Duminica a 3-a după Paști | Taina iubirii care vestește Învierea

Duminica a 3-a după Paști | Taina iubirii care vestește Învierea

a Mironosițelor

Ev. Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

Călătoria noastră continuă în lumina Sfintei Învieri, în această a treia duminică a Paștilor, care ne arată calea spre propria noastră înviere, pe care o descoperim treptat, chemați fiind de Biserică să purtăm harul Luminii și pecetea bucuriei pentru cincizeci de zile – cincizeci de zile de mărturie care ne vor pregăti de Praznicul Rusaliilor.

Meșteșugul de a purta bucuria pentru cincizeci de zile, e unul la fel de mare ca şi acela de a purta durerea şi suferința, vreme de șapte săptămâni de aspră postire și de adâncă pocăință. A purta vie bucuria Învierii Domnului Hristos, nu este altceva decât a îmbrățișa o nouă viață care răsare din mormânt. A purta vie bucuria care țâșnește din Cruce şi din suferință pentru o viață întreagă, până la întâlnirea cu trecerea noastră de la moarte la viață și de la pământ la Cer – aici e ascunsă taina.

Femeile Mironosițe au vărsat mir, iar apostolii și-au vărsat sângele

Chiar dintru început, Petru Hrisologul ne tâlcuiește atât de adânc frumoasa legătură între mărturisirea femeilor mironosițe și apostolatul ucenicilor Domnului, care îmbrățișând lanțuri au dezlegat necredința tuturor popoarelor, pentru a-l descoperi pe Cel Înviat din morți, Care dăruiește tuturor mântuire:

„Femeile au fost primele care au preaslăvit pe Hristos cel Înviat, iar Apostolii primii care au suferit pentru El. Femeile erau pregătite cu miresme, iar apostolii pentru chinuri. Femeile au intrat în mormânt, iar apostolii aveau să intre curând în temnițe. Femeile s-au grăbit să-și arate lauda, iar Apostolii au îmbrățișat lanțuri pentru El. Femeile au vărsat mir, iar apostolii și-au vărsat sângele”.

 

Apostolii Apostolilor

Mironosițele femei, sau purtătoarele de mir (în greacă mirophores), sunt femeile care „dragoste fierbinte având către Hristos, ca niște uceniţe, unsori de mult preț cumpărând, au venit noaptea și mai vârtos ca să-L ungă şi să plinească ceea ce lipsise atunci (în vinerea răstignirii) din pricina grăbirii”, după cum ne spune și sinaxarul de la Utrenie.

Femeile mironosițe sunt primele care L-au văzut pe Mântuitorul Hristos înviat, fiind vestitoarele Învierii către ucenicii Domnului (Mt. 28, 9-10 și In. 20, 1-18). Sfântul Ioan Gură de Aur le numește, atât de frumos, „Apostolii Apostolilor”.

Evangheliile sinoptice ne amintesc de:

• „Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov și a lui Iosi, și mama fiilor lui Zevedeu” (Mt. 27, 56);
• „Maria Magdalena şi cealaltă Marie” (Mt. 28, 1);
• „Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, și Salomeea” (Mc. 16, 1);
• „Maria Magdalena, şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele” (Lc. 24, 10).

Evanghelia de la Ioan ne amintește și de „mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena” (In. 19, 25).

Acestea vor merge a treia zi după îngroparea Domnului (duminică, dis-de-dimineață) „ca să vadă mormântul” (Mt. 28, 1) și „ca să vină să-L ungă” (Mc. 16, 1) „aducând miresmele pe care le pregătiseră” (Lc. 24, 1).

