Duminica a 31-a după Rusalii | Taina vederii duhovnicești

Duminica a 31-a după Rusalii | Taina vederii duhovnicești

Vindecarea orbului din Ierihon

Ev. Luca 18, 35-43

În călătoria noastră prin tainele evangheliei ne este pusă astăzi în față o minune pe care o regăsim la toți evangheliștii sinoptici, adică la Matei (20, 29‑34), la Marcu (10, 46‑52) şi la Luca (18, 35-43). Luca, iubitul doctor, ne arată că de fapt există un rost tainic și cu un tâlc deosebit, ceva cu special în această minune. Vindecarea orbului din Ierihon este ultima minune pe care o face Mântuitorul Hristos înainte de a urca spre pătimirea Sa la Ierusalim.

Domnul coboară la Ierihon (care simbolizează lumea cea căzută), fiind punctul cel mai de jos din Țara Sfântă, ca apoi să urce spre muntele Sionului, spre cetatea cea sfântă, care se vede cu adevărat, privind dinspre Marea Moartă şi dinspre Ierihon, ca un munte măreț – o preînchipuire a Împărăției Cerurilor. Întreaga călătorie arată legătura duhovnicească dintre Iordan, simbol al botezului și al renașterii spirituale, și Ierusalim, locul unde se va desăvârși lucrarea de răscumpărare a Mântuitorului.

Hristos se află astăzi trecând prin Ierihon, pe unde au trecut și iudeii, după 40 de ani de pribegie prin pustie atunci când au intrat în Țara Sfântă. Domnul se află în pelerinajul Său ultim, care se desfășoară doar cu câteva zile înainte de intrarea Sa minunată în Ierusalim, cea pe care o sărbătorim noi de praznicul Floriilor, al Stâlpărilor – praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, spre pătimirea Sa cea de bunăvoie și răscumpărarea noastră din moarte. 

Așa se leagă înțelesurile tainice din evanghelia de astăzi, căci pe acolo pe unde poporul lui Israel a intrat în pământul făgăduinței, deschizând ochii spre tărâmul cel nou al vieții, pe acolo trece și Mântuitorul, mergând spre Sion, ca sa îmbrățișeze taina Crucii, acolo va și deschide ochii orbului – întreaga omenire, noi toți, ca să înțelegem și să vedem, că doar prin Cruce și pătimire putem să dobândim Împărăția Cerurilor.

Întreaga urcare spre Ierusalim simbolizează, într-un fel tainic, jertfa pe care Hristos este gata să o facă pentru mântuirea întregii lumi, iar Bartimeu, orbul de la marginea drumului, care Îl urmează după ce este vindecat, devine icoana ucenicului credincios care răspunde chemării dumnezeiești și urmează calea apostolatului.

Tainica stăruință care biruie

Întreg capitolul al 18-lea de la Luca este despre cum să stăruim în credință. Primele versete ne vorbesc despre pilda văduvei stăruitoare, după care urmează o altă pildă – mult mai cunoscută de noi – aceea a vameșului și a fariseului. Relatarea continuă cu copiii care erau aduși la Mântuitorul ca să fie binecuvântați, după care urmează întâlnirea cu tânărul bogat, care căuta răspuns cum să moștenească Împărăția lui Dumnezeu. După ce vorbește despre bogăție și despre jertfă, Domnul vestește pentru a treia oară Sfânta Sa Pătimire de la Ierusalim, unde urma să urce, nu înainte însă de a se întâlni cu orbul din Ierihon.

Chipul judecătorului nedrept nu poate refuza rugămintea stăruitoare a unei văduve sărmane. Domnul primește rugăciunea stăruitoare și smerită a vameșului. Hristos este Cel care îi primește stăruitor pe copii, „căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia” (Lc. 18, 16). Pe lângă acestea, Hristos ne arată că cei care sunt stăruitori în milostenie se mântuiesc și adevărata bogăție este cea în Dumnezeu. După care, cu adevărat orbul din Ierihon devine cel mai bogat dintre iedei, căci astăzi primește, stăruind în rugăciune, nu doar vederea trupului ci și pe Hristos Domnul, luminarea inimii și a sufletului.

De două ori orb

Sfântul Chiril al Alexandriei pune dintru început lumină asupra acestei minunate vindecări, prin care Domnul își începe urcușul către Ierusalim, locul pătimirii, dar și al Învierii Sale: „Orbul a fost tămăduit de două orbiri. Nu numai că a scăpat de orbirea trupească, ci și de cea a minții și a inimii. Nu ar fi slăvit pe Hristos ca Dumnezeu, dacă nu ar fi avut vederea duhovnicească”.

