Duminica a 30-a după Rusalii | Iubirea cea vie care rodește din milostenie

Duminica a 30-a după Rusalii | Iubirea cea vie care rodește din milostenie

Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor

Ev. Luca 18, 18-27

În tainica călătorie a Postului Nașterii Domnului mai urcăm pe o scară, o treaptă adâncită în har, care din nou repune în față mesajul milosteniei, atât de importantă pentru a-L putea primi pe Cel care vine să ni se dăruiască spre mântuire.

Bogăție, dar și lepădare de sine, împlinirea poruncilor, dar și renunțarea la toate, iubirea de Dumnezeu, dar și puterea de a lăsa totul pentru a împlini cu adevărat dragostea care este mai presus de toate – aici se ascunde firul roșu pe care-l vom urma în această duminică binecuvântată.

Sfântul Marcu Ascetul anticipă mesajul ascuns în evanghelia de astăzi, zicând: „Domnul este ascuns în poruncile Sale și cei ce-L caută pe El, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor… şi chiar El a zis: Cel ce Mă iubește pe Mine, va păzi poruncile Mele şi va fi iubit de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui” (In. 14, 21).

Înțelegem dar lămurit, că doar dacă împlinim (toate) poruncile Domnului, ajungem să-L cunoaștem în măsura dragostei desăvârșite, la care suntem chemați să ajungem, curățindu-ne inima și mintea de toate păcatele (bogățiile adunate) în pustia lumii acesteia căzute (sufletul nostru).

Bunătate și desăvârșire

Astăzi, după cum ne spune într-o tâlcuire alegorică Sfântul Clement Alexandrinul: „a fost întrebată Viața despre viață, Mântuitorul despre mântuire, Învă­țătorul despre cea mai importantă din învățăturile date de El, Adevărul despre adevărata nemurire, Cuvântul despre Cuvântul Tatălui, Desăvârșirea despre odihna cea desăvârșită, Nemurirea despre singura nemurire”.

Dar taina Evangheliei, cu care tocmai ne-am întâlnit, stă în a înțelege diferența, atât de mare, între bunătate (și cine este cu adevărat bun?!) și desăvârșire, între Viață și viață, între Adevărul-Hristos și adevărul din auzite, între Cuvântul-Hristos, Care vindecă și cuvântul, întrebarea cu care călătorim.

Tânărul bogat, cel bun în fapte, plinitor al poruncilor Vechiului Testament, se lovește de neputința de a deveni desăvârșit. Binele se arată a fi omenesc, desăvârșirea izvorăște însă din dumnezeire.

Binele este folositor şi necesar într-o lume lovită de păcat și de durere – desăvârșirea, pe de altă parte, este gratuită și tainică, ca şi frumusețea, ca și dragostea, ca și dăruirea de sine, ca şi sacrificiul, ca și nunta Mirelui din Evanghelia de la Luca. Să nu uităm că toți suntem chemați să fim nuntași la nunta Mirelui, cu o singură condiție – să avem haina lepădării de sine care ne îmbracă în cea a pocăinței !

Piatra de poticnire

Dacă vrei să fii desăvârșit – „vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Lc. 18, 22) – este cuvântul Domnului, care devine piatră de poticnire pentru tânărul bogat. Suntem chemați să lăsăm totul (mai cu seamă propria noastră voință, care este vătămătoare în calea spre desăvârșire) şi să urmăm Domnului – aici e taina!

Să ne dăruim pe deplin viața, să ne lepădăm de noi înșine, să murim sieși (și mai ales lumii) şi să urmăm Celui care a venit să ne dăruiască viață din Viața Sa – cam aceasta e măsura dragostei la care suntem chemați!

Sfântul Augustin tâlcuiește atât de frumos întâlnirea între Hristos, Care ne dăruiește toate, și tânărul dregător (bogat), care nu putea să renunțe la averile sale, zicând: „Tânărul a întrebat pe Domnul cum să moștenească viața veșnică și i s-a răspuns că trebuie să vândă toate cele ce le are și să le împartă săracilor și astfel va avea comoară în cer. De ce a plecat de la Domnul mâhnit, decât pentru că, așa cum spune Scriptura, era foarte bogat? Una este a nu dori să aduni cele de trebuință și alta să împarți ceea ce ai agonisit. Primul este ca și cum ai refuza mâncarea, iar al doilea, ca și cum ți-ai tăia un mădular”.

Gustul amar al Crucii – taina înmiresmată de Înviere

Ceea ce face Domnul pentru mântuirea lumii – luarea Crucii, la care ne cheamă și pe noi – devine măsură pentru tot cel ce dorește să-I urmeze. A ne purta ca niște dumnezei („dumnezei sunteți şi toți fii ai Celui Preaînalt” – Ps. 81, 6) printre oameni (fie ei și buni), este măsura dragostei care nu cade niciodată.

Greu cuvânt pentru un tânăr care le are pe toate – și totuși rămâne cu un gol în inimă. Până la urmă, cel mai greu lucru la care putem renunța în viață, nu este bogăția, care este exterioară și trecătoare, ci voia proprie, care este interioară și adesea de nezdruncinat.