 

Cine au fost femeile mironosițe

• Maria Magdalena– este prima care Îl vede pe Domnul Hristos cel Înviat, pe Care Îl confundă cu grădinarul – „ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica” (In. 20. 15). Este și cea din care Mântuitorul Hristos a scos șapte demoni (Lc. 8, 3). Originară fiind din localitatea Magdala, nu departe de Capernaum, după tâlcuirea mai multor exegeți este și femeia care a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimi, în casa lui Simon Fariseul – „stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ștergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir” (Lc. 7, 36-48);
• Maria lui Cleopa, numită şi „cealaltă Marie” (Mt. 28, 1), sau „sora mamei Lui” (In. 19, 25), a fost verișoară cu Maica Domnului, fiind mama lui Iacov, Iuda, Iosi și Simon – așa zișii „frații Domnului”, de fapt veri de-al doilea (rude, după semantica ebraică a cuvântului). Eusebiu de Cezareea relatează că, cronicarul Hegesippus, ar fi vorbit cu unul din strănepoții lui Iuda (ruda Domnului), care mărturisea că, Cleopa ar fi fost fratele Dreptului Iosif, logodnicul Maicii Domnului;
• Ioana– a fost soția lui Huza, un iconom al lui Irod (Lc. 24, 10)
• Susana – este pomenită doar de Luca evanghelistul. Împreună cu Ioana a lui Huza, slujeau „din avutul lor” (Lc. 8, 3) pe Mântuitorul Hristos şi pe ucenicii Lui;
• Salomeea – a fost soția lui Zevedeu şi mama „fiilor lui”, Iacov şi Ioan, apostolii. Este pomenită după nume doar de evanghelistul Marcu (16, 1). Ea este cea care I-a cerut Mântuitorului: „ca să șadă acești doi fii ai mei, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta, întru împărăția Ta” (Mt. 20, 21).
• Marta şi Maria– au fost trecute și ele de către Biserică în rândul femeilor mironosițe. Maria este cea care săvârșește în casa din Betania ungerea cu mir a Mântuitorului Hristos, înainte de pătimirea Sa, anticipând în chip tainic moartea şi îngroparea Lui (In. 12, 3).

 

Cine nu părăsește Crucea se întâlnește primul cu Învierea

Femeile mironosițe sunt cele care au fost lângă Cruce până la sfârșit, până la moarte și până la  mormânt, de aceea sunt și primele care se întâlnesc cu Mântuitorul Hristos cel Înviat.

Fapta lor este mai presus de orice mărturie a dragostei. Ele se trezesc dis de dimineață pentru a merge la căpătâiul Celui pe Care L-au văzut mort – aici ni se descoperă iubirea ca putere a universului care trece dincolo de moarte. În ciuda morții, în fața căreia nu poți face nimic, ele cred (totuși) că Învățătorul este şi rămâne Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu – viața nu poate fi ruptă din inima celui care o dăruiește.

Mironosițele vin la mormânt aducând miresme pentru a unge trupul Mântuitorului. Nu există gest mai plin de dragoste decât a dărui mir tainic: este un act gratuit de iubire desăvârșită. Mirul arată aici prezența ascunsă a Duhului Sfânt, Dătătorul de viață – de unde se va naște și Taina Mirungerii.

A veni pentru a îmbălsăma trupul Mântuitorului este semnul intuiției duhovnicești ale acestor femei: moartea nu poate dăinui în taina dragostei, căci unde este dragoste, moartea dispare cu desăvârșire. Ele pornesc să facă o faptă de iubire gratuită pentru Dumnezeu, faptă care a și fost săvârșită în Betania, dar și în casa lui Simon leprosul, prin ungerea cea mai înainte de ungere – „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat” (In. 12, 7).

Dragostea mironosițelor unește Cerul și Pământul

Ungerea din Betania, ca preînchipuire a ungerii pe care nu au apucat să o facă astăzi mironosițele, nu putea fi făcută decât de o femeie mironosiță (și una care iubește cu adevărat), este un gest de dragoste greu de închipuit, care unește, în chip tainic, Cerul și Pământul, căci mireasma acelui mir de nard curat a cuprins, mai întâi, Capul Celui care va urma să intre în mormânt (Cerul mai presus de ceruri) și apoi picioarele, care urmau să fie pironite pe cruce (Pământul, pe care se odihnește Domnul Savaot).