Cel pe care Marcu apostolul ni-l arată cu numele de Bartimeu (Mc. 10, 46), trăiește o resemnare și o dramă, cerșește și așteaptă milă. Aici e ascunsă soarta întregii omeniri – orbită de cădere, nu are vedere duhovnicească, șezând la marginea drumului, se arată nelucrătoare cu Dumnezeu. Omenirea și-a pierdut țelul, iar istoria ei, mereu merge ca într-o spirală, urmând triada dramei, a ceea ce Sfântul Maxim Mărturisitorul a definit ca și tragedia omului (mereu contemporan): durerea, care caută plăcerea și îl duce (pe om din nou) la cădere.

Omenirea trăiește, asemenea orbului, din milostenie și nu ajunge să se sature, asemenea fiului risipitor, care caută întoarcerea, mereu vie, către Tatăl Ceresc. Aflată în Ierihonul sufletelor noastre (sub nivelul mării – a negurii propriilor căderi), are o singură șansă să iasă din impas – să urce spre Ierusalim, spre pătimire, spre Cruce – doar acolo este izbăvirea. Îmbrățișarea, în haina neobosită a dragostei, a acestei poteci care duce către durere, se arată a fi cu adevărat calea vindecătoare și făcătoare de minuni.

Puterea simțurilor duhovnicești

„Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine!” (Lc. 18, 38) – ni se descoperă adânca rugăciune a inimii, cea care unește Cerul și pământul, cea care îl împacă pe om cu Dumnezeu și pune temelie pentru Împărăția Cerurilor, chiar acolo unde fiecare suflare, care cu durere caută vindecare, se întâlnește cu Ziditorul care clădește în fiecare inimă zdrobită, din nou, Raiul pierdut.

Deși Bartimeu era orb, lipsa vederii fizice nu i-a împiedicat discernământul duhovnicesc. El folosește alte simțuri, precum auzul și vocea, pentru a se conecta cu realitatea din jurul său. Aceasta devine o metaforă puternică pentru modul în care simțurile noastre interioare, sufletești, pot compensa limitările trupești. În lipsa vederii, el aude și simte prezența Domnului și strigă către El – omenirea orbită, care strigă mereu cu nădejde către Dumnezeu.

Bartimeu se arată a fi un cunoscător al Scripturii, știe că Nazarineanul nu poate fi decât odrasla lui David, regele cel tainic răsărit din toiagul lui Iesei, tânjit și plâns de iudei, care de secole erau mereu sub ocupație străină. Fiu al lui David și Fiu al lui Dumnezeu, luând chip de Fiu al Omului – El, Cel ce rezidește Împărăția Cerurilor, dar nu din pietrele Ierusalimului pământesc, ci din pietrele pocăinței și ale pătimirii, din vlăstarul Crucii din care va țâșni viață, astăzi se oglindește în ochii orbului vindecat.

Apostolii se ceartă care este mai mare (Mc. 10, 37) și mai învrednicit să stea dea dreapta și dea stânga Mântuitorului, trecând pe lângă taina celei de a treia și ultimei vestiri a patimilor, iar Bartimeu, în doar câteva clipe, pătrunde taina Dumnezeirii și o trăiește prin dobândirea vederii celei duhovnicești, dar și trupești.

Taina credinței

Deși cei din jurul său îl ceartă și încearcă să-l reducă la tăcere, Bartimeu nu se lasă descurajat. Strigă și mai tare, conștient fiind de faptul că aceasta este poate unica sa șansă de a primi mântuire – „și mulți îl certau ca să tacă, el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă!” (Mc.10, 48). Acest comportament simbolizează perseverența în rugăciune și lupta interioară pe care fiecare credincios trebuie să o ducă, ignorând presiunile sociale sau judecățile celor din jur.

Când durerea copleșește adâncurile atinse de har, cel ce auzea mai bine ca toți, nu se oprește din strigăt. „Şi l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă” (Mc.10, 49) – din acest strigăt, de multe ori al propriei noastre deznădejdi, ne vine Domnul în cale și stă față către față, cu durerea care va fi zdrobită din rădăcini. Aceste cuvinte reflectă esența relației omului cu Dumnezeu. Credința este cheia prin care omul se poate ridica din starea sa de suferință și neputință. Dumnezeu îl cheamă pe om la mântuire, iar omul trebuie să răspundă acestui apel cu credință, dar și acțiune.