Tot ce există pe lume poartă în sine și lumină și umbră, și har dar și durere – inclusiv bogăția. O răsturnare a valorilor trăiește, cumva dramatic tânărul de astăzi – își dă seama că bunăstarea (slava lumească) nu este neapărat o binecuvântare de la Dumnezeu (trecerea de la Vechiul la Noul Legământ), dar nici sărăcia nu este neapărat o pedeapsă de la Dumnezeu (chemarea lui Hristos, sărăcia cea mântuitoare).

Tânărul dregător bogat, trece astăzi pe lângă taina Crucii, taina lui Hristos, căci nu caută viața veșnică (în Împărăție), ci o prelungire a vieții lumești, aici în această lume decăzută și îndepărtată de desăvârșire, caută un fel de tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, care cu adevărat o regăsim în Împărăția Cerurilor. Viața veșnică este Hristos – și doar cei care Îl urmează o dobândesc.

Poruncile Domnului

Evanghelia de astăzi ne mai descoperă o taină și anume faptul că aici pe pământ, nu suntem noi cei care păzim poruncile Domnului – poruncile Domnului sunt cele care ne păzesc pe noi de tot răul pe lumea aceasta.

În căutarea desăvârșirii, de care însetează sufletul tânărului din evanghelia de astăzi, Domnul îi dă măsura omului bun, corect, cu o oarecare așezare duhovnicească – măsura celui care se păzește de rău, dar totuși cât de departe este această măsură de setea după nemurire, pe care doar desăvârșirea întru Domnul o poate potoli.

În întâlnirea care mișcă inima tânărului, Hristos citează cinci, din cele zece porunci, primite de Moise pe munte, punându-le într-o altă ordine, decât cea mozaică, cumva arătând că toate sunt la aceeași măsură – să nu faci rău aproapelui tău. Îl protejează pe om, îngrădindu-l cu porunci, ca să fie mai puțin rău (dar nu desăvârșit).

Mântuitorul nu rostește cele mai importante porunci și mai cu seamă prima dintre ele, care arată măsura dragostei față de Dumnezeu („Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu” – Lc. 18, 19). Poruncile definesc relația veșnic vie cu Domnul (de unde ne vine și viața), cu aproapele (de unde ne vine mântuirea) și cu noi înșine (de unde ne vine și vindecarea rănilor trecutului) – toate încununate în taina spovedaniei.

În măsura iubirii de Dumnezeu se arată diferența între a fi bun și a fi desăvârșit. Aici e pasul definitoriu care ne trece de la frica de Dumnezeu, la iubirea de Dumnezeu.

Luarea Crucii

Nu poate exista desăvârșire fără Cruce, nu poate exista Înviere fără Cruce, tot destinul mântuirii e ascuns în taina Crucii, de aceea și Mântuitorul „privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie” (Mc. 10, 21).

Hristos îl privește cu drag pe cel pe care îl are în față – plinitor al poruncilor, căutător al dragostei, pelerin spre desăvârșire. Cel ce l-a zidit pe om știe că tânărul va face pasul spre a lăsa toată bogăția și grija cea lumească pentru a se uni tainic cu Cel care este Singur desăvârșit, dar nu acum. Schimbarea cea adâncă cere timp, iar timpul va veni la timpul său.

Domnul vede rana sufletească a fiecăruia dintre noi, așa cum a văzut rana acestui tânăr bogat, care nu era mulțumit cu viața sa – înseta după Har, flămânzea după Adevăr. Doar așa putem înțelege că iubirea devine vie (tânărul era în căutarea acestei iubiri, din care izvorăște harul), dacă e mișcată de milostivire. Până la urmă, toată Scriptura este milă, acea milă nemăsurată și iubire de oameni negrăită – aici este ascunsă și taina Dumnezeieștii Liturghii.

Pasul cerut de Domnul pare a fi greu de făcut dintr-o dată – „el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat” (Lc. 18, 23) – tristețea ne lovește când trebuie să renunțăm la tot ce avem (și oare ce avem?!), tocmai pentru a face loc Domnului în inimile noastre. Primirea harului ni se descoperă a fi și o punere în criză – harul mișcă adâncurile inimii, dar ne și bulversează adesea.

Urechile acului 

Domnul Însuși aduce concluzia întâlnirii cu tânărul care nu reușește să-și depășească limitele, zicând tuturor celor de față că „mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăția lui Dumnezeu” (Lc. 18, 25). Sfântul Ioan Damaschin spune, atât de frumos, că sfinții „când au auzit porunca aceasta, s-au hotărât să fugă de această greutate a bogățiilor, împărțindu-și averile. Prin această împărțire a averilor către cei săraci, și-au ridicat comori veșnice”.

