Selectează o Pagină

Loading

Duminica a 3-a din Post | Crucea suferinței – Taina biruinței

a Sfintei Cruci

Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1

Așa cum lumina răsare, tot timpul, dintru întuneric, astăzi ni se arată nouă taina Crucii, care răsare, luminând sufletele și inimile noastre, în anevoioasa călătorie spre Înviere. După Duminica Ortodoxiei (a Icoanei), dar și cea a Sfântului Grigorie Palama (a Luminii), – o descoperire a harului care izvorăște din chipul Celui după Care am fost plăzmuiți, – ajungem la un nou popas, care ni se arată a fi Duminica Sfintei Cruci.

Precum după, Schimbarea la Față a Mântuitorului Hristos, care ne-a descoperit strălucirea harului aducător de viață, la 40 de zile a urmat Răstignirea – la fel și noi, astăzi, trecând de duminica harului și a luminii, gustăm din taina Sfintei Cruci, ca să putem, la sfârșitul celor 40 de zile de postire, să ne bucurăm de Sfânta Înviere.

Întreita prăznuire

Lemnul Crucii Domnului Hristos a fost recuperat de la perși de către Împăratul Heraclie, în 21 martie 629 (într-o zi de marți, din săptămâna a 4-a a Sfântului și Marelui Post din acel an, când este și echinocțiul de primăvară, iar în tradiția alexandrină crearea lumii – un nou început, de data aceasta, prin Cruce) și a fost pusă spre închinare poporului dreptcredincios din Ierusalim, de către Patriarhul Metodiu, chiar la înjumătățirea Postului Mare.

În luna august, o parte din lemnul Sfintei Cruci va fi ajuns la Constantinopol, unde revine și împăratul Heraclie în septembrie, chiar de Înălțarea Sfintei Cruci.

De-a lungul anului bisericesc, părinții au rânduit trei mari praznice închinate Sfintei și de viață dătătoarei Cruci, care s-au împletit atât de armonios cu evenimentele care au împânzit istoria ei în Biserică, dar și în Bizanț: Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie, când a fost aflată la Ierusalim pentru prima dată, fiind la 40 de zile după praznicul Schimbării la Față – 6 august), Duminica a treia a Sfântului și Marelui Post (în care ne aflăm astăzi) și Scoaterea Sfintei Cruci (1 august, când a fost pusă spre închinare la Constantinopol).

La fel sunt trei și lucrurile pecetluite de sfințenie pentru viața omului, care sunt scoase în procesiune la Dumnezeiasca Liturghie: Sfânta Evanghelie, care ne descoperă Cuvântul Domnului, aducător de viață, Cinstitele Daruri, cele care închipuiesc Trupul și Sângele Domnului, și Sfânta CruceCrucea Domnului, Crucea Răstignirii, noul Pom al Vieții.

Cât de frumos și de adânc ne tâlcuiește Sinaxarul de la Utrenia acestei duminici rostul mântuitor al Crucii, care a fost pusă de Sfinții Părinți în inima Postului celui Mare, nu doar pentru a ne întări duhovnicește, dar și pentru a arăta centralitatea ei, atât în Biserică cât și în viața noastră:

  • „Pentru că în timpul postului celui de patruzeci de zile ne răstignim și noi oarecum, morți fiind față de patimi, cu simțurile adormite și potolite din pricina amărăciunii postului, ni se pune înainte cinstita și de viață făcătoare Cruce, ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos și să ne mângâie”.
  • „După cum cei care călătoresc pe o cale aspră și lungă, zdrobiți de oboseală, dacă întâlnesc pe cale un copac umbros, se odihnesc puțin, așezându-se sub el, și, oarecum refăcuți, termină și restul drumului, tot așa și acum, în timpul postului, a fost sădită de Sfinții Părinți la mijlocul acestei căi obositoare Crucea cea aducătoare de viață, spre a ne odihni, a răsufla și a ne face pe noi cei osteniți sprinteni și ușori pentru restul ostenelii”.
  • „După cum la venirea unui împărat sunt purtate înainte steagurile lui și sceptrul, iar în urmă vine și el, plin de veselie și de bucurie pentru biruința avută, iar împreună cu el se bucură și supușii, tot așa și Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să arate biruința asupra morții și că are să vină cu slavă în ziua învierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul Lui cel împărătesc, Crucea cea de viață făcătoare, care ne umple de multă bucurie, ne dă foarte mare ușurare și ne pregătește să fim gata să primim pe împărat și să scoatem strigăte de bucurie întru întâmpinarea Biruitorului”.
  • „Sfântul Post de patruzeci de zile se aseamănă cu izvorul cel din Mera, din pricina asprimii, amărăciunii și înfrânării ce ne face postul. După cum dumnezeiescul Moise, când a pus lemnul în mijlocul izvorului, l-a îndulcit, tot așa și Dumnezeu, Care ne trece prin Marea Roșie cea spirituală și ne scoate de la nevăzutul Faraon, prin lemnul cel de viață făcător al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, îndulcește amărăciunea postului celui de patruzeci de zile și ne mângâie pe noi care trăim ca în pustie până ce ne va duce, prin învierea Lui, la Ierusalimul cel de sus”.
  • „Deoarece Crucea se numește și este pomul vieții, iar acel pom a fost sădit în mijlocul raiului, în Eden, în chip potrivit și dumnezeieștii Părinți l-au sădit pe acesta în mijlocul postului celui de patruzeci de zile ca să ne amintească și de lăcomia lui Adam, dar în același timp să ne arate, prin pomul acesta, și înlăturarea osândei lui. În adevăr, dacă mâncăm din el, nu mai murim, ci rămânem vii”.

