Duminica a 33-a după Rusalii | Haina fericitei smerenii aducătoare de har

Duminica a 33-a după Rusalii | Haina fericitei smerenii aducătoare de har

a Vameșului și a Fariseului

Ev. Luca 18, 10-14

Cele zece trepte – calea spre desăvârșire

Astăzi, în călătoria noastră prin tainele Evangheliei, pășim curajoși în cea mai frumoasă și mai adâncă perioadă liturgică a anului – Triodul[1]. Acesta ne deschide calea spre o adevărată școală a pocăinței, dar și o școală a smereniei, o școală a rugăciunii, dar și o școală a ascezei spirituale, care ne descoperă, din nou, ușile Împărăției Cerurilor.

Triodul are trei săptămâni pregătitoare, care cuprind patru duminici înainte de începerea Sfântului și Marelui Post, urmate de alte șapte săptămâni, care cuprind șase duminici din Post. Creștinii, dintotdeauna, au văzut, în aceste zece săptămâni binecuvântate ale Triodului, marea șansă de a se întâlni mai mult și mai cu adevărat cu Însuși Hristos, Domnul de-viață-aducător, – de a urca treptele pocăinței, de a îmbrățișa Crucea, de a îmbrăca haina smereniei, de a gusta din dulcea asceză, de a se ridica pe treptele Golgotei – pentru a gusta, la sfârșit, din Înviere.

Cele zece săptămâni ale Triodului sunt cele zece trepte care ne duc spre deplinătate, spre desăvârșire, spre viața cea adevărată și veșnică. Zece sunt și poruncile Domnului, date lui Moise în Vechiul Testament, porunci care ne depărtează de cele rele, pentru a ne alipi de cele bineplăcute Domnului, învățați fiind că toată legea și prorocii sunt cuprinși în taina dragostei.

Cele patru duminici pregătitoare ne aduc aminte de primele patru zile ale Facerii, când a fost  plăsmuită întreaga lume văzută – creația. Cele șase duminici ale Postului închipuie ziua omului, ziua a șasea, ziua când primește viață de la Ziditor. Și toate, la un loc, trebuie să ne ducă spre ziua a șaptea, ziua Domnului, – a șaptea duminică și ultima treaptă, bucuria desăvârșită – Învierea.

Dacă rămânem doar la ziua omului, nu vom putea gusta din Înviere, nu vom putea gusta din plinătate și din veșnicie. Pentru aceasta și avem nevoie de trei săptămâni pregătitoare, ca să putem trece de la cele trupești către cele sufletești și de alte șase săptămâni de luptă ascetică, la care se va mai adăuga încă o treaptă, o săptămână de împreună pătimire, ca să trecem biruitori, de la cele sufletești, la cele cu adevărat dumnezeiești.

Astăzi, pornim în călătoria noastră cea lungă și anevoioasă, pășind cu binecuvântare spre prima treaptă a virtuților, cea a smereniei, punându-ni-se în față, de către Biserică, pilda Vameșului și a Fariseului – în care vom descoperi cum să ne îmbrăcăm în haina fericitei smerenii, cea aducătoare de har curățitor.

„Către unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți, a zis pilda aceasta” (Lc. 18, 9)

Mântuitorul se pregătește de tainica urcare la Ierusalim, pentru a îmbrățișa pătimirea, care ne va fi spre izbăvire, fiind la sfârșitul lucrării Sale mântuitoare în Galileea neamurilor. Chiar înainte de intrarea în Ierihon, unde va și săvârși două mari minuni (una trupească – vindecarea orbului, și alta sufletească – pocăința lui Zaheu, vameșul), Domnul istorisește o serie de pilde cu tâlc adânc, dintre care cea a vameșului și a fariseului este ultima – spusă mai cu seamă celor care se credeau drepți și-i priveau cu dispreț pe ceilalți.

Pildă rostită de Hristos, s-a arătat a fi o adevărată radiografie duhovnicească a vremurilor de atunci, așa cum este și a celor de astăzi. Două personaje ne vor fi puse în față – un vameș și un fariseu –, ambii pășind pe calea binecuvântată dintru început, cu intenția de a face o faptă bună în fața lui Dumnezeu – urcau la templu să se roage.

Ce poate fi mai bun și mai frumos decât rugăciunea? Deși începutul a pus în lumină două intenții admirabile, ceea ce va urma va arăta două atitudini complet diferite – mândria (păcatul de căpătâi al omenirii) fariseului și smerenia (remediul universal care ne readuce la viață) vameșului.