Cămila din evanghelia de astăzi se arată a fi cea care poartă povara greutăților vieții (bogățiile pe care tot le adunăm), iar pentru a putea trece prin urechile acului – acea strâmtoare de la Ierusalim, – era nevoită mai întâi să lase toată încărcătura de o parte (toată grija cea lumească să o lepădăm­), apoi să îngenuncheze cu picioarele din față, să-și plece capul (semn al smereniei) și cu răbdare să treacă de partea cealaltă. Sfântul Arsenie cel Mare zice că „voința proprie este poartă de aramă între om și Dumnezeu” – și cât de greu ne este a ne tăia propria voie și a sfărâma această poartă, adesea de netrecut.

Să nu uităm însă concluzia: „că cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu” (Lc. 18, 27). Ceea ce noi nu putem făptui, Dumnezeu va desăvârși în noi – va sfărâma poarta mândriei, va rezidi poarta smereniei. Domnul poate oricând face cămila mică şi urechea acului mare!

Tradiția Bisericii ne spune că tânărul a făcut pasul decisiv, dragostea cu care l-a privit Domnul dintru început și-a spus cuvântul. Bogăția cea ascunsă în hambare, o dată dăruită săracilor, a devenit lumină și har neprețuit pentru sufletul celui care a murit lumii acesteia ca să vieze în, cu și prin Domnul. Aici înțelegem cuvântul spus de Hristos – „prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Lc. 21, 19).

Și cine poate să se mântuiască?

Singura întrebare cu adevărat esențială în viață este: cum să găsim rostul mântuirii, calea spre Adevăr? A ne mântui singuri nu ne este cu putință, ne încredințează Însuși Hristos, dar putem face acest lucru cu ajutorul Dumnezeului celui Viu.

Clement Alexandrinul ne învață atât de frumos că adevărata bogăție de care trebuie să ne despărțim în viața aceasta trecătoare sunt patimile sufletești: „deci, nu te despărți de averile tale; mai bine desparte-te de patimile sufletului tău, care nu-ți îngăduie să folosești spre mai bine averile tale, pentru a ajunge cumsecade și bun și pentru a te putea folosi bine de aceste averi.”.

Lepădarea de patimi înseamnă și lepădarea de cele al lumii – „nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este întru ei” (I In. 2,15), iar cine nu reușește să facă acest lucru înseamnă o piedică în calea spre Dumnezeu: „cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu” (Iac. 4, 4).

Primii dintre cei care au lăsat toate au fost Apostolii – familie și bunuri – pentru a urma pe Hristos. Un sacrificiu care nu a fost ușor și a însemnat totul. Renunțarea la toate este însă răsplătită prin făgăduința Mântuitorului că vor dobândi mult mai mult în schimb – „adevărat grăiesc vouă: Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau frați, sau părinți, sau copii, pentru împărăția lui Dumnezeu, și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viață veșnică” (Lc. 18, 28-30).

Prin cele spuse de Mântuitorul, primim, fiecare dintre noi, un răspuns universal valabil – în orice loc și timp am trăi. Cel care are puterea de a renunța la obstacolul său (avere, patimă, cădere sau neputință) pentru a urma lui Hristos, va moșteni viața cea veșnică. Iubirea pătimașă de avuții este doar una dintre pietrele de poticnire, căci tot lucrul care ne robește se arată a fi un obstacol în calea urmării lui Hristos – „adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului”  (In. 8, 34).

Viața veșnică este Hristos – cei care Îl urmează o dobândesc

Ispita bogăției (cea a tânărului) este cumva și ispita protopărinților noștri – aveau grădina Raiului și toate bogățiile ei, – a-L avea însă, pe Dumnezeu, era prea departe de înțelegerea lor. Ce este palpabil, vizibil, bun la gust (pomul cunoașterii binelui și a răului) a fost, mereu, mult mai atrăgător, decât ceva ce nu poate fi văzut (tainicul inimii adumbrite de har) și pare mult prea departe de înțelegerea noastră.

Înțelegem că sărăcia, în sine, nu este o virtute, ea nu-l poate înduhovnici, dar nici îndumnezei pe om – singurul care o poate face este Mântuitorul Hristos. De aceea, scopul vieții noastre nu este a ne întâlni cu noi înșine (prin avuții), ci cu Dumnezeu, care – „bogat fiind, pentru voi (noi) a sărăcit, ca voi (noi), cu sărăcia Lui să vă (ne) îmbogățiți” (2 Cor. 8, 9).

Aceasta este taina cea mare pe care au trăit-o cel mai adânc Apostolii, care au ajuns să câștige Viața prin mucenicie și moarte, iar unica bogăție care au dobândit-o aici, în lumea aceasta, a fost bogăția în chinuri, în prigoană, în dispreț, în durere și în suferință – ca la sfârșit să-L câștige pe Hristos.

Sfântul Apostol Pavel a descris atât de cutremurător, în prima sa Epistolă către Corinteni, ce înseamnă cu adevărat a-L urma pe Domnul, pecetluind, cu propria experiență, urmarea lui Hristos:

„Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiți şi pribegim, și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi…. Deci, vă rog, să-mi fiți mie următori, precum şi eu lui Hristos” (Cor. 4, 11 – 16).

–

Adevărata şi singura noastră bogăție este Hristos!

Să nu o pierdem niciodată!

 † Atanasie de Bogdania