Duminica a 3-a după Rusalii | Căutând Împărăția lui Dumnezeu

Duminica a 3-a după Rusalii | Căutând Împărăția lui Dumnezeu

Despre grijile vieții

Ev. Matei 6, 22-33

Adumbriți de harul Duhului Sfânt, pășim într-o nouă treaptă a călătoriei noastre în tainele evangheliei. Primele trei săptămâni după Rusalii, fiind nouă tuturor, cărare binecuvântată care ne pune în față predica de pe munte, învățătura de căpătâi a Mântuitorului Hristos, chemarea cea dintâi la convertire, la reîntoarcere spre cele dumnezeiești – o schimbare adâncă, care poartă cele 10 porunci ale decalogului spre cele 9 fericiri ale mântuirii.

Perioada de după Pogorârea Sfântului Duh este o perioadă de aprofundare a credinței noastre și de înțelegere a tainelor pe care ni le pune în față Hristos, cu scopul schimbării vieții lăuntrice – tainica metamorfoză. Duminicile de după Rusalii constituie tot atâtea binecuvântate ocazii de a ne hrăni din Cuvântul lui Dumnezeu și de a-L primi în inimile noastre, spre a-L face lucrător și purtător de roade întru asemănarea noastră cu Mântuitorul, Care S-a făcut om pentru noi ca să ne împărtășească firescul la care suntem chemați, și anume: „starea bărbatului desăvârșit, măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. 4, 13).

Evanghelia pe care o punem astăzi la inimă este un fragment din predica de pe munte (capitolele 5-7 de la Matei și 6 de la Luca), anume acea parte în care se vorbește despre grijile vieții – acest cuvânt de instituire (inițiere) având o importanță fără de măsură pentru creștini, pentru că este vorba despre Legământul cel Nou, scara sfințeniei, urcușul duhovnicesc, ușa către Împărăția Lui Dumnezeu – începutul a toate.

Dacă prin vechiul decalog, descoperit prin Moise, Domnul încerca să-l păzească pe om de păcat și de reaua făptuire – să-l facă „mai bun”, atunci prin noile porunci din predica de pe munte dorește atât de mult să-l facă pe om „desăvârșit”, dar aceasta nu înainte de a-l rupe de grijile vieții celei trecătoare.

Predica de pe munte – taina chemării

Pericopa evanghelică de astăzi este de o profundă bogăție duhovnicească, fiind o punte de căpătâi în taina creștinismului. În această duminică, suntem chemați să rodim duhovnicește în ogorul Bisericii, să devenim noi, de data aceasta, sămânța cea bună, care cade pe pământ roditor, sămânța cea mântuitoare care rodește prin taina Duhului Sfânt.

Dacă primele două duminici după Rusalii ne-au pus în față calea sfințenii, prăznuindu-i pe cei care au știut să aducă roade binecuvântate – toți sfinții universali, dar și locali –, astăzi suntem chemați a fi noi pe deplini roditori, cei ce ne hrănim din Cuvântul Domnului.

Suntem chemați să înțelegem și o altfel de lucrare, mai tainică, în care împreună-lucrăm cu Domnul și Îi simțim prezența în inimile noastre. Predica de pe munte ne descoperă nouă taina de a fi creștini cu adevărat, o taină pe care o pătrundem prin asumarea și punerea în făptuire a cuvântului Evangheliei.

În această lucrare, ne întâlnim cu dragostea neobosită a lui Dumnezeu pentru noi toți, dragostea aceasta nemărginită fiind cea care ne rănește și ne vindecă, în același timp, având ca țel descoperirea chemării noastre de fii ai lui Dumnezeu, spre a ne mântui sufletele și a ne desăvârși viața.

Trei trepte în calea spre sfințenie

Pasajul din evanghelia de astăzi implică trei elemente esențiale, aflate chiar în inima predicii de pe munte, dar după ce Domnul a pus deja la inima ascultătorilor o învățătură de căpătâi în cele ale credinței – o adevărată constituție a Împărăției ce va să vină.

1. „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Mt. 6, 22) – ochiul se arată a fi cu adevărat lampa trupului. El este organ trupesc (exterior) – fereastră prin care pătrunde lumina în trup, dar și organ sufletesc (interior) – sursă a luminii lăuntrice, duhovnicești.