Cât de frumos spunea, despre smerenie, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „întâia temelie pentru ca omul să deslușească şi să deosebească adevărul este smerenia”.

Vameșul și Fariseul – Smerenia și Mândria

Cine erau fariseii? O grupare religioasă (cu o puternică influență politică) în vremea Mântuitorului Hristos, – apărători ai iudaismului riguros și ai legii celei vechi. Ei vedeau în fidelitatea, atât față de poruncile lui Moise, cuprinse în Vechiul Testament, cât și față de tradiția orală, unica cale de izbăvire de sub jugul asupritor al cuceritorilor romani, dar și calea de a moșteni Împărăția (pe care o doreau restaurată aici, pe pământ) – visul cel mare al tuturor iudeilor, de a fi și a viețui cu adevărat (ca și) în sânul lui Avraam.

Fariseii erau oamenii evlavioși, pioși și foarte râvnitori (Sfântul Apostul Pavel a fost fariseu), ei țineau din răsputeri legea lui Moise, care trebuia cunoscută și respectată „ad literam”, în toate cele 614 de porunci care se regăsesc în Pentateuh. Astăzi, termenul de fariseu a căpătat o cu totul altă nuanță – una negativă, a fi fariseu înseamnă a fi ipocrit, fățarnic și duplicitar.

În pilda care ne este pusă înainte înțelegem că, în fond, cel mai mare păcat al fariseului a fost faptul că nu a avut nevoie de Dumnezeu, L-a exclus, nu doar din viața sa, ci chiar și din propria rugăciune. Dumnezeu nu mai trebuia să facă nimic, totul a fost împlinit, într-o dureroasă înșelare, de către fariseu. Discursul său lăuntric, până la urmă, nu este nici măcar o rugăciune, ci o bolnăvicioasă laudă învăluită în haina mândriei – „Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca şi acest vameș” (Lc. 18, 11).

• „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Lc. 18, 12) – legea lui Moise poruncea postul strict, o singură zi pe an, de ziua ispăşirii, fariseul însă postea de două ori pe săptămână.

• „Dau zeciuială din toate câte câștig” (Lc. 18, 12) – legea nu obliga să se dea zeciuială din tot câștigul, ci doar din anumite produse agricole, nu din mai mult – „dați zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credința” (Mt. 23, 23).

Înțelegem, prin urmare, că acest fariseu era un om care încerca să împlinească poruncile Domnului cu un exces de zel ieșit din comun. El dorea să fie mai mult decât un simplu împlinitor al legii lui Moise, dorind să depășească prescripțiile stricte pe care le aducea Legea, fiind orbit de propria mândrie.

Cine erau vameșii? Colectori de impozite și taxe, – fiind urâți de către iudei, pentru că strângeau (și se îmbogățeau) cu bani care purtau pe față însemnele împăratului Romei, ale Cezarului, acestea fiind, pentru fariseii rigoriști, simboluri păgâne. Un vameș era, din punct de vedere al Legii, impur, prin simplul fapt că manipula monede cu simboluri păgâne. La aceasta se adăuga și excesul de zel cu care unii dintre vameși nedreptățeau pe proprii frați de sânge.

Vameșul nu îndrăznește să înainteze spre partea din față a Templului, fiind la intrare – „departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul” (Lc. 18, 13) – ceea ce la iudei era semn de doliu (păcatul înseamnă moarte) – spunând o rugăciune adâncă, care va și inspira tainica rugăciune a inimii: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Lc. 18, 13).

Vameșul a găsit o comoară duhovnicească: pocăința! Își dă seama că are o nesfârșită nevoie de Dumnezeu, căci fără de El nu va putea fi iertat (și răscumpărat) niciodată. Vameșul descoperă cu adevărat rugăciunea curată și bineplăcută! Este cel care Îl pune pe Domnul pe primul și unicul loc.

Cât de bine a descris Sfântul Ioan Gură de Aur cele două poluri opuse, smerenia vameșului și mândria fariseului, zicând: „pe când mândria este moartea virtuților și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților”.

