Duminica a 29-a după Rusalii | Mulțumirea – taina vindecării sufletești | a celor 10 leproși

Duminica a 29-a după Rusalii | Mulțumirea – taina vindecării sufletești

A celor 10 leproși

Ev. Luca 17, 12-19

Evanghelia de astăzi ne descrie cum zece leproși s-au vindecat de lepra trupului, dar nu s-au vindecat și de lepra sufletului, care este nerecunoștința sau uitarea binefăcătorului, excepție făcând doar unul dintre ei, și anume, un samarinean, care a fost mulțumitor și recunoscător Mântuitorului Hristos, pentru vindecarea primită.

Cu alte cuvinte, numai unul dintre cei zece leproși vindecați de lepra trupului avea și sufletul sănătos, adică sensibil și capabil să arate recunoștință, sau să aducă mulțumire cu bucurie, având inima curată de viclenii.

 „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu” (Luca 17, 15)

Această minune, relatată doar de Sfântul Evanghelist Luca, ascunde, în miezul ei, taina mulțumirii și a recunoștinței, care ne dăruiește, pe lângă tămăduirea trupească, mult așteptată, mai cu seamă pe cea sufletească – mântuirea!

Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei, a sesizat atât de bine acest detaliu, care aduce marea diferență între cele exterioare, care sunt trecătoare, și cele interioare, care ne apropie de Domnul: „amintiți-vă că Domnul îi iubea pe cei recunoscători și se mânia pe cei nerecunoscători, pentru că nu aduceau mulțumire Mântuitorului lor. Ei s-au gândit mai mult la vindecarea lor de lepră decât la Cel Care i-a vindecat. De fapt, unuia i s-a dat mai mult decât celorlalți, căci în afară de vindecare, Domnul i-a spus: „Ridică-te și mergi în pace. Credința ta te-a mântuit”. Vedeți, cei care aduc mulțumire și cei care slăvesc au același fel de simțăminte, slăvesc pe Ajutătorul lor pentru darurile primite. De aceea, Pavel a îndemnat pe toți să slăvească pe Domnul în trupul lor (1 Cor. 6, 20)”.

„Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17, 10)

Începutul capitolului, din care este extrasă pericopa evanghelică cu care am călătorit astăzi, vorbește despre recunoștință și despre atitudinea care trebuie să o avem  față de Domnul – smerenia aducătoare de mulțumire, cu care ne vom întâlni și în vindecarea care va urma.

Toată Evanghelia după Luca are un specific aparte, anume că, în mijlocul ei, de la capitolul IX şi până la capitolul XVIII, se află o descriere pe larg, care nu mai apare la nici un alt evanghelist, ce face referire la călătoria Domnului spre pătimirea Sa cea de bunăvoie – spre răstignire (fără îmbrățișarea acestei dureri, nu va putea fi Înviere). Această tainică călătorie este presărată cu mai multe minuni săvârșite de Hristos, la care se adaugă și mai multe parabole, care sunt unice în felul lor.

În acest context, chiar înainte de a trece pe lângă cei zece leproși, Mântuitorul vorbește despre relația între stăpân și slugă, între omul (veșnic dator) și Dumnezeu (mereu iertător) – „aşa şi voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17, 10).

Smerenia ascunde calea spre o relație sănătoasă și mereu îmbogățită între om și Dumnezeu. Sufletul smerit este cel care capătă sănătatea cea adevărată, adâncită în cele sufletești și darul cel mult râvnit – mântuirea, dăruită de Hristos. Smerenia îl eliberează pe om de complexe și de prejudecăți, aducându-l spre o relație firească cu Cel Care îi croiește calea spre viață veșnică.

 

Samarineanul cel recunoscător

Leprosul samarinean nu avea voie să meargă să se arate la un preot slujitor evreu – de altfel, nici nu ar fi fost primit. Samarinenii erau, pentru evrei, schismatici, rupți de credința care i-a ținut în viață în durerosul exil babilonian, atât de îndelungat și strivitor. Samarinenii, rămași în pământul făgăduinței, cei care își construiseră, înainte de nașterea Mântuitorului, un alt templu, pe muntele Garizim, demolat ulterior de evrei, erau tratați cu un dispreț deosebit, deși erau şi ei din același neam și seminție.

Durerea exilului și a suferinței, care a despărțit pe cei de același sânge cu veacuri înainte, astăzi, prin crucea bolii, îi unește. Samarineanul lovit de boală își găsește loc printre leproșii iudei. Înțelegem că boala și suferința îi unesc pe oameni, evrei și samarineni – nuanțele disputelor seculare dispar în fața cruntei încercări. Lepra neiertătoare se face pricină de mântuire și răbdare.

„Şi oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi şi va moșteni viața veșnică” (Mt. 19, 29)

Domnul îi trimite pe leproși, care cereau milă, conform prescripției iudaice, pe care le regăsim în capitolele 13 și 14 din Cartea Levitic, să se arate preoților, ca și cum ar fi fost vindecați deja (așa cerea Legea), și toți arată credință neclintită – lucru uimitor.

Când leproșii sunt vindecați pe drum, probabil apare și marea dilemă, evreii care s-au curățat vor fi fost preocupați de darul care trebuia adus la templu, conform rânduielilor impuse; samarineanul însă este exclus (un paradox – dacă boala i-a unit, vindecarea i-a despărțit), neputând merge la templu, are de ales între a merge la familia sa, la cei apropiați, sau a se întoarce la Hristos.