Pe de o parte, primește lumina exterioară, pe de alta radiază lumina interioară. Ochiul lăuntric al omului este cel care aduce adevărata lumină duhovnicească și acesta este rostul vederii celei adevărate. Fără acest ochi lăuntric, dăinuim, de fapt, în întuneric.

2. „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt. 6, 24) – să nu ne facem iluzii, nu putem să fim slujitorii lui Dumnezeu şi în același timp să fim şi slujitorii mamonei. Mamona este un cuvânt aramaic care înseamnă – bogăție, profit, lăcomie. Un creștin care stă cu adevărat în fața lui Dumnezeu, ca în fața unui Împărat, nu poate să slujească în același timp lui Hristos, dar şi averii. 

Cine slujește banului, nu slujește lui Dumnezeu. Creștinul adevărat este chemat să  opteze, să aleagă între Dumnezeu și falsele puteri ale lumii acesteia trecătoare. Nu putem să-L avem pe Hristos stăpân, dacă ne stăpânește pofta de lăcomie după bani, după avuții și după averi. Pentru că toată această poftă de bani şi de avuție îl fac pe om să uite de Dumnezeu.

3. „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” (Mt. 6, 25) – Dumnezeu ne încredințează că are grijă de toate. Suntem chemați tocmai să nu cerem în rugăciunile noastre mâncare, băutură şi hrană, că știe Dumnezeu mai înainte de a le cere că ele ne sunt neapărat de folos. Suntem îndemnați să ne gândim mai întâi la Dumnezeu şi să-L facem cu adevărat pe Dumnezeu împărat peste trupurile, mințile, inimile, și voințele noastre, iar toate celelalte – mâncarea, hrana și băutura, ni se vor adăuga nouă!

Cei care au puțină credință inversează mereu ordinea valorilor și a priorităților din această viață, punând grijile acestei vieți înaintea credinței adevărate în Dumnezeu. Viața şi trupul țin de a fi, iar hrana şi bunurile țin de a avea – „Cel ce este” ne cheamă să fim cu adevărat după chipul și asemănarea Sa întru cele ale ființării.

Concluzia este de netăgăduit: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” – În viața noastră trebuie mereu să stăpânească Dumnezeu, El să fie miezul viețuirii noastre şi să călăuzească ființa noastră și doar așa petrecerea în această lume va avea sens și rost mântuitor.

Îngrijindu-ne mai întâi de izvorul vieții, vom avea tot timpul viață din belșug în această lume trecătoare, aici stă taina vieții, dar și a grijilor – „Eu am venit ca viață să aibă şi din belșug să aibă” (In. 10, 10). Izvorul fără de apă, flacăra fără de foc, pomul fără rădăcini – asta suntem, dacă căutăm (doar) roadele exterioare și alergăm zadarnic după ele, fără a căuta mai întâi pe Cel care este pricină (rodirii) și începutul a toate și al tuturor.

 

Schimbarea lăuntrică

Toate învățăturile Domnului îl ajută pe om să devină desăvârșit, iar prin dragostea Lui, oglindită în noi, să devenim asemeni iubitori față de aproapele. Domnul ia asupra Lui păcatele, neputințele, neajunsurile și lipsurile noastre, oferindu-ne în schimb viața și harul Lui, care ne însoțesc spre desăvârșire.

Omul descoperă în învățăturile Domnului din predica de pe munte trei trepte care îl ajută într-o creștere duhovnicească:

• Care este relația cu aproapele meu?
• Care este relația cu mine însumi?
• Care este relația cu Dumnezeu?

Aceste întrebări sunt fundamentele pentru Taina Spovedaniei (a nașterii din nou prin pocăință), iar răspunsul ne învață tocmai iubirea prin iertare, dobândind răbdare neclintită în toate încercările vieții. Peste sufletul răbdător se pogoară mereu harul dumnezeiesc, răbdarea făcând loc Domnului în lucrarea de schimbare lăuntrică.

Așa înțelegem că nu cele exterioare îl definesc pe om, ci cele interioare, nu relaționarea noastră din afară, ci cea dinăuntru – totul pornind din inima noastră.

