Duminica a 31-a după Rusalii | Taina vederii duhovnicești | Vindecarea orbului din Ierihon

Duminica a 31-a după Rusalii | Taina vederii duhovnicești

Vindecarea orbului din Ierihon

Ev. Luca 18, 35-43

De două ori orb

Sfântul Chiril al Alexandriei pune dintru început lumină asupra acestei minunate vindecări, prin care Domnul își începe urcușul către Ierusalim, locul pătimirii, dar și al Învierii Sale: „Orbul a fost tămăduit de două orbiri. Nu numai că a scăpat de orbirea trupească, ci și de cea a minții și a inimii. Nu ar fi slăvit pe Hristos ca Dumnezeu, dacă nu ar fi avut vederea duhovnicească”.

Cel pe care Marcu apostolul ni-l arată cu numele de Bartimeu (Mc. 10, 46), trăiește o resemnare și o dramă, cerșește și așteaptă milă. Aici e ascunsă soarta întregii omeniri – orbită de cădere, nu are vedere duhovnicească, șezând la marginea drumului, se arată nelucrătoare cu Dumnezeu. Omenirea și-a pierdut țelul, iar istoria ei, mereu merge ca într-o spirală, urmând triada dramei, a ceea ce Sfântul Maxim Mărturisitorul a definit ca și tragedia omului (mereu contemporan): durerea, care caută plăcerea și îl duce (pe om din nou) la cădere.

Omenirea trăiește, asemenea orbului, din milostenie și nu ajunge să se sature, asemenea fiului risipitor, care caută întoarcerea, mereu vie, către Tatăl Ceresc. Aflată în Ierihonul sufletelor noastre (sub nivelul mării – a negurii propriilor căderi), are o singură șansă să iasă din impas – să urce spre Ierusalim, spre pătimire, spre Cruce – doar acolo este izbăvirea. Îmbrățișarea, în haina neobosită a dragostei, a acestei poteci care duce către durere, se arată a fi cu adevărat calea vindecătoare și făcătoare de minuni.

„Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine!” (Lc. 18, 38)

Ni se descoperă adânca rugăciune a inimii, cea care unește Cerul și pământul, cea care îl împacă pe om cu Dumnezeu și pune temelie pentru Împărăția Cerurilor, chiar acolo unde fiecare suflare, care cu durere caută vindecare, se întâlnește cu Ziditorul care clădește în fiecare inimă zdrobită, din nou, raiul pierdut.

Bartimeu se arată a fi un cunoscător al Scripturii, știe că Nazarineanul nu poate fi decât odrasla lui David, regele cel tainic răsărit din toiagul lui Iesei, tânjit și plâns de iudei, care de secole erau mereu sub ocupație străină. Fiu al lui David și Fiu al Lui Dumnezeu, luând chip de Fiu al Omului – El, Cel ce rezidește Împărăția Cerurilor, dar nu din pietrele Ierusalimului pământesc, ci din pietrele pocăinței și ale pătimirii, din vlăstarul Crucii din care va țâșni viață, astăzi se oglindește în ochii orbului vindecat.

Apostolii se ceartă care este mai mare (Mc. 10, 37) și mai învrednicit să stea dea dreapta și dea stânga Mântuitorului, trecând pe lângă taina celei de a treia și ultimei vestiri a patimilor, iar Bartimeu, în doar câteva clipe, pătrunde taina Dumnezeirii și o trăiește prin dobândirea vederii celei duhovnicești, dar și trupești.

 

„Și mulți îl certau ca să tacă, el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă!” (Mc.10, 48)

Când durerea copleșește adâncurile atinse de har, cel ce auzea mai bine ca toți, nu se oprește din strigăt. „Şi l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă” (Mc.10, 49) – din acest strigăt, de multe ori al propriei noastre deznădejdi, ne vine Domnul în cale și stă față către față, cu durerea care va fi zdrobită din rădăcini.

Domnul aude mereu durerea, tot mai acută, a omului aflat în suferință (și oare cine nu poartă strop de suferință?) și se oprește. Dumnezeu se oprește ! – Sfântul Grigorie Dialogul a văzut în această „oprire” simbolul dumnezeirii lui Hristos – omul e mereu schimbător și mereu pe cale, Dumnezeu este mereu același, El este Cel ce este (Ieșirea 3, 14) – neschimbător, dar întotdeauna biruit de propria dragoste și milostivire, care se arată a fi nemăsurate.

