Duminica a 34-a după Rusalii | Taina fiului pierdut și regăsit

Duminica a 34-a după Rusalii | Taina fiului pierdut și regăsit

a Întoarcerii Fiului risipitor

Ev. Luca 15, 11-32

În această a doua duminică a Triodului, pășim curajoși spre un nou popas, care ne va pune în față o pildă aducătoare de multe învățături duhovnicești – cu adevărat pilda vieții noastre, unde întâmpinăm dureroasa cădere, dar și ridicarea, pierderea a ce este mai drag, dar și regăsirea, iertarea care vindecă trecutul și bucuria reîntoarcerii, care ne reașază de-a dreapta Tatălui Ceresc.

Pășim în a doua, din cele patru duminici, care jalonează cele trei săptămâni de pregătire sufletească, după care, vom intra propriu-zis în cele șapte săptămâni ale Sfântului și Marelui Post – un post al pregătirii, un post al pocăinței, un post al (re)întoarcerii către Dumnezeu (Tatăl cel iubitor, asemenea celui din pilda de astăzi) şi de întărire duhovnicească, pentru a-L înțelege mai adânc în taina Lui cea mare, care este cea a dăruirii de sine, a jertfei de răscumpărare, a morții şi a Învierii Mântuitorului Hristos.

Suntem în inima evangheliei de la Luca, Hristos este spre sfârșitul petrecerii Sale în Galileea, predicând neobosit, în timp ce de El – „se apropiau toți vameșii și păcătoșii, ca să-L asculte” (Lc. 15, 1) iar „fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primește la Sine pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Lc. 15, 2) – ca și răspuns (și cât de adânc va fi), Mântuitorul le va pune în față trei pilde grăitoare, pilda fiului risipitor fiind ultima dintre ele, venind la finalul altor două: pilda despre oaia cea pierdută (și regăsită) și cea despre drahma cea pierdută (și regăsită). La final, Domnul adaugă pilda cea mai emoționantă și de o trăire duhovnicească deosebită, anume cea a fiului risipitor – pierdut (și regăsit), de către Tatăl Ceresc.

Oaia cea pierdută și sufletul rătăcit  – drahma cea aflată și inima vindecată

Pentru omul de rând, păstorul din Iudeea, lucrurile care îl leagă de pământ și de cele ale țarinei, sunt cele mai de valoare, de unde și pilda cu oaia cea pierdută, care era și unica sursă de existență pentru cel care viețuia într-o armonie cu turma încredințată, cel care „lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găsește” (Lc. 15, 4). Domnul ascunde în simpla durere a celui care își pierde sursa de existență, durerea lui Dumnezeu, pentru un suflet păcătos (mereu al nostru!) ce rătăcește, și merge să-l găsească, și găsindu-l, îl „pune pe umerii săi, bucurându-se” (Lc. 15, 5).

Luca, acest evanghelist cu totul deosebit, ne pune în față și o a doua treaptă a pierderii, care duce spre regăsire, vorbind despre femeia care pierde o drahmă pe care o caută în toată casa până o găsește. După ce prezintă o pildă sau o minune în legătura cu un bărbat, Luca apostolul, mai adaugă una, în legătură cu o femeie – având o dragoste ieșită din comun față de cei săraci și  față de cei pe care societatea din vremea aceea îi marginaliza şi îi ținea pe o poziție mereu inferioară.

Pentru femeia chivernisitoare, care în sudoarea muncii a agonisit cele zece drahme, ce putea fi mai de preț decât a găsi drahma pe care o pierduse, – precum și pentru Domnul, ce putea fi mai dureros decât abandonul inimii mereu rătăcitoare – inima în care nu mai este loc pentru Cel care ne-a dăruit viață? Dar, găsind drahma cea pierdută, precum găsește Domnul inima rătăcită, zice tuturor: „bucurați-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem” (Lc. 15, 9).

După aceste două pilde, care erau puse în față pentru a înmuia inimile iudeilor care ascultau, Hristos vine cu o altă pildă fundamentală pentru înțelegerea Evangheliei – cea a fiului risipitor. Pilda vorbește despre un fiu care pleacă de acasă, risipește averea pe care o primește de la tatăl său (harul primit de către noi toți la Botez, urmând calea căderii), dar în cele din urmă se întoarce la tatăl, care îl iartă și îl îmbracă din nou în haina harului (celui risipit dintru început), de data aceasta reînnoit prin iertare, dragoste și binecuvântare.