Taina mulțumirii, devine pricină de mântuire pentru samarinean, căci va fi lăsat casă și frați și surori și mamă și tată pentru numele Domnului (Mt. 19, 29). Aici găsim sensul adevărat al acestui pasaj scripturistic, atât de greu de înțeles pentru omul mereu căutător de adevăr, în calea dragostei care nu cade niciodată. Samarineanul se întoarce la Cel Care îl iubește cu adevărat, adânc, desăvârșit și primește mai mult decât sănătatea trupească, primește mântuire.

„Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne!” (Lc. 17, 13)

Leproșii i-au cerut milă lui Hristos, adică un ajutor material vizibil, ceva cu care să se poată întreține în acea izolare descurajantă și apăsătoare. Cei bolnavi erau condamnați să locuiască în afara cetăților și a satelor, departe de oameni și, ori de câte ori vedeau, în depărtare, pe cineva, trebuiau să-și semnaleze prezența cu acel strigăt înfricoșător – lepros, lepros, lepros !

Domnul lucrează copleșitor și de data aceasta, le cere să se arate preoților (vindecarea era promisă, o adevărată provocare!), păstrând cu înțelepciune, cel mai mare dar – mântuirea sufletească –, pentru cel care se va fi arătat mulțumitor până la sfârșit.

Leproșilor iudei le scapă însă taina recunoștinței – starea de îndreptățire continuă pe care o aveau din familiaritatea lor cu Dumnezeu (pe care Îl aveau în conștiință ca și Tată) i-a împiedicat să aducă adevărata mulțumire. Aici înțelegem nuanța între Dumnezeu, Care ne este dator – El trebuie să vindece (și oare, nu suntem și noi la fel de nemulțumitori, Domnul fiind mereu pus în fața lui trebuie?) – și Dumnezeu, Cel Care dăruiește vindecarea, darul (mereu gratuit, ca și dragostea curată, netrecătoare, veșnică), care declanșează mulțumirea. În fața a ceea ce nu ne așteptăm, nu putem decât să fim copleșiți de sentimentul mulțumirii. Inima devine cu adevărat smerită și primitoare de har, zidul de aramă – propriul egoism – este în sfârșit zdrobit.

Mulțumirea – învierea sufletească

Mântuitorul rămâne intrigat de faptul că cei nouă nu se întorc să îi mulțumească – un abandon al poporului celui iubit (omul ratează întâlnirea cu Dumnezeu, preferând darul primit, ca și datorat, în locul Persoanei – Hristos, care deschide taina), – se întoarce unul singur, nu israelitul, ci schismaticul, samarineanul, care avea toate motivele să stea departe de iudei.

Acestuia, Domnul îi va spune, – pentru că se întoarce, pentru că Îi mulțumește, pentru că Îi cade la picioare şi își exprimă recunoștința pentru vindecarea primită, – cuvântul care încheie evanghelia de astăzi: scoală-te şi du-te; credința ta te-a mântuit (de unde și acea ridicare neașteptată – Anastasis – Învierea, care le desăvârșește pe toate). Boala, care îl îndrepta spre moarte sigură, astăzi, schimbată prin mulțumire, îl duce pe samarinean spre învierea cea înainte de Înviere.

Credința celui vindecat devine pricină de mântuire. Cei nouă israeliți, care nu se întorc să mulțumească, rămân de la Hristos, doar cu o vindecare trupească, trecătoare și efemeră (oare nu se putea întoarce boala înapoi, sau se va fi și întors la careva dintre ei?).

Cel care se întoarce şi Îi mulțumește câștigă, pe lângă vindecarea trupească de lepra trupului, și mântuirea – câștigă învierea sufletească, câștigă Împărăția Cerurilor. Samarineanul primește acest mare dar pentru că vine să Îl recunoască pe Hristos ca un dătător de viață – Împărat asupra bolii și asupra morții – în El nu poate fi decât viață. Mulțumirea e remediul prin care gustăm din veșnicie.

Recunoștința – taina Împărăției

Patru lucruri vrednice, care ar fi putut deschide calea spre o și mai mare minune, au făcut leproșii – au strigat după milă către Dumnezeu (I), au avut credință neclintită (II), au ascultat cuvântul lui Hristos (III) şi s-au dus la templu (biserica cea vie) pentru a se arăta preoților (IV).

Un al cincilea, cel mai important dintre toate, mai trebuia împlinit, ca să trăiască cu toții (și) o înviere sufletească, iar nu doar o vindecare trupească trecătoare – și anume mulțumirea. Le-a scăpat celor nouă faptul că s-au vindecat doar de lepra trupului, rămânând cu lepra sufletului, care bântuie mai mult și mai din plin decât bântuie cea exterioară, astăzi dispărută.

Mulțumirea și întoarcerea la Dumnezeu se arată a fi remediul veșnic al leprei sufletești

Omul recunoscător, care mereu aduce mulțumire Domnului (chiar și pentru ce nu are, dar și mai cu seamă pentru încercări și boală – pedagogia divină!) deschide taina Împărăției. Recunoștința vindecă trecutul fiecăruia și dă rost viitorului, preface sărăcia în bunăstare, boala în sănătate, tristețea în bucurie, tulburarea în pace, întunericul în lumină – iar lumina ne face să-L cunoaștem pe Domnul și să gustăm din Viață !

A mulțumi înseamnă a fi viu, înseamnă a trăi!

Să avem curajul de a fi, mereu, mulțumitori!

† Atanasie de Bogdania