Crucea și Învierea – începutul și sfârșitul

Pelerinajul vieții pecetluit de taina Sfintei Cruci, poartă mereu o linie orizontală, care este calea noastră în viață și croirea a ceea ce credem și mărturisim și căutăm să aprofundăm și mai ales să trăim, dar și linia verticală, prin care Dumnezeu taie mereu rostul efemer și aducător de moarte al păcatului și al căderii, tocmai prin Crucea care se formează din cele doua linii, ca să ne învețe că tocmai din suferință răsare viața atât de mult dorită.

Crucea, astfel, este pusă de către Dumnezeu în mijlocul vieții noastre la loc de cinste, precum este pusă în mijlocul bisericii astăzi la Sfânta Liturghie, precum în mijlocul unei lumi noi, fiind axa de referință în jurul căreia se reconstituie noul univers, – Crucea DomnuluiCrucea Mântuirii (o nouă Facere).

 

Crucea durerii – Crucea vieții

Am intrat în Postul pocăinței și al ascezei, izgoniți fiind alături de Adam și de Eva din Rai, căci am gustat, mai cu seamă, din pomul cunoașterii binelui și al răului, din cele rele fiind îndulciți, ca la amarul gust al vieții să ajungem și să înțelegem că alergarea noastră prin deșertul arid al ostenelii ne va duce tocmai spre Pomul Vieții, care este Crucea Răstignirii, cea de viață făcătoare și aducătoare.

Crucea (durerii) este acel alfa care ne va duce spre Crucea Vieții, care se arată a fi omega, dar și sfârșitul, unde ne vom întâlni cu Hristos Domnul. De aceea, suntem chemați să avem Crucea în centrul vieții noastre, în centrul postirii noastre, în centrul sacrificiului nostru, în centrul întregii reașezări al lumii acesteia noi, pe care o căutăm cu tot dinadinsul, dar o vom și avea arătată prin Înviere.

Precum în marea cetate a Constantinopolului, Crucea era pusă spre închinare întreaga săptămână de înjumătățire a Postului (a 4-a), căci mulți erau cei care doreau să se închine noului Pom al Vieții, tot astfel și înjumătățirea vieții noastre, în trecerea dinspre păcat la virtute și dinspre moarte la viață, poartă tocmai pecetea pocăinței și a schimbării lăuntrice.

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui” (Mc. 8, 34-35)

Cât de mare este importanța purtării și a asumării Crucii în aceste vremuri de restriște pentru noi toți. Creștinul autentic este cel care își duce Crucea până la capăt, asumat, cu responsabilitate, ca să poată gusta și din harul Învierii. Nu poate exista Înviere fără Cruce!

Orice creștin botezat se află între taina Crucii și a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, de aceea Sfânta și de viața dătătoare Cruce se pune mereu în centrul bisericii, ca și noi creștinii să dăm mărturie, că am înțeles pe deplin, ce înseamnă, cu adevărat, taina jertfei, taina dragostei și taina învierii.

De Cruce este legată adânc pocăința, care înseamnă reîntoarcere, convertire, schimbare, luminare interioară, o adevărată metamorfoză duhovnicească am putea spune. Pocăința legată de Cruce înseamnă a avea curaj în viață, în a purta suferința și a o îmbrățișa profund. Să zâmbești vieții și să porți Crucea cu demnitate, deschide tocmai taina harului care izvorăște din durere.