Gestul făcut de mironosițele femei, nu este îmbrăcat doar în haina dragostei și a iubirii (taina femeii), fiind un gest întru totul profetic – Maria (trei dintre mironosițe, alături de Maica Domnului, au purtat acest nume – iubitoare de lumină) a anticipat pătimirea, răstignirea, moartea și învierea Celui Care este dragostea cea desăvârșită. Aici este ascunsă taina ungerii întru descoperirea martiriului – Celui ce va primi moarte pentru viața noastră.

Mireasma mirului adus de femeile iubitoare, la mormântul Domnului, simbolizează prezența harului care pe toate le acoperă – Treimea rămâne de nedespărțit – o anticipare a pogorârii Duhului Sfânt, Cel Care va fi Mângâietorul tuturor.

 

„Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc” (Cântarea Cântărilor 1, 2)

Sfântul Atanasie cel Mare zice că: „cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos”. Ce înseamnă aceasta? Că orice bine pe care îl facem în lumea acesta este un mir de bună mireasmă – dacă facem un bine pentru altul, ne rămâne și nouă, fiind îmbogățiți de fapta cea bună. Chiar dacă dăruirea de sine este în întregime pentru aproapele, aceasta ne îmbogățește minunat prin har.

Vocația creștinului rămâne, până la urmă, aceea de a înmulți mirul faptelor celor bune în lume, pentru a împodobi propria viață cu miros de bună mireasmă duhovnicească. Atunci fiecare va putea aduce Domnului Hristos, nu doar fapte singuratice (izolate de taina persoanei), ci mai ales o inimă curată, îmbrăcată în haina smereniei.

Răspândirea mirului înseamnă și răspândirea creștinismului în lume, a mărturisirii, toate pornind de la o nouă bună vestire, cea a mironosițelor, care aduc vestea cea mai presus de veste apostolilor îndurerați.

„Foarte de dimineață mironosițele au alergat la mormântul Tău, tânguindu-se; dar înaintea lor a stat îngerul și a zis: Vremea tânguirii a încetat, nu mai plângeți, ci Apostolilor spuneți învierea”. (Binecuvântările Învierii)

Mântuitorul Hristos le spune femeilor mironosițe „bucurați-vă”, fiind cu adevărat cele care au înțeles taina învierii. Apostolilor le spune „pace vouă”, fiind încă cuprinși de frică și de tulburare, având atât de mult nevoie de iertare și de pace.

 

Moartea care arată viața

Femeia, tot timpul, a fost mult mai familiară cu taina morții, prin urmare și a vieții – de multe ori, pentru o femeie în epoca antică, a dărui viață însemnând a muri. Pasul de a asuma dăruirea vieții, însemna pe undeva șansa de a accepta moartea, de a o îmbrățișa, pentru a înțelege taina vieții. Femeia, dintotdeauna, a avut (și are) un simț mult mai acut al durerii, dar și al jertfelniciei.

Mironosițele și Apostolii își au propriile limite, aici înțelegem că Biserica, care se naște din coasta străpunsă de lance, a Mântuitorului Hristos, are nevoie de toți. Toate harismele se împlinesc în Biserică – o taină a facerii, o taină a unei noi creații, care depășește toate limitele, toate neputințele, căci în Hristos toți și toate sunt una.

 

De trei ori Iosif

Astăzi se face și pomenirea Sfântului Iosif din Arimateea, cel cu bun chip, după cum ni-l prezintă și troparul – adică cu nume bun, cu o prestanță bună, cu o reputație bună.