Domnul aude mereu durerea, tot mai acută, a omului aflat în suferință (și oare cine nu poartă strop de suferință?) și se oprește. Dumnezeu se oprește! – Sfântul Grigorie Dialogul a văzut în această „oprire” simbolul dumnezeirii lui Hristos – omul e mereu schimbător și mereu pe cale, Dumnezeu este mereu același, El este Cel ce este (Ieș. 3, 14) – neschimbător, dar întotdeauna biruit de propria dragoste și milostivire, care se arată a fi nemăsurate.

Minunea s-a făcut pe cale, întrucât trecerea Mântuitorului pe acel drum (al pătimirii) să ne fie spre folos duhovnicesc tuturor. Calea simbolizează continuitatea propovăduirii și neîntrerupta vindecare pe care Domnul o dăruiește celor care Îl caută cu credință și smerenie.

Din gura unuia dintre apostoli (să fi fost Petru, străpuns de pocăință, după ce l-a dojenit pe Domnul să nu urmeze calea Crucii?) răsună încurajatorul: îndrăznește – acesta ne cheamă și pe noi, de fiecare dată, la ceas de grea încercare.

Să îndrăznim!, Domnul e mereu alături de suferința care pare de netrecut. Spunea unul dintre părinți, cât de mult s-ar bucura Domnul să-I cerem imposibilul cu credință întărită; acolo, cu adevărat se descoperă dumnezeirea – în imposibilitate.

„Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare şi a venit la Iisus” (Mc. 10, 50)

Haina păcatului, haina durerii, haina necazului și a tristeții – este lăsată de o parte. Minunea nu s-a întâmplat (încă), dar omenirea nu mai avea puterea de a dăinui în cele vechi, tânjind după haina harului mereu înnoitor, mereu viu, mereu cu gust de înviere. De va vedea orbul, nimeni nu știa cu siguranță, dar credința cea vie și puternică s-a arătat biruitoare. Haina cea nouă a harului nu a primit-o (încă) orbul, dar de cea veche s-a lepădat, curățit fiind în cele dinlăuntru.

Actul prin care Bartimeu își aruncă haina este un simbol profund al renunțării la omul cel vechi, la trecutul plin de neputințe și de păcate. Este gestul prin care omul își leapădă vechea identitate pentru a se pregăti să primească vindecarea și transformarea (tainica metamorfoză) dăruită de Dumnezeu.

Saltul lui Bartimeu este văzut ca un simbol al învierii, al unei noi vieți. Este un act de curaj și de credință, prin care omul se ridică din întuneric (orbirea sa fizică fiind o imagine a întunericului duhovnicesc) către lumină, către viața cea nouă pe care o primește prin întâlnirea cu Hristos.

„Iar orbul I-a răspuns: Învăţătorule, să văd iarăși” (Mc. 10, 51)

Orbul i-a cerut milă lui Hristos, apoi a îndrăznit și i-a cerut vedere – vedere din nou, a doua oară (căci a mai văzut și înainte cu ochi trupești), – dar, de data aceasta, nu una trecătoare, nu ca cea care a pierdut-o, ci o vedere din vederea Domnului, vedere care să deschidă sufletul, vedere care să lărgească inima, vedere care să dea har care descoperă taina pătimirii. Domnul lucrează copleșitor, îi spune că în locul credinței îi dă şi vederea, dar îi mai dă și altceva, îi dă mântuire sufletească – cel mai mare dar!

În drum spre Ierusalim, Hristos a pus aceeași întrebare (Ce voieşti să-ţi fac? – Lc. 18, 41) și celor doi fii ai lui Zevedeu, apostolii Iacov și Ioan, care însă, neavând încă vârsta desăvârșirii duhovnicești, I-au spus: „dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Mc. 10, 37) – lucru pe care Domnul nu-l va îndeplini. Cel neputincios, orbul, are puterea însă să ceară totul și să ceară bine. El cere deschiderea ochilor, vederea chipului Celui ce l-ar putea vindeca – sănătatea vederii sale sufletești are nevoie să fie acoperită și de vederea ochilor, spre o plinătate a omului, chip al lui Dumnezeu Celui viu. 

Hristos aduce vindecare, de fiecare dată, fără a încălca libertatea persoanei. Aceasta este o lecție esențială despre cum Dumnezeu lucrează în viața noastră, respectând întotdeauna alegerea omului de a-L accepta sau respinge. Bartimeu, prin strigătul său, își manifestă credința, iar Hristos răspunde, dar vindecarea vine prin consimțământul credinței sale neclintite.