Din gura unuia dintre apostoli (să fi fost Petru, străpuns de pocăință, după ce l-a dojenit pe Domnul să nu urmeze calea Crucii?) răsună încurajatorul: îndrăznește – acesta ne cheamă și pe noi, de fiecare dată, la ceas de grea încercare. Să îndrăznim!, Domnul e mereu alături de suferința care pare de netrecut. Spunea unul dintre părinți, cât de mult s-ar bucura Domnul să-i cerem imposibilul cu credință întărită; acolo, cu adevărat se descoperă dumnezeirea – în imposibilitate.

 

„Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare şi a venit la Iisus.” (Mc.10, 50)

Haina păcatului, haina durerii, haina necazului și a tristeții – este lăsată de o parte. Minunea nu s-a întâmplat (încă), dar omenirea nu mai avea puterea de a dăinui în cele vechi, tânjind după haina harului mereu înnoitor, mereu viu, mereu cu gust de înviere. De va vedea orbul, nimeni nu știa cu siguranță, dar credința cea vie și puternică s-a arătat biruitoare. Haina cea nouă a harului nu a primit-o (încă) orbul, dar de cea veche s-a lepădat, curățit fiind în cele dinlăuntru.

 

„Iar orbul I-a răspuns: Învăţătorule, să văd iarăși.” (Mc.10, 51)

Orbul i-a cerut milă lui Hristos, apoi a îndrăznit și i-a cerut vedere – vedere din nou, a doua oară (căci a mai văzut și înainte cu ochi trupești), – dar, de data aceasta, nu una trecătoare, nu ca cea care a pierdut-o, ci o vedere din vederea Domnului, vedere care să deschidă sufletul, vedere care să lărgească inima, vedere care să dea har care descoperă taina pătimirii. Domnul lucrează copleșitor, îi spune că în locul credinței îi dă şi vederea, dar îi mai dă și altceva, îi dă mântuire sufletească – cel mai mare dar!

 

Urmarea lui Hristos – calea spre (împreună) pătimire

Cel ce a înțeles taina Dumnezeirii, – orbul din Ierihon, astăzi a primit vederea și îl urmează pe Hristos. Urmarea aceasta se va arăta a fi una către cruce și pătimire, minunea săvârșită de Hristos fiind ultima din șirul celor care au luminat Galileea neamurilor – una singură i se va mai adăuga, aceasta fiind relatată doar de Ioan, Apostolul Iubirii, și anume, învierea lui Lazăr.

Ca omul să guste din Viață, Domnul trebuie să-l cheme din mormântul (vieții acesteia) ca să-l lase să guste din Înviere. Un schimb, (mereu) neechitabil, are loc – Domnul gustă din moarte, ca omul să guste din Viață, dar, înainte de aceasta, înainte de pătimire, înainte de cruce – la început de urcuș spre Ierusalim, deschide ochii lui Bartimeu și, prin el, nouă, tuturor, ca să putem nu doar vedea, dar și înțelege taina mântuirii veșnice care va fi adusă prin Jertfa de pe Cruce.

 

Am văzut lumina cea adevărată

Minunea de astăzi este cheia care închide un capitol din lucrarea pământească a Mântuitorului Hristos. După Ierihon, urmează urcușul către Ierusalim, către Golgota – de aici, Mântuitorul nu va mai face minuni, își încheie, întru-un fel, misiunea, începe pătimirea, începe suferința.

Minunea trăită astăzi rămâne una cu caracter de simbol, o minune care vrea să vorbească despre schimbarea noastră lăuntrică și duhovnicească, în relația noastră cu Hristos. Minune ce vrea să ne arate esențialul în viață, ce vrea Domnul, cu adevărat, de la noi – să vedem lucrurile prin prismă dumnezeiască, să scăpăm de orbirea duhovnicească, să ne deschidem inimile spre Cer.

Sfântul Efrem Sirul conclude atât de frumos zicând că „Domnul i‑a deschis orbului ochii trupești, pentru că mai întâi a văzut deschiși ochii inimii sale”. Cel vindecat, în chipul căruia ne regăsim cu toții, îl urmează pe Hristos, pornește spre împreună pătimire, unde suntem chemați să pornim și noi – urmând, astăzi, cu alți ochi, pe Cel Care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6).

† Atanasie de Bogdania