Duminica a 28-a după Rusalii | Taina ospățului ceresc – Taina Liturghiei celei veșnice | a Sfinților Strămoși – Pilda celor poftiți la cină

Duminica a 28-a după Rusalii | Taina ospățului ceresc – Taina Liturghiei celei veșnice

a Sfinților Strămoși – Pilda celor poftiți la cină

Ev. Luca 14, 16-24

 

Dintru început, Sfântul Chiril al Alexandriei ne tâlcuiește, pe scurt, atât de frumos, în comentariul său la Evanghelia de la Luca, sensul de căpătâi al lucrării de mântuire a omenirii, care ni se descoperă în pilda celor poftiți la cina împăratului: „Fiind împietriți, mândri și neascultători, mai-marii iudeilor au rămas departe de cină. Au nesocotit o dumnezeiască chemare, pentru a se îndeletnici cu cele pământești și ca să-și pună mintea către zadarnicele nebunii ale acestei lumi. De aceea, au fost chemați oamenii de rând și, îndată după ei, neamurile”.

 

„Fericit este cel ce va prânzi în împărăția lui Dumnezeu!” (Lc. 14, 16)

Rostește cu nostalgie fariseul, la masa căruia Domnul dezvăluie mai multe pilde legate de întâietate și smerenie (căci fariseii își alegeau, la masă, cele dintâi locuri), dar și despre veșnicul dor de a prânzi în sânul lui Avraam, acolo unde este plinătate și bucurie. Toate acestea, chiar după ce Iisus vindecă un bolnav de idropică, în acea zi sfântă a sabatului (în care cărturarii și bătrânii erau înțepeniți duhovnicește) – ziua odihnei, în care toți se adunau la mesele care odihneau trupul, uitând de masa care odihnește sufletul, masa mirelui – nunta cea tainică a fiului de Împărat, la care suntem chemați cu toții (Mt. 22, 2).

Două relatări ale aceleiași pilde, privite prin ochii lui Luca, dar și ai lui Matei, apostolul, ne descoperă țelul ultim al vieții omenești – intrarea în bucuria tainică a cinei (nunții) care va fi în Împărăția Cerurilor. A gusta din bucuria desăvârșită, la care ne cheamă Domnul, se arată a fi plinătatea înțelegerii relației, mereu ascunse și dinamice, între sufletul omului, care tânjește după veșnicie, și Dumnezeu, – cina cea tainică -, pornind de la logodirea care dă rost viețuirii de aici (care este o pregătire, o chemare, o anticipare) pentru a intra în nunta cea veșnică, de apoi (desăvârșirea).

 

Doamne, vino cu noi la masă !

Dragostea este mereu legătura ascunsă pe care o caută neobosit Domnul în răscumpărarea aceluia căruia i-a dăruit chip după Chipul Său, dar și singura care astâmpără, cu adevărat, setea istovitoare care vlăguiește de puteri omul veșnic pelerin pe acest pământ.

Dragostea (agapa – agape – αγάπη) este hrana cea cerească, singura care mișcă tot universul și lumea aceasta văzută, în care parcă suntem prinși pe veșnicie, ea este cea care descoperă acel ospăț al Cuvântului care pe „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea (care) nu cade niciodată” (1 Cor. 13, 8).

Sfântul Clement Alexandrinul ne descoperă că „dintre toate cele care cad, cel mai puțin probabil să fie aruncată din cer pe pământ este dragostea, care nu cade niciodată printre toate aceste plăceri lumești. Dacă iubești pe Domnul Dumnezeul tău și pe aproapele tău (Mc. 12, 30-31), te vei ospăta în cer”.  Cât de frumos, ce bucurie mai mare decât să guști din (și în) cer chiar dacă ești (încă) pe pământ. Și, oare, nu la această bucurie suntem chemați, de fiecare dată?

 

Poporul cel iubit – nunta cea tainică

Privind relatarea de la Matei (22, 1 – 14), înțelegem că, Cel Care tocmește ospățul nu este altcineva decât Tatăl ceresc – veșnicul Împărat. Ospățul adumbrit de har este o nuntă, pentru Fiul lui Dumnezeu, Care se logodește cu Biserica, pentru care și-a vărsat sângele pe Cruce. Dumnezeirea se unește cu omenirea, acesta a fost