Pilda Tatălui Milostiv

Deși pilda poartă numele fiului risipitor, o denumire mai adâncită în har ar fi cea a Tatălui Milostiv și Iubitor, întrucât cel mai autentic tâlc este reprezentat de iertarea tatălui mult iubitor și iertător întru toate. Noi toți, în esență, în călătoria Triodului suntem fii cei risipitori, iar tatăl este Dumnezeul cel milostiv, Cel Care ne iartă și ne reașază în sânul Bisericii. Asta este și călătoria Postului pentru care ne pregătim – ridicarea din căderea patimilor, spre răscumpărarea harului de care am înfometat și însetat.

Descoperim, prin urmare, pe Dumnezeu-Tatăl, Care vede pe unul dintre fii Săi că se pierde (este vorba despre fiecare dintre noi), se îndepărtează și rătăcește, dar nu îl renegă. Dumnezeu se arată mereu milostiv, neavând suflete pe care să le piardă, ci doar să le câștige, spre mântuire și viață veșnică.

Dacă dorim să adâncim mai mult tâlcul, putem vorbi despre pilda fiului celui pierdut și aflat (regăsit) – între cele trei pilde, din capitolul al 15-lea, fiind o legătură ontologică și de creștere duhovnicească – oaia, drahma și omul – precum este rătăcirea simțurilor care ar trebui să-I aducă mereu slavă lui Dumnezeu – inima, sufletul și cugetul (adesea pierdute pe calea vieții și regăsite prin post, rugăciune și asceză).

Răzvrătirea interioară – dragostea trădată

Fiul cel mic, în jurul căruia gravitează evanghelia de astăzi, arată parcursul tragic al omului, de la naștere și până la întâlnirea cu Domnul – cădere, pocăință, ridicare și apoi reprimirea în brațele părintești.

Totul pornește de la o răzvrătire interioară și de la un gest scandalos – cere moștenirea de la Tatăl său, care este încă în viață. Cere această moștenire (ca mezin i se cuvenea conform Deuteronomului, cap. XXI, o parte din trei, celelalte părți fiind luate de către fratele cel mai mare), ca și cum tatăl ar fi deja mort – refuzul omenirii de a dăinui în nunta cea tainică a lui Dumnezeu – omul are dragostea sa pământească și nu o dorește pe cea Dumnezeiască – „şi-a risipit averea, trăind în desfrânări” (Lc. 15, 13).

Moștenirea se primește în dar după ce părinții trec la Domnul. A cere moștenirea înainte de vremea cuvenită este, de fapt, a spune: dă-mi averea, partea mea, întrucât tu nu mai exiști pentru mine. Este o ruptură tainică a legăturii dintre tată și fiu. Pătrunzând mai adânc în tâlc și înțelegând semnificația cuvântul moștenire, βίος în limba greacă, care se traduce în românește prin termenul viață, vedem că de fapt se cere viața pe cont propriu și, astfel, se rupe legătura omului cu Dumnezeu.

Aici este ascunsă imaginea omului contemporan, pentru care prezența lui Dumnezeu este deranjantă, având nevoie din partea Lui doar de viață din belșug, de bunăstare excesivă, care îl îndepărtează de la credință și de la adevărata viață.

Tatăl acceptă să dea o parte din moștenire, chiar dacă această cerere, a fiului căzut, însemna că Tatăl era deja mort! – Dumnezeu asumă moartea dintru început, ca omul să poată gusta din viață atunci când se va reîntoarce.

Moștenirea – ruperea legăturii cu Dumnezeu

Îndrăzneala mezinului este ieșită din comun, este cu adevărat nebunească, căci moștenirea nu poate fi primită decât la moartea tatălui. Aici e ascunsă relația atât de anevoioasă între omul, cel plăsmuit după asemănarea lui Dumnezeu, și Ziditorul său, Care îi dăruiește libertatea care poate trăda și poate duce la cădere.