Urmarea lui Hristos – calea spre (împreună) pătimire

Cel ce a înțeles taina Dumnezeirii, – orbul din Ierihon, astăzi a primit vederea și îl urmează pe Hristos. Urmarea aceasta se va arăta a fi una către Cruce și pătimire, minunea săvârșită de Hristos fiind ultima din șirul celor care au luminat Galileea neamurilor – una singură i se va mai adăuga, aceasta fiind relatată doar de Ioan, Apostolul Iubirii, și anume, învierea lui Lazăr.

Ca omul să guste din Viață, Domnul trebuie să-l cheme din mormântul (vieții acesteia) ca să-l lase să guste din Înviere. Un schimb, (mereu) neechitabil, are loc – Domnul gustă din moarte, ca omul să guste din Viață, dar, înainte de aceasta, înainte de pătimire, înainte de Cruce – la început de urcuș spre Ierusalim, deschide ochii lui Bartimeu și prin el, nouă tuturor, ca să putem nu doar vedea, dar și înțelege taina mântuirii celei veșnice care va fi adusă prin Jertfa de pe Golgota.

Prin slăvirea minunii de toți cei care îl însoțeau pe Hristos în tainica urcare la Ierusalim, spre pătimire, din Ierihonul vieții celei căzute, cu toții devenim părtași bucuriei vederii lui Dumnezeu și a împreună pătimirii cu El, încredințându-ne de adevărul descoperit în cuvintele Sfântului Apostol Iacov care zice: „și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iac. 5, 15).

Am văzut lumina cea adevărată

Minunea de astăzi este cheia care închide un capitol din lucrarea pământească a Mântuitorului Hristos. După Ierihon, urmează urcușul către Ierusalim, către Golgota – de aici, Mântuitorul nu va mai face minuni, își încheie, întru-un fel, misiunea, începe pătimirea, începe suferința.

Minunea trăită astăzi rămâne una cu caracter de simbol, o minune care vrea să vorbească despre schimbarea noastră lăuntrică și duhovnicească, în relația noastră cu Hristos. Minune ce vrea să ne arate esențialul în viață, ce vrea Domnul, cu adevărat, de la noi – să vedem lucrurile prin prismă dumnezeiască, să scăpăm de orbirea duhovnicească, să ne deschidem inimile spre Cer.

Sfântul Efrem Sirul conclude atât de frumos zicând că „Domnul i‑a deschis orbului ochii trupești, pentru că mai întâi a văzut deschiși ochii inimii sale”. Cel vindecat, în chipul căruia ne regăsim cu toții, îl urmează pe Hristos, pornește spre împreună pătimire, unde suntem chemați să pornim și noi – urmând, astăzi, cu alți ochi, pe Cel Care este „Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6).

Așa înțelegem pe deplin că adevărata orbire este spirituală, iar adevărata vindecare este aceea a sufletului. Credința este cea care deschide ochii inimii și conduce spre mântuire.

–

Vindecare orbului din Ierihon se arată a fi o lecție esențială care ne arată că, credința puternică și rugăciunea sinceră ne pot aduce mereu răspunsul dorit de la Dumnezeu. Epistola lui Iacov (4, 3) ne avertizează că adesea nu primim răspuns la rugăciunile noastre pentru că cerem lucruri care nu ne sunt de folos duhovnicesc, sau care sunt motivate doar de dorințe egoiste: „cereți şi nu primiți, pentru că cereți rău, ca voi să risipiți în plăceri” – Bartimeu a fost cel care a știut bine să ceară și a și primit ce a cerut.

Evanghelia de astăzi ne vorbește despre vindecarea de orbire trupească, dar și de cea sufletească. Amândouă constituie piedici în bunul mers al vieții, dar orbirea sufletească este cu mult mai păgubitoare decât cea fizică, cu care, oricum, orbul era obișnuit. Milostivirea lui Dumnezeu față de făptura Sa ne îndeamnă să fim și noi milostivi și buni, după cum este Tatăl nostru Cel din ceruri.

–

Bartimeu, orbul cerșetor, la marginea drumului stând, urechea ascuțită având, astăzi cu inima deschisă a primit nu numai darul vederii acesteia trupești, ci şi al celei sufletești, care îl transformă în ucenic al Mântuitorului, acesta venind după Domnul, fără să Îi mai ceară nimic, știind că mai mare comoară decât Hristos Însuși nu va găsi pe pământ.

Ajută-ne Doamne de orbirea sufletească să ne vindecăm și ochii inimii noastre să-i deschidem, spre Ierusalimul cel Ceresc după Tine urmând, viață cea veșnică dobândind !

† Atanasie de Bogdania