Scriptura ne pune în față chipul a trei personaje care poartă numele de Iosif:

• Iosif fiul lui Iacov, patriarhul, numit și Iosif cel frumos, care este chipul Mântuitorului Hristos în Vechiul Testament (cu acest Iosif ne-am întâlnim în săptămâna sfintelor pătimiri, în ziua de luni);
• Iosif cel bătrân, logodnicul Maicii Domnului;
• Iosif cel cu chip bun, din Arimateea, care îl coboară de pe cruce pe Mântuitorul și face ungerea cu miresme, după tradiția iudaică, împreună cu Nicodim.

Sfântul și dreptul Iosif din Arimateea (localitatea la Nord-Vest de Ierusalim) a fost ucenic, în taină, al Mântuitorului Hristos (Mt. 27, 57). Deși era membru al Sinedriului, el aștepta Împărăția lui Dumnezeu (Mc. 15, 43). El este cel care cere de la Pilat trupul lui Hristos cel răstignit și îl primește în dar (Mc. 15, 45).

Împreună cu Nicodim, care adusese „ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe” (In. 19, 39), îl unge pe Domnul cu miresme, înfășurându-L într-o pânză curată de in, după obiceiul evreilor, punându-L într-un mormânt nou, săpat în stâncă. Acest mormânt arată și unicul dar pe care omul îl face Omului, dar și darul mai presus de dar pe care ni-l dăruiește Dumnezeu – Mormântul Gol, semn al Învierii!

 

Curaj și libertate

Mironosițele au o credință nezdruncinată din cauză că au o libertate interioară de netăgăduit. Ele merg către mormânt știind că este pecetluit cu o piatră uriașă şi se întreabă: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?” (Mc. 16, 3). Când sosesc la mormânt, Îngerul Domnului prăvălise deja piatra, ca să arate că mormântul era gol: „nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus”.

Evanghelia de la Marcu este singura care arată mărturia învierii prin prisma îngerului care devine vestitor al prorociei ascunsă de veacuri în taină. Mironosițele devin martorii învierii pentru întreaga omenire, pentru întregul univers.

Iubirea gratuită a femeilor pline de curaj răstoarnă, prin înger, piatra mormântului (vieții noastre, cu toate angoasele și nereușitele ei). Curajul de a merge în întâmpinarea morții (a fiecăruia dintre noi), este și curajul de a vedea mereu răsăritul cel duhovnicesc în noianul tuturor greutăților vieții. Prin ochii mironosițelor, bucuria se arată a fi izvorâtă din cruce, din suferință, din durere – dar la sfârșit, Învierea!

Căci prin cruce a venit bucurie la toată lumea

Puterea care Îl învie pe Hristos din mormânt, nu este alta decât puterea iubirii fără de sfârșit a Tatălui față de Fiul şi a Fiului față de Tatăl. Aceasta este puterea care este mai puternică decât moartea şi care Îl scoală pe Domnul din mormânt şi ne scoală şi pe noi din moartea păcatelor, dăruindu-ne o viață fără de moarte.

Mironosițele au fost cele care au înțeles, prin prisma dragostei care o avut-o, lucrul cel mai înalt – că în Hristos nu se poate separa moartea de viață. Apostolii trec pe lângă taină, se descoperă dezamăgirea lor în drumul spre Emaus – „iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel” (Lc. 24, 21).

Gestul de astăzi al mironosițelor este o adevărată Teofanie pentru că dragostea este cea care îl descoperă pe Dumnezeu. Acea dragoste ascunsă în inima femeii iubitoare este taina omenirii care îl dezvăluie pe Hristos – „căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Mt. 6, 21).

Iubirea este gratuită și liberă, mironosițele au putut intra (și trăi) în taina dragostei care a salvat onoarea neamului omenesc, din cauză că au fost libere întru toate și necondiționate de nimic – decât de dragostea care nu cade niciodată.

Iubirea femeilor mironosițe, care au vărsat mir pentru Hristos, a biruit frica de moarte. De aceea iubirii i s-a dat prima, să vadă și să vestească Învierea!

Să avem mereu inima plină de iubire, căci unde este iubire nu mai este moarte!

Hristos a Înviat!

† Atanasie de Bogdania