Duminica a 30-a după Rusalii | Iubirea cea vie rodește din milostenie | Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor

Duminica a 30-a după Rusalii | Iubirea cea vie rodește din milostenie

Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor

Ev. Luca 18, 18-27

Sfântul Marcu Ascetul anticipă mesajul ascuns în evanghelia de astăzi, zicând: „Domnul este ascuns în poruncile Sale și cei ce-L caută pe El, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor… şi chiar El a zis: Cel ce Mă iubește pe Mine, va păzi poruncile Mele şi va fi iubit de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Înțelegem dar, lămurit, că doar dacă împlinim (toate) poruncile Domnului, ajungem să-L cunoaștem în măsura dragostei desăvârșite, la care suntem chemați să ajungem, curățindu-ne inima și mintea de toate păcatele (bogățiile adunate) în pustia lumii acesteia căzute (sufletul nostru).

Bunătate și desăvârșire

Taina Evangheliei cu care ne-am întâlnit astăzi stă în a înțelege diferența, atât de mare, între bunătate (și cine este cu adevărat bun?!) și desăvârșire. Tânărul bogat, cel bun în fapte, plinitor al poruncilor Vechiului Testament, se lovește de neputința de a deveni desăvârșit. Binele se arată a fi omenesc, desăvârșirea izvorăște din dumnezeire. Binele este folositor şi necesar într-o lume lovită de păcat și durere – desăvârșirea, pe de altă parte, este gratuită și tainică, ca şi frumusețea, ca și dragostea, ca și dăruirea de sine, ca şi sacrificiul, ca și nunta Mirelui din Evanghelia de la Luca. Să nu uităm că toți suntem chemați să fim nuntași la nunta Mirelui, cu o singură condiție – haina lepădării de sine care ne îmbracă în cea a pocăinței !

Dacă vrei să fii desăvârșit – „vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Lc. 18, 22) – este cuvântul Domnului, care devine piatră de poticnire pentru tânărul bogat. Suntem chemați să lăsăm totul (mai cu seamă propria noastră voință, care este vătămătoare în calea spre desăvârșire) şi să urmăm Domnului – aici e taina! Să ne dăruim, pe deplin, viața, să ne lepădăm de noi înșine, să murim sieși (și mai ales lumii) şi să urmăm Celui care a venit să ne dăruiască viață din Viața Sa – cam aceasta e măsura dragostei la care suntem chemați!

Gustul amar al crucii – taina vieții înmiresmate de Înviere

Ceea ce face Domnul pentru mântuirea lumii – luarea crucii, la care ne cheamă și pe noi – devine măsură pentru tot cel ce dorește să-I urmeze. A ne purta ca niște dumnezei (dumnezei sunteți şi toți fii ai Celui Preaînalt – Ps. 81, 6) printre oameni (fie ei și buni), este măsura dragostei care nu cade niciodată.

Greu cuvânt pentru un tânăr care le are pe toate – și totuși rămâne cu un gol în inimă. Până la urmă, cel mai greu lucru, la care putem renunța în viață, nu este bogăția, care este exterioară și trecătoare, ci voia proprie, care este interioară și adesea de nezdruncinat.

 

Nu suntem noi cei care păzim poruncile Domnului – poruncile Domnului ne păzesc pe noi de tot răul pe lumea aceasta

În căutarea desăvârșirii, de care înseta sufletul tânărului din evanghelia de astăzi, Domnul îi dă măsura omului bun, corect, cu o oarecare așezare duhovnicească – măsura celui care se păzește de rău, dar totuși cât de departe este această măsură de setea după nemurire, pe care doar desăvârșirea întru Domnul o poate potoli.

În întâlnirea care mișcă inima tânărului, Hristos citează cinci, din cele zece porunci, primite de Moise pe munte, punându-le într-o altă ordine, decât cea mozaică, cumva arătând că toate sunt la aceeași măsură – să nu faci rău aproapelui tău. Îl protejează pe om, îngrădindu-l cu porunci, ca să fie mai puțin rău. Mântuitorul nu rostește cele mai importante porunci și mai cu seamă prima dintre ele, care arată măsura dragostei pentru Dumnezeu (Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu – Lc. 18, 19). Poruncile definesc relația veșnic vie cu Domnul (de unde vine viața), cu aproapele (de unde ne vine mântuirea) și cu noi înșine (de unde vine și vindecarea rănilor trecutului) – toate încununate în taina spovedaniei.

În măsura iubirii de Dumnezeu se arată diferența între a fi bun și a fi desăvârșit. Aici e pasul definitoriu care ne trece de la frica de Dumnezeu, la iubirea de Dumnezeu.

„Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie.” (Mc. 10, 21)

Mântuitorul îl privește cu drag pe cel pe care îl are în față – plinitor al poruncilor, căutător al dragostei, pelerin spre desăvârșire. Cel ce l-a zidit pe om știe că tânărul va face pasul spre a lăsa toată bogăția și grija cea lumească pentru a se uni tainic cu Cel care este Singur desăvârșit.

Domnul vede rana sufletească a fiecăruia dintre noi, așa cum a văzut rana acestui tânăr bogat, care nu era mulțumit cu viața sa – înseta după Har, flămânzea după Adevăr. Doar așa putem înțelege că iubirea devine vie (tânărul era în căutarea acestei iubiri, din care izvorăște harul), dacă e mișcată de milostivire. Până la urmă, toată Scriptura este milă, acea milă nemăsurată și iubire de oameni negrăită – aici este ascunsă și taina Sfintei Liturghii.

Pasul cerut de Domnul pare a fi greu de făcut dintr-o dată – el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat (Lc. 18, 23) – tristețea ne lovește când trebuie să renunțăm la tot ce avem (și oare ce avem?), tocmai pentru a face loc Domnului în inimile noastre. Primirea harului ni se descoperă a fi și o punere în criză – harul mișcă adâncurile inimii, dar ne și bulversează adesea.

„Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăția lui Dumnezeu.” (Lc. 18, 25)

Cămila se arată a fi cea care poartă povara greutăților vieții (bogățiile pe care tot le adunăm), iar pentru a putea trece prin urechile acului – acea strâmtoare de la Ierusalim, – era nevoită mai întâi să lase toată încărcătura de o parte (toată grija cea lumească să o lepădăm­), apoi să îngenuncheze cu picioarele din față, să-și plece capul (semn al smereniei) și cu răbdare să treacă de partea cealaltă. Sfântul Arsenie cel Mare zice că „voința proprie este poartă de aramă între om și Dumnezeu” – și cât de greu ne este a ne tăia propria voie și a sfărâma această poartă, adesea de netrecut.

Să nu uităm însă concluzia: „că cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu” (Lc. 18, 27). Ceea ce noi nu putem făptui, Dumnezeu va desăvârși în noi – va sfărâma poarta mândriei, va rezidi poarta smereniei. Domnul poate oricând face cămila mică şi urechea acului mare!

Tradiția bisericii ne spune că tânărul a făcut pasul decisiv, dragostea cu care l-a privit Domnul dintru început și-a spus cuvântul. Bogăția cea ascunsă în hambare, o dată dăruită săracilor, a devenit lumină și har neprețuit pentru sufletul celui care a murit lumii acesteia ca să vieze în, cu și prin Domnul.

Aici înțelegem cuvântul spus de Hristos – „prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.” (Lc. 21, 19)

 

Viața veșnică este Hristos – cei care Îl urmează o dobândesc

Ispita bogăției (cea a tânărului) este cumva și ispita protopărinților noștri – aveau grădina Raiului, – a-L avea însă, pe Dumnezeu, era prea departe de înțelegerea lor. Ce este palpabil, vizibil, bun la gust (pomul cunoașterii binelui și a răului) a fost, mereu, mult mai atrăgător, decât ceva ce nu poate fi văzut (tainicul inimii adumbrite de har) și pare mult prea departe de înțelegerea noastră.

Înțelegem că sărăcia, în sine, nu este o virtute, ea nu-l poate înduhovnici, dar nici îndumnezei pe om – singurul care o poate face este Mântuitorul Hristos.

De aceea, scopul vieții noastre nu este a ne întâlni cu noi înșine (prin avuții), ci cu Dumnezeu, care – bogat fiind, pentru (noi) a sărăcit, ca (noi), cu sărăcia Lui să (ne) îmbogățim” (2 Cor. 8, 9).

Aceasta este taina care au trăit-o cel mai adânc apostolii, care au ajuns să câștige Viața prin mucenicie și moarte, iar unica bogăție care au dobândit-o aici, în lumea aceasta, a fost bogăția în chinuri, în prigoană, în dispreț, în durere, în suferință – ca la sfârșit să-L câștige pe Hristos.

Sfântul Apostol Pavel a descris atât de cutremurător, în prima sa Epistolă către Corinteni, ce înseamnă cu adevărat a-L urma pe Domnul, pecetluind, cu propria experiență, urmarea lui Hristos:

„Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiți şi pribegim, și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi…. Deci, vă rog, să-mi fiți mie următori, precum şi eu lui Hristos” (Cor. 4, 11 – 16)

Adevărata şi singura noastră bogăție este Hristos!

Să nu o pierdem niciodată!

† Atanasie de Bogdania