Care sunt darurile primite de la Tatăl? Viața, dragostea, bunătatea, frumusețea, inteligența, dar mai presus de toate, harul. Mezinul își părăsește Tatăl şi se îndepărtează de el „într-un ținut îndepărtat” – lumea cea căzută și lipsită de har – Raiul s-a arătat pierdut (și cât de greu va fi recâștigat – Dumnezeu va trebui să guste din moartea cu care a fost pecetluit de om prin trădare, cerându-I moștenirea nemeritată, dar dăruită gratuit).

Într-un final, fiul cel neînțelept își risipește toată averea, toate darurile și harismele primite de la Dumnezeu, „trăind în desfătări” – ajunge la criza angoasei de nedepășit – foametea cea de nepotolit după har – „câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!” (Lc. 15, 17)

Neascultarea de poruncile Domnului (chip al căderii lui Adam și a Evei, care se autoexclud din Rai, printr-o tragică neasumare și imposibilitate de a cere iertare) – duce la pierderea comuniunii cu Cel care este izvorul Vieții. Ținutul îndepărtat unde cel căzut gustă din adevărata foamete şi unde tot omul petrece în tovărășia porcilor, arată de fapt tovărășia cu îngerii cei căzuți, cei care au devenit ostili și potrivnici omului, într-o lume care nu rodește decât pălămidă şi spini – nimic nu va putea stăpâni setea și foamea omului căzut – „vor mânca, dar nu se vor sătura” (Os. 4, 10).

Revenirea în sine – începutul pocăinței 

Rostul pildei limpezite de Hristos rămâne tainica pocăință, care înmoaie inima Tatălui – o adevărată comoară ! Pocăința e singura care poate schimba inima Domnului, Care se lasă biruit de dragoste.

Pocăința fiului este la fel de mare ca și căderea sa, reușind să îndrepte toate lucrurile pe o cale mântuitoare – „Tată, am greșit la cer şi înaintea ta” (Lc. 15, 18 ) – cel care disprețuise dragostea Dumnezeiască și refuzase asemănarea cu Cel care i-a dăruit viață, își revine în sine. „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi” (Lc. 15, 19) – pocăința se arată mereu cea care îi readuce omului măreția pierdută în Rai, redevenind, din nou, fiul după chip și asemănare al lui Dumnezeu. 

Tatăl îl zărește pe fiu „încă departe fiind el” (Lc. 15, 20), la începutul drumului pocăinței, o adevărată întoarcere către Cer. I se face milă de cel pe care îl pierdu-se (Dumnezeu cel mult milostiv și îndelung răbdător) și aleargă în întâmpinare să-l îmbrățișeze – Dumnezeu Tatăl e Cel care are inima de mamă iubitoare.

Privind prin prisma moravurilor vremii, bătrânul Tată se umilește, din perspectiva prescripțiilor iudaice ale Vechiului Testament, – se înjosește – fapt care nu ar avea voie să îl săvârșească potrivit Legii celei Vechi – alergând (graba de a-l mântui pe om) în întâmpinarea celui pierdut, în afara satului, fugind (Dumnezeu mereu nerăbdător să plinească iconomia mântuirii) ca să împiedice eventuala pedepsire a fiului – potrivit textului din Deuteronom (XXI, 21), un copil răzvrătit, trebuia omorât cu pietre (ce antinomie, moartea – ca răsplată a omului, în fața vieții – răsplata lui Dumnezeu).

Tatăl îl ia sub aripa Sa, căzând pe gâtlejul lui, îl sărută, îl ia sub mantia lui (taina călugăriei, a înfierii prin har), îl duce acasă și face un ospăț mare – o cină a bucuriei nemăsurate – o reînnoire a nunții celei neîmplinite dintru început (dar împlinite în har, căci mai mare e nuntirea pocăinței). E ascuns aici un adânc gest de protejare, pentru ca fiul să nu fie omorât, ca legea mozaică să nu fie aplicată pentru răzvrătirea, obrăznicia și trădarea sa, cea de neiertat pentru om, Dumnezeu ia asupra sa tot păcatul. O dată luat sub mantie, fiul devine una cu Tatăl, nu mai sunt doi – Omenirea este din nou unită cu Dumnezeirea – taina mântuirii celei veșnice (brațele părintești, și nu oare aceasta e cântarea tainicei călugării?).