Iertarea care vindecă

Predica de pe munte definește (și) relația mea cu aproapele, cu Dumnezeu cel Viu și cu mine însumi. De aici pornește taina iertării care mă leagă de cer și mă ușurează de greutățile pământești. Iertând aproapelui, dobândesc iertare de la Domnul – atât din înviere gustăm, cât aproapelui nostru iertăm, – se arată a fi măsura viețuirii omului pe pământ.

Iertând pe aproapele meu, îi dăruiesc viață, îl iau sub haina harului, îl logodesc cu inelul binecuvântării cerești, îl încalț în încălțările care nu-l mai despart de casa inimii mele, unde i-am făcut lăcaș, împart cu el pâinea vieții și potirul nemuririi … și cât de minunat e să-l văd în veșnicie și pe cel pe care l-am iertat!

 

Lăsarea grijilor pentru rodirea harului

Ca fii ai omului moștenim împreună cu Adam și Eva păcatul și moartea, dar ca fii ai lui Dumnezeu moștenim împreună cu Hristos, Împărăția lui Dumnezeu și cele ale ei: Viața și nestricăciunea. Prin naștere suntem „fii” ai omului, dar prin Botez devenim „fii” a lui Dumnezeu.

Destinul omului, cumva nevindecat, pare să fie uitarea, începutul tuturor relelor – de unde și obsesia pentru grijile lumii acesteia. Omul uită și sorgintea și țelul său, și pe Începătorul și începutul a toate, și pe Sfârșitorul și sfârșitul a toate. Uită de Alfa și de Omega a toate. Astfel, timpul vieții omului se desfășoară în absența Vieții și a timpului dumnezeirii, mereu adumbrit de grijile vieții – o adevărată obsesie.

Cuviosul Sofronie de la Essex spunea că omul trebuie să devină nimic, adică acea singură materie din care Dumnezeu a făcut și poate face toate. Părinții Filocalici spuneau: „Ceea ce hrănești în tine, aceea crești”. Dacă hrănim omul exterior, trupul, patima, gândurile cele rele, grijile, acestea vor crește în el. Asemenea unei grădini: unde se pune îngrășământ, unde se stropește, acolo vor fi și roadele.

Omul însă, este chemat să-și hrănească sufletul, suflarea de viață a lui Dumnezeu, lăsând toată grija cea lumească de o parte. Trupul se hrănește din cele ale pământului din care este luat, sufletul se hrănește numai din Dumnezeu, din care își ia firea și viața. Trebuie să purtăm grijă și să hrănim acea suflare pe care am primit-o. Aceasta e lucrarea omului: truda duhovnicească. Omul e țărână, dar țărânei acesteia Dumnezeu îi dă suflare, îi dă duh, îi dă har. Îi dă focul iubirii Dumnezeiești, iar omul trebuie să aibă grijă să-l țină viu întru sine, să nu se stingă.

–

Nevoința omului timpurilor noastre ni se arată tot mai mult a fi aceasta: a pune frână vieții zilnice pentru a (mai) avea timp și pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Ba chiar și pentru el însuși și propria familie (afară de care nimeni nu-i este mai aproape). Timp pentru a mai zăbovi și cu Dumnezeu și cu familia și cu aproapele. Timp pentru a-L mai auzi și pe Dumnezeu, și pe cei din familie și pe aproapele. Timp pentru regăsirea lui Dumnezeu și a noastră a tuturor în El.

Aceasta este cea mai mare nevoință, cel mai mare dar făcut lui Dumnezeu și oamenilor. Acesta are puterea de a schimba lumea, căci jertfindu-și timpul pentru Dumnezeu și pentru oameni, omul își jertfește propria viață. Și iubire ca aceasta, mai mare nu este.

Poruncile Domnului și, mai ales, împlinirea lor într-o societate atât de secularizată, pot părea foarte grele, la limita posibilităților omenești, chiar de neîmplinit, dacă le privim din perspectiva acestei lumi – cum să lași (chiar totul)? Și atunci, cum vom face? Cum vom ajunge, cândva, la măsura deplinătății lui Hristos? Răspunsul ni l-a dat tot Domnul: „La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Mt. 19, 26), și „căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).

Să nu pierdem niciodată nădejdea, căci acolo unde forțele noastre se termină, mereu ne așteaptă Hristos, într-o tainică îmbrățișare a dragostei care vindecă!

–

„Toată grija cea lumească, acum să o lepădăm.”

† Atanasie de Bogdania