Cât de minunat spunea Sfântul Luca al Crimeii: am iubit pătimirea, căci mult curățește sufletul. Cum putem reuși în viață să iubim Crucea, să iubim suferința, să îmbrățișăm durerea? Să iubim pătimirea și mult să o iubim? – prin întâlnirea cu Hristos, în lumina Învierii: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Gal. 3, 27).

Sfânta Cruce – Cheia Raiului

Mântuirea sufletului este legată ontologic și nedespărțit de Cruce. Crucea este cea care înlesnește drumul omului spre Împărăția lui Dumnezeu. Ea se aseamănă cu un duhovnic iscusit, care binecuvintează cu două mâini: durerea și suferința, care de multe ori sunt presărate cu boală și pătimire.

Prezența încercărilor, a durerii și a neputințelor în viața omului, arată, până la urmă, prezența tainică a lui Dumnezeu – care împreună pătimește cu fiecare suflet suferind în această lume. Momentul asumării acestor binecuvântări, prin prisma suferinței, este momentul în care omul se leapădă de sine și urmează lui Hristos. Prin Sfânta Cruce, omul se (re)împacă cu Dumnezeu și acolo se întâlnește mai cu adevărat cu Cel Care îi dăruiește viață din viața Sa.

Durerea răstignită pe Cruce

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că plăcerea nu poate fi niciodată fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii”. Crucea Postului, care se înjumătățește în săptămâna în care intrăm astăzi, este tocmai Crucea pusă peste plăcerile lumii acesteia, pe care suntem chemați să le răstignim.

Omul, din (prea) multă plăcere, din excesul de bunăstare și din egoism vătămător, uită de Dumnezeu, durerea însă, de fiecare dată, îl aruncă din nou în brațele plăcerii și tot așa, omul fuge mereu de Dumnezeu – o relație nevindecată între om și Ziditorul său ceresc.

Mântuitorul este Cel Care învinge durerea şi suferința de nevindecat a omului pe Golgota, învățându-ne și pe noi să putem birui plăcerea lumii trecătoare, postind în cele patruzeci de zile, precum singur a și făcut-o, în deșertul Carantaniei.

Înțelegem atunci că ni se arată nouă astăzi Crucea, care este pusă în mijlocul Bisericii, fiind una ascetică și duhovnicească – o cruce pusă pe viețuirea noastră căzută, ca să ne arată biruitori în duh și adevăr. Cât de frumos spunea părintele Dumitru Stăniloae, că întreaga lume, întreaga creație, este un mare dar a lui Dumnezeu, pentru om, pecetluit la sfârșit cu taina Crucii.

 

Paradoxul Vieții

Asumarea morții și renunțarea la propriul sine, prin moartea pe crucea propriilor neputințe, aduce viață veșnică, iar căutarea vieții efemere, aici pe pământ, aduce cu adevărat moartea lui Adam – și cât ne este frică de această moarte?

Tot cel ce va voi să-şi scape viața şi sufletul său, trăind numai pentru el, în cele din urmă va muri, își va pierde într-un final și viața și avuția și iluzia succesului trecător. Tot cel care își pierde viața și o dă pentru Hristos, de bunăvoie, ca o jertfă bineplăcută, acela o va câștiga nu doar aici, ci mai cu seamă în veșnicie.

Vocația omului de la Adam și până astăzi este una sacerdotală. Dumnezeu face lumea pentru om, ca omul, pecetluit cu taina preoției universale, să i-o dăruiască înapoi Domnului. Taina creației e ascunsă în taina iubirii care se reflectă în moartea Domnului pe cruce, dintr-un singur motiv – dragostea care zdrobește zidurile păcatului. Moartea (Domnului) aducătoare de viață, pe Cruce, vindecă viața aducătoare de moarte (a omului).

Pentru aceasta Domnul Hristos a făcut Trupul Său Biserică: voind ca și pe noi să ne facă mădulare vii ale Ei, altoindu-ne pe El, prin Botez. Pentru ca, odată cu Sângele Lui vărsat pe Cruce – seva cea vie care izvorăște din coasta Lui – să vină în noi Viața Lui și să facă din noi „neam sfânt, preoție împărătească, popor ales al Lui” (1 Petru 2, 9).