Dragostea nemăsurată a Tatălui

Sfântul Atanasie cel Mare tâlcuiește, în exegezele sale, atât de frumos, dragostea nemăsurată a Tatălui iubitor, Care calcă legea (care poruncea pedeapsa) pentru a lăsa să biruie dragostea (cerută de iertare):

„Tatăl nu-l primește nici ca pe unul dintre argații săi, nici nu se comportă cu el precum cu un străin. Nu, ci-i dă sărutare precum unui fiu. Îl primește ca pe unul ce a murit și a înviat. Îl învrednicește de ospățul divin și-i dă scumpul veșmânt pe care îl purta odată. Acum se aud cântece și veselie în casa Tatălui. Ce s-a petrecut este rodul harului părintesc și a bunătății iubitoare. Nu numai că aduce înapoi dintre cei morți pe fiul său, dar prin Duhul Sfânt, arată și harul Său. Pentru a înlocui stricăciunea, îl îmbracă cu un veșmânt al nestricăciunii. Pentru a potoli foamea, junghie vițelul cel îngrășat. Îi pune încălțăminte în picioarele sale ca să nu se mai îndepărteze din nou. Dar, mai minunat decât toate, îi așază pe deget inelul peceții dumnezeiești. Prin toate acestea, îl naște din nou în chipul slavei Domnului Iisus Hristos.” 

În clipa în care tânărul înțelege nebunia pe care a făcut-o, își revine în sine, pune început bun spre pocăință – taina tainelor și lucrarea duhovnicească cea mai înaltă. Această stare se arată a fi bineplăcută înaintea lui Dumnezeu – de aici pornește momentul în care Domnul îl îmbrățișează pe om – icoană a tainicei iubiri.

Pocăința este mereu momentul întâlnirii autentice și de neratat între om și Ziditorul său – de data aceasta, prin chipul fiului celui regăsit, omenirea a știut să răspundă la chemarea Împăratului, care ne va dărui și haina vrednică pentru a intra la nunta pocăinței.

 

„Aduceți degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcați şi dați inel în mâna lui şi încălțăminte în picioarele lui; Şi aduceți vițelul cel îngrășat şi-l înjunghiați şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.” (Lc. 15, 22-24)

• Întâmpinarea fiului la zorii pocăinței, nu este altceva decât acoperirea Tatălui iubitor, pentru încălcarea poruncii înfăptuite de mezin, aspru pedepsită de Legea Vechiului Testament;
• Îmbrăcarea cu haina cea nouă, arată restabilirea calității de fiu, tainica înfiere, reprimirea harului pierdut prin neascultare. O adevărată înviere, înlocuind haina stricăciunii (lumii acestea) cu haină nestricăciunii (Împărăției ce va să vină);
• Încălțămintea cea nouă arată legătura statorniciei – fiul nu va mai pleca de acasă, nu va mai părăsi Împărăția cea făgăduită, va stărui mereu în har;
• Inelul arată pecetea Darului Sfântului Duh (tainica ungere a Sfântului Mir) – o reactualizare a botezului, dar și o întărire a pocăinței mereu lucrătoare și vii;
• Vițelul cel gras, jertfa de ispășire pentru iertarea păcatelor fiului – adevărata Euharistie, pe care primind-o, îl naște din nou pe cel rătăcit, în chipul slavei Domnului Iisus Hristos. Mântuitorul nu lipsește nici din pilda aceasta, mereu ascuns într-o tainică prezență – Tatăl săvârșește răscumpărarea fiului pierdut prin jertfa Fiului, Celui Unul Născut.

Tainica Teofanie

În evanghelia de astăzi regăsim și o adevărată teofanie scripturistică: ni se descoperă Dumnezeu-Tatăl, Iubitor și Milostiv, Dumnezeu-Fiul Care se jertfește ca să fie El (ispășire veșnică), Cel care ridică păcatul fiului risipitor și Dumnezeu-Duhul Sfânt, prin haina (dar și inelul primit) cu care este (re)îmbrăcat tânărul cel pierdut și aflat.

Dumnezeu Tatăl se arată de nedespărțit de Fiul Său cel iubit și de Duhul Sfânt în lucrarea de mântuire a omului căzut.