Hristos – ispășirea cea veșnică

Vameșul și Fariseul urcă la templu la momentul rugăciunii de seară a iudeilor, la momentul în care se aduceau sacrificiile (jertfele) prevăzute de lege. Prin urmare, mai întâi de toate, cei doi au urcat să asiste la rugăciunea care cuprindea jertfa care se făcea pentru iertarea păcatelor poporului Israel

În grăitoarea pildă, ce ne este pusă în față de către Mântuitorul, mai există însă, încă un alt Personaj, care nu este numit (umbrit fiind de taină), dar despre care știau toți iudeii, – și anume jertfa de pe altarul, în fața căruia se rugau cei prezenți la templu. De fiecare dată, la ceas de seară, la ceas de rugăciune, era adus în sacrificiu un miel. Sângele mielului curgea pe altar ca și ispășire pentru păcatele poporului iudeu. Acesta este contextul în care cei doi s-au dus să se roage – de aici deslușim, cu adevărat, înțelesul ascuns a ceea ce s-a întâmplat.

„Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29), personajul simbol, personajul despre care nu se vorbește, dar este acolo, se arată a fi Însuși Hristos, care se ascunde în propria parabolă (cum a făcut-o și în altele – samarineanul milostiv), fiind Cel ce ne descoperă calea spre adevărata pocăință și smerenie. Trei sunt cei prezenți în icoana biblică a acestei pilde – între vameșul (smerit) și fariseul (orbit de mândrie) se află Hristos, veșnicul Împărat, Care se face jertfă de ispășire, nu doar de seară, ci de o întreaga viață, pentru tot neamul omenesc.

Fariseul arată că, deși s-a urcat la templu pentru rugăciune şi a asistat la un sacrificiu pentru păcatele poporului (deci implicit și ale lui!), nu a înțeles Cine este cu adevărat Ispășitorul și Iertătorul și Vindecătorul, începând să se laude că nu este ca şi ceilalți oameni și mai cu seamă ca acel vameș – tot ce vedea era propria persoană, orbit fiind de egoism și de mândrie.

Vameșul, însă, nu îndrăznește să ridice privirea spre cer, bătându-și cu pumnul pieptul și inima, căci de acolo ies din fiecare om „gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase și hule” (Mt. 15, 19). Vameșul înțelege taina tainelor, el crede cu fermitate în puterea sacrificiului celui nevăzut, de care nu vorbește parabola, crede în jertfa Mântuitorului – are loc o adâncă convertire, metanoia.

Înțelegem și noi, astăzi, că nu prin faptele noastre ni se vor ierta păcatele, ci prin jertfa Mântuitorului, El fiind cel Care ne iartă păcatele și ne mântuiește, îndemnându-ne să facem faptele mărturisite de fariseu și să arătăm smerenia vameșului și nu invers.

De la mielul de la Templu la Mielul Hristos

Central, în rugăciunea celor doi care urcă la Templu este jertfa, Însuși Hristos Domnul, închipuit de mielul adus spre a fi sacrificat, așa cum era rânduiala iudaică a vremii. Mielul Hristos este personajul necunoscut (încă), invizibil, ascuns în umbra tainei, în această parabolă, şi fără de care nu putem să înțelegem sensul adânc al acestei pilde. Ea însă ne deschide o nouă perspectivă, acum la început de Triod, cu zece săptămâni înainte de mântuitoarea patimă şi de răstignirea şi de învierea mielului Hristos, Care ne va dărui viață veșnică.

De la mielul de la templu, în fața căruia se rugau cei doi, noi cei ce suntem la început de cale a nevoinței, chemați fiind să ajungem a-L cunoaște (mai) cu adevărat pe Mielul Hristos, care stă în fața noastră pe fiecare altar al bisericilor creștine, pentru a ni se dărui în taina Liturghiei.

Astăzi, fariseul din fiecare dintre noi trebuie să dobândească smerenia vameșului, pentru a putea gusta din Euharistie, jertfa nesângeroasă a lui Hristos, Care Se dăruiește tuturor spre viața cea adevărată.

Înainte de a-L vedea pe Domnul înviat (după lunga călătorie a Postului), deslușim (deja) taina prin care ni se arată a fi jertfă aducătoare de viață.

Rugăciunea – temelia pocăinței

Rugăciunea „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”, rostită de vameș, este cea de la care va deriva, mai târziu, rugăciunea inimii – „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Diferența între rugăciunea fariseului și a vameșului o face justificarea bolnăvicioasă și lipsa smereniei arătate de fariseu. Vameșul rostește rugăciunea cu pocăință, înțelegând că doar Domnul îl poate milui, ispăși și mântui. Hristos este totul !

Pocăința vameșului devine, astăzi, pocăința mea. Acel Doamne miluiește-mă, rostit de vameș, devine rugăciunea mea. Iertarea primită de vameș, devine iertarea mea (și ce poate fi mai frumos decât să ne îmbrăcăm, din nou, în haina iertării). Credința și rugăciunea vameșului (cât de sărăcăcioase or fi fost), au devenit pocăința mea (cât de mică și de slabă este) și toate împreună, până la urmă, sunt pietre de temelie pe care Hristos zidește Biserica Sa în lumea aceasta (căzută).

Pocăința se arată a fi cea care dă rost vieții, este taina nașterii din nou, este taina iertării mereu reînnoite, este puterea de a fi mereu cu Domnul. Cât trăim, suntem neputincioși și cum facem să reînviem? Doar prin taina pocăinței !

Pocăința este și cea care-I schimbă gândul lui Dumnezeu, care se lasă biruit de propria-i dragoste (Sf. Maxim Mărturisitorul) și de haina smereniei îmbrăcată de om. Schimbarea gândului meu îi schimbă și lui Dumnezeu gândul. Dumnezeu pornește cu dreptate și, dacă noi ne recunoaștem neputința, îmbrățișați fiind de smerenie, Dumnezeu își schimbă gândul. Și asta e o taină foarte mare!

Metanoia (μετάνοια) nu este doar schimbarea mea, e și schimbarea lui Dumnezeu. Schimbându-mă pe mine, îi schimb gândul lui Dumnezeu, în ce mă privește. Și acesta e un lucru cutremurător, din cauză că Dumnezeu Se lasă schimbat de pocăința omului. Dumnezeu Se lasă influențat de rugăciune și de gândul cel bun și mereu înnoitor al omului.

„Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Lc. 18, 14)

Astăzi am învățat că, prin pocăință, se dobândește vindecarea cea adevărată care ne schimbă din interior și ne smerește adânc. Pocăința ne descoperă smerenia autentică și ne slobozește din iadul deznădejdii care vine, cel mai des, din mândrie.

Suntem invitați, la început de Triod – în această adâncă perioadă a pocăinței, în așteptarea Învierii Domnului, să învățăm să facem faptele cele bune ale fariseului și să asumăm, în propria viață, smerenia plină de sinceritate a vameșului.

În față ne stă o lungă călătorie. Aceasta va fi, pentru unii, chiar grea și anevoioasă. Adesea ne vom lăsa cuprinși de gânduri și de frământări adânci – dar cum putem birui cele ale trupului în această cale a ascezei? Cum putem bine plăcea Domnului în viața noastră? Cum vom putea renunța la păcate, la neputințe, la vicii, la cădere? Cum ne vom putea sfinți viața? Cum ne vom putea sfinți timpul spre a nu-l irosi?

Răspunsul ni-l dau Părinții Bisericii: vremea vieții este vremea pocăinței, vremea lucrării noastre, căci pocăința, ca avânt și întoarcere necontenită către Dumnezeu, nu are sfârșit în această lume.

Dacă ne vom aținti zilnic privirile minții și tânjirea inimii noastre către Dumnezeu și către cele veșnice, încet-încet vom vedea că ceea ce este al morții în sufletele și în trupurile noastre, va fi înghițit de Viață (2 Cor. 5, 4).

„Cealaltă vreme a vieții noastre, în pace și întru pocăință a o săvârși,

de la Domnul să cerem!”

† Atanasie de Bogdania

---

[1] Triodul este perioada liturgică prepascală, cuprinsă între Duminica Vameșului și a Fariseului și Sâmbăta cea Mare (înainte de Paști) – 10 săptămâni care ne pregătesc pentru Învierea Domnului. Etimologic, cuvântul triod provine din grecescul triodion (τριώδιον), adică trei ode. Este o cântare în trei strofe, care se adaugă la slujba Utreniei din această perioadă. Triodul este și cartea de cult care cuprinde cântările, citirile și regulile tipiconale din perioada dată. Cele mai multe canoane ale Triodului au fost alcătuite de către Sfântul Teodor Studitul (†826) și de fratele său Iosif Studitul (†830), care au completat cântările mai vechi ale Sfântului Cosma al Maiumei și ale Sfântului Andrei Criteanul.