 

Ușa Raiului

Două sunt persoanele care au închis Raiul (din fericire, nu pentru veșnicie) – Adam și Eva. Două sunt persoanele care au (re)deschis Raiul – Mântuitorul Hristos și Maica Domnului (de data aceasta pentru viața veșnică și din belșug). Din acest motiv, icoana Bunei Vestiri este reprezentată pe ușile împărătești ale iconostasului, căci acestea deschid cu adevărat ușile Împărăției.

După ușile împărătești, care ne sunt din nou (re)deschise, vedem în fața altarului Sfânta Cruce, prin care Raiul cel pierdut se arată din nou deschis.

Raiul s-a pierdut prin lemn, prin rodul pomului cunoașterii binelui și al răului. Raiul se deschide pe Golgota (vieții noastre) tot prin lemn, lemnul cel binecuvântat al Sfintei Cruci. Raiul se vestește de pe Cruce de către Hristos, iar cheia care îl deschide este (tot) Crucea Vieții – așa o și vedem reprezentată în magistrala pictură de la Mănăstirea Voroneț.

Ce înseamnă a purta crucea?

Ce înseamnă a ne însemna cu adevărat cu semnul Sfintei Cruci? – înseamnă a ne (re)nega pe noi înșine, a ne pecetlui cu renunțarea la ale noastre, ca să fim mărturisiți de Dumnezeu. Punem de o parte tot ce este păcat în viața noastră, tot ce este răutate, cădere, neputință, neașezare pentru cele lumești – ca să le putem îmbrățișa pe cele dumnezeiești.

Negăm viața noastră căzută, egoistă, lipsită de har și pecetluită de deznădejde, ca să o dobândim pe cea adevărată și veșnică, pecetluită de har vindecător și iubire copleșitoare. Ne tăgăduim pe noi înșine și toate ale noastre, ca să putem învia în Hristos – asta înseamnă a purta cu adevărat crucea.

Numai cine își ia crucea sa cu adevărat, poate să audă cuvintele Mântuitorului (rostite tot pe Cruce) – „Astăzi vei fi cu mine în Rai” (Luca 23, 43). Prin urmare, doar pironiți fiind pe Cruce, auzim și vedem Împărăția care ni se arată a fi vestită.

Înțelegem deci că, omul în lumea aceasta adesea moare în afara lui Dumnezeu, trecând pe lângă taina Lui şi mergând împotriva Lui şi a legii Lui şi a Evangheliei Lui – şi atunci moartea îl separă definitiv de Viață şi îl aruncă în întunericul deznădejdii.

A purta Crucea înseamnă a învăța cu adevărat a muri împreună cu Dumnezeu, Cel care ne dăruiește viață din viața Lui şi moartea Lui se face viața noastră şi Crucea Lui înflorește şi devine Pom al Vieții prin Înviere.

 

Vestirea Sfintelor Pătimiri

Astăzi este (și) duminica care deschide calea spre cele trei vestiri ale Sfintelor Pătimiri ale Domnului Hristos, cu care ne vom întâlni, de altfel, și în a patra și în a cincea duminică din Post – „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Mc. 8, 31).

Şi luându-L Petru de o parte, a început să-L dojenească. Dar El, întorcându-Se și uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. (Mc. 8, 32 – 33)

Înțelegem că, cine nu își ia cu adevărat în serios crucea, privind spre taina morții, devine potrivnic (satana – cel ce se împotrivește, în sensul versetului de mai sus). De aceasta Petru este certat de Hristos Domnul, căci s-a pus de-a curmeziș în calea dintre Hristos și Ierusalim, unde Îl aștepta Crucea, care deschide ușa spre Dumnezeu, Tatăl cel Ceresc – acesta și fiind cugetul omului neputincios, mereu fuga de moarte și de durere. În Împărăția lui Dumnezeu se ajunge doar prin Cruce – cel care refuză Crucea îmbrățișează o altă împărăție, care este a celui potrivnic.

Dacă tăgăduirea celui care va fi cel mai mare dintre apostoli este dintr-o neputință și arată pecetea lui Adam celui neasumat, atunci mărturisirea sa dintru început – Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei 16, 16), se arată a fi descoperirea harului Dumnezeiesc.

Hristos este Unsul lui Dumnezeu, El este Rege, Arhiereu și Prorocul cel Veșnic, de unde și porunca Domnului dată ucenicilor Săi, să nu spună nimănui că El este Hristosul – decât când va fi pe Cruce – acolo se va descoperi Împăratul Slavei taina din care se va naște Biserica.