 

Cel de-al doilea fiu

Pilda de astăzi ne mai ascunde și taina unui al doilea fiu, cel ascultător, cuminte și muncitor, dar care se lasă răpit de gelozia dreptății. Părintele care are doi fii se arată a fi Dumnezeu-Tatăl cel Ceresc. Cei doi fii reprezintă, pentru majoritatea Sfinților Părinți, lumea îngerească și omenirea căzută. Alți exegeți au văzut în aceștia – poporul cel iubit Israel, care a păstrat Legea și Prorocii, – precum și neamurile păgâne, care au cunoscut căderea și îndepărtarea de Dumnezeu, dar și pocăința pe măsură.

Cei doi fii pot fi, însă, comparați și cu două tipologii de suflete – omul care cunoaște căderea cea mare, dar și pocăința desăvârșită (mulți dintre sfinți au gustat această cale – Apostolul Pavel a fost un mare prigonitor înainte de convertire) și acele suflete care sunt mereu pe o cale de mijloc, așezate în cele duhovnicești, dar care nu reușesc să pășească spre culmile trăirii celei înalte, celei Dumnezeiești, totul pare a fi condus (doar) de lege și dreptate. Dragostea, însă, se arată cea care zdrobește zidul dreptății și al legii.

„Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt” (Lc. 15, 31)

Petru Hrisologul tâlcuiește atât de bine comportamentul celui de-al doilea fiu, care lasă multe semne de întrebare: „Toate ale mele ale tale sunt. Cum așa? Legea, proorocii, templul, preoția, jertfele, împărăția și darurile sunt pentru tine, iar cel mai mare dar dintre toate este acesta: Nașterea lui Hristos. Pentru că prin gelozie vrei să nimicești pe fratele tău nu mai ești vrednic să intri la ospățul tatălui și să te bucuri de el”.

Și adaugă apoi: „Fratele în vârstă, fiul în vârstă care vine de la câmp, care reprezintă poporul Legii, aude cântecele și dansurile din casa tatălui, dar nu vrea să intre. Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini (Lc. 10, 2)”.

 

Brațele Părintești nu ne părăsesc niciodată

Mesajul adâncit al pildei de astăzi este că nu putem să ne asumăm cu adevărat condiția de fii decât dacă Îl avem pe Dumnezeu nu ca legiuitor, ci ca și Tată milostiv și iubitor. Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, Care Îl trimite pe Fiul Său iubit în lume, din dragoste nemăsurată pentru noi (cei căzuți) pentru ca, „tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In. 3, 15).

În centrul pildei se află o jertfă, un vițel care este înjunghiat, așa cum la capătul Marelui Post se află Crucea răstignirii Domnului Hristos, din care izvorăște Sângele care ne va dărui o viață nouă.

Dumnezeul, Care iubește, este un Tată (prin excelență) pentru că are un Fiu ascultător, Care se jertfește pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Paternitatea și filialitatea fiind legate ontologic de jertfă, de iubire ca și sacrificiu suprem.

Pentru a-L înțelege cu adevărat pe Dumnezeu-Tatăl, trebuie înțeleasă iubirea din perspectiva milei şi a jertfei, căci acolo unde nu există jertfă nu poate exista nici iubire adevărată.

Pilda Iubirii – Pilda Pocăinței

Fiecare dintre noi poartă pecetea fiului celui pierdut în această lume, dar răscumpărat și regăsit de Tatăl cel Milostiv și Iertător. Păcatul ne este astăzi șters, căci am descoperit tainica iubire a Tatălui, Care acționează contrar tuturor principiilor vremii și ale locului și se smerește în fața tuturor, arătându-ne nouă că, după școala smereniei, la care am fost chemați duminica trecută, trebuie să pășim spre școala dragostei și a iertării, în această călătorie anevoioasă spre Înviere.

Suntem încă la început de drum și lungă ne este calea, dar suntem deja chemați la cultivarea smereniei celei înalte, a pocăinței, a rugăciunii, a iertării și a bunătății, hrănindu-ne cu Viața cea adevărată, cu Trupul și Sângele Domnului, Care șterge toată pata căderilor noastre.

Prin pocăință descoperim dragostea întrupată, schimbăm inima Tatălui Care ne așteaptă cu o neobosită răbdare și pășim din nou pe calea Împărăției!

Să căutăm, din răsputeri, pocăință. E singura care ne va schimba cu adevărat inimile!

† Atanasie de Bogdania