noi la fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie.

 

„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Mc. 9, 24)

Descoperim astăzi că, fără ajutorul lui Dumnezeu, credința noastră nu poate fi lucrătoare, nu poate aduce roade cu adevărat. Credința lucrătoare este acea credință în care suntem ferm convinși că Dumnezeu este alături de noi, în toată vremea vieții noastre, postul oferindu-ne posibilitatea experimentării acestei credințe „care mută munții”.

Căderea la pământ a tânărului, în momentul în care Hristos scoate demonul, reprezintă lepădarea de păcat, de cel potrivnic, iar mâna întinsă de Hristos, după vindecare, semnifică restaurarea omului, unirea cu Hristos, este mâna care îi va scoate și pe Adam, alături de Eva, din iad.

După minunea tainicii vindecării, Domnul face a doua vestire a patimilor Sale, vestire cu care ne vom întâlni și în duminica viitoare, pentru a treia oară – „și le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia” (Mc. 8, 31).

După cum Moise s-a coborât de pe muntele Sinai și a văzut pe poporul iudeu căzut în păcatul idolatriei, înțelegând că pedeapsa pentru păcat este moartea, urcă a doua oară pe Sinai și se face pe sine mijlocitor pentru popor – cere să moară și el dacă nu este salvat poporul – „rogu-mă acum, de vrei să le ierți păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, șterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris! (Ieș. 32, 32), asemenea și Domnul coborând de pe Tabor vede poporul (generația) căzută în păcat și pentru a o izbăvi de moarte, vestește a doua oară pătimirea care ne va aduce viață veșnică.

„Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc. 9, 29)

Finalul este de o înaltă învățătură teologică – apostolii sunt zdrobiți, neînțelegând de ce nu au reușit să-l vindece pe copil – „pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?” (Mc. 9, 28).

Răspunsul Mântuitorului este foarte important, în plan teologic şi duhovnicesc, și ne dă și răspunsul pentru rostul călătoriei noastre în deșertul arid al Postului: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc. 9, 29).

Pentru a ne arăta biruitori e nevoie şi de luptă, chiar dacă Dumnezeu e mereu cu noi și ne întărește prin har. E nevoie de tainică rugăciune, de strigăt în durere către Dumnezeu, de stăruință și de nevoință. Dar, mai presus de toate, e nevoie de timp și de răbdare.

În vindecare vedem Taina Botezului

În minunea de astăzi ni se mai descoperă un lucru minunat, o preînchipuire a Tainei Sfântului Botez. Tatăl copilului face mai întâi o mărturisire de credință: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! ”(Mt. 9, 24); după această mărturisire are loc un exorcism și urmează vindecarea – restaurarea celui suferind la starea cea dintâi.

Înțelegem, prin urmare că, prin Taina Sfântului Botez, ne întoarcem la starea cea dintâi a omului neatins de păcat – o naștere din nou, o înfiere prin har.

 

Să urcăm Scara desăvârșirii

Astăzi am urcat pe o nouă treaptă duhovnicească în călătoria noastră spre Înviere. Să ne străduim a trăi în săptămânile care urmează adâncindu-ne mai mult în această taină dumnezeiască, care nu este doar teologică, ci mai cu seamă ascetică şi duhovnicească, o descoperire a cărării celei anevoioase a credinței mântuitoare.

Am văzut, astăzi, calea credinței îmbrăcată în veșmântul nevoinței, căci monahismul înseamnă nevoință adâncă, înseamnă duhovnicie, înseamnă teologie, înseamnă mulțimea tainelor pe care Biserica ni le pune în față în perioada Sfântului și Marelui Post.

Să învățăm, prin urmare, taina Bisericii ca trăire a Crucii, ca trăire a luminii slavei lui Dumnezeu care vine (Maran atha!), la capătul ascezei şi la capătul nevoinței, pentru a aduce mult așteptata răsplată a celor care călătoresc în călătoria Postului celui binecuvântat.

Acestea punându-le la inimă, să îndrăznim a slavoslovi, alături de Sfântul Ioan Scărarul, zicând:

„Suiți-vă, fraților, suiți-vă, punând suișuri în inimile voastre şi luând aminte la prorocul care zice: «Veniți să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului nostru, care ne face picioarele noastre ca ale cerbului şi ne pune întru lucruri înalte ca să biruim întru calea lui» (cf. Isaia 2, 3). Alergați, rogu-vă, cu cel ce zice: «Să ne sârguim până ce vom ajunge toți la împreunarea credinței şi a cunoștinței lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos» (Efeseni 4, 13), care a fost botezat în cel de-al treizecilea an al vieții sale văzute şi care a urcat pe cea de-a treizecea treaptă a scării celei duhovnicești, căci Dumnezeu este iubirea” 

† Atanasie de Bogdania

---

Învățături de Pateric
de la Sfântul Ioan Scărarul

• Așa cum este cu neputință să nu se gândească la pâine cel înfometat, la fel este cu neputință să nu se gândească la moarte şi la judecată cel care se luptă să se mântuiască.
• Așa cum cei care nu au apă șterg în alte feluri scrierile, la fel şi sufletele care nu au lacrimi șterg păcatele lor prin tristețe şi suspinuri.
• Așa cum apa șterge scrierile, la fel şi lacrima șterge păcatele.
• Așa cum gunoiul mult naște numeroși viermi, la fel şi multele mâncăruri nasc multe căderi trupești, multe gânduri viclene şi multe vise rușinoase.
• Așa cum cel care are picioarele legate nu poate să meargă, la fel nu poate să se înalțe la Cer robul iubirii de arginți.
• Așa cum este cu neputință să pășească mortul, la fel este cu neputință să se mântuiască cel deznădăjduit.
• Așa cum corabia care are un bun căpitan ajunge cu ajutorul lui Dumnezeu nevătămată la țărm, la fel şi sufletul care are un bun îndrumător duhovnicesc se înalță cu ușurință la Ceruri, chiar dacă a avut multe păcate.
• Cel care săvârșește binele, în timp ce n-are credință, se aseamănă cu cel care scoate apă şi o varsă într-un butoi găurit.
• Așa cum cel care s-a îmbolnăvit greu nu poate să fie vindecat degrabă, la fel nu este cu putință să fie biruită iute o patimă.
• Așa cum se păgubesc cei care dau aur şi primesc înapoi noroi, la fel se păgubesc cei care fără cugetare adâncă arată celorlalți experiențele şi stările lor duhovnicești.
  

  ---

         CELE 30 DE TREPTE ALE DESĂVÂRȘIRII

1. Despre lepădarea de viața deșartă
2. Despre despătimire
3. Despre înstrăinare
4. Despre fericita și pururea pomenită ascultare
5. Despre pocăința cea făcută cu grijă și deplin arătată, în care se vorbește despre viața sfinților osândiți și despre închisoare
6. Despre pomenirea morții
7. Despre plânsul de bucurie făcător
8. Despre nemâniere și blândețe
9. Despre ținerea de minte a răului
10. Despre clevetire
11. Despre multa vorbire și despre tăcere
12. Despre minciună
13. Despre lenea sufletească
14. Despre pântecele atotlăudat și tiran
15. Despre curăția și neprihănirea nestricăcioasă, agonisită de cei stricăcioși prin osteneli și sudori
16. Despre iubirea de arginți și despre neagonisire
17. Despre nesimțire, adică despre moartea sufletului înainte de moartea trupului
18. Despre somn și despre rugăciune și despre cântarea în obște
19. Despre privegherea trupească și cum trebuie făcută aceasta
20. Despre frica lașă sau nebărbătească
21. Despre slava deșartă cea cu multe chipuri
22. Despre mândria cea fără de minte
23. Despre gândurile negrăite ale hulei
24. Despre blândețea, simplitatea și nerăutatea agonisite prin sârguința înțeleaptă, și nu naturale și despre viclenie
25. Despre preaînalta smerită cugetare, pierzătoarea patimilor, ce se naște în simțirea nevăzută
26. Despre deosebirea gândurilor, patimilor și virtuților
27. Despre sfințita liniștire a trupului și a sufletului
28. Despre fericita rugăciune, sfințita maică a tuturor virtuților și despre înfățișarea văzută și gândită în vremea rugăciunii
29. Despre liberarea de patimi (apathia), despre desăvârșire și despre învierea sufletului
30. Despre legătura celor trei virtuți, adică credința, nădejdea și dragostea.