 

Durerea care înflorește har

Moartea Domnului răstignit, se face viață pentru noi şi Crucea Lui, pe care învățăm astăzi să o purtăm (și să o îmbrățișăm în chip tainic și s-o iubim!), înflorește și devine Pom al Vieții prin Înviere. Roadele acestei cruci devin roadele împărtășaniei prin care suntem renăscuți din nou – primind trup nou și sânge nou spre viața de veci.

Aceste roade le avem în fiecare Sfântă Biserică, prin Sfânta Liturghie, care răsună în fața fiecărui Sfânt Altar, căci acolo se află pomul cel tainic al vieții – în inima Sfântului Altar; de acolo ne vin, din pâinea și vinul prefăcute în Trupul și Sângele Domnului, Celui Răstignit și Înviat, Viața cea nouă, care astăzi se (re)descoperă.

Tot sufletul care știe să-și ia crucea este cel care a învățat arta detașării duhovnicești, arta luminării, arta desăvârșirii și arta duhovnicească a racordării la lumea de dincolo și nu numai la lumea aceasta văzută (și căzută).

Astăzi, tot creștinul care învață să-și ia crucea (în fiecare zi și până la sfârșit) e chemat să învețe să privească lumea din afara ei, să nu se scufunde în lume, să nu se lase copleșit de grijile, de obsesiile și de patimile ei. 

 

Crucea înflorește, devenind Pom al Vieții, al bucuriei și al harului

Cu Pomul Vieții – Crucea pe care nu a zărit-o în lumina Raiului, Adam cel vechi – ne întâlnim la începutul Scripturii, în Cartea Facerii – „iar în mijlocul raiului era pomul vieții şi pomul cunoștinței binelui și răului” (Fc. 2, 9). Cu același Pom tainic, se și încheie Sfânta Scriptura, în Cartea Apocalipsei – „în mijlocul pieței din cetate, de o parte şi de alta a râului, crește pomul vieții, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-și rodul; și frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor” (Apoc. 22, 2).

Taina Crucii este cea care îmbrățișează toată Scriptura insuflată de Duhul Sfânt, arătându-se a fi cu adevărat izvorul vieții celei veșnice – „fericiți cei ce spală veșmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieții şi prin porți să intre în cetate!” (Apoc. 22, 14).

Ca să înțelegem taina Crucii, trebuie să înțelegem mai întâi taina dăruirii de sine. Creștinii dăruiesc la fiecare Sfânta Liturghie o prescură, care este o bucată de pâine, făcută ca să ne simbolizeze pe noi înșine – făptură pecetluită cu asemănarea unui chip sfânt – Hristos.

Prescura, care devine Trupul Domnului, poartă pecetea semnului Sfintei Cruci, dar prescura adevărată – omul zidit după chipul Mântuitorului – este chemat să poarte pecetea Crucii de viață dătătoare întreaga viață, care-l va duce la Viața fără de moarte.

Liturghia, ca și chemare la o schimbare interioară ne arată că prefacerea nu este doar a pâinii şi a vinului, care devin Trupul şi Sângele Domnului Hristos, ci prefacerea cea mai adâncă este tocmai a trupurilor noastre, care devin (și ele) Trupul şi Sângele Domnului, prin împărtășire, întru asemănarea Jertfei Lui – purtând chipul Crucii Lui.

Biserica din lumea aceasta – Raiul cel nou, din care gustăm înainte de Împărăția Cerurilor, are forma Sfintei Cruci, cruce care unește cerul și pământul, pe Dumnezeu și pe Om, făptura văzută și cea nevăzută și toate acestea în taina jertfei celei veșnice.

Toată Biserica este zidită pe jertfă, pe dăruire de sine, iar Crucea pusă astăzi în mijlocul bisericii ne aduce aminte de lucrul acesta, că de aceea și postim, de aceea ne și rugăm, de aceea ne și înfrânăm de la plăcerile lumii acesteia, pentru ca să putem pecetlui taina ființei noastre cu semul biruinței celei veșnice – Crucea!

Înțelegând acestea vom cânta cu glas dulce și noi:

„Iată vine preacinstitul lemn cu adevărat, la carele alergând cu bucurie îmbrățișați-l și strigați către dânsul cu credință: Tu ești sprijinul nostru, Cruce preacinstită, din al căreia fruct gustând, am dobândit nestricăciune, luând adevăratul Eden cel dintâi şi mare milă.”

(Stihiră, vecernia de sâmbătă seară, din ajunul Duminicii a treia din Postul Mare)

 † Atanasie de Bogdania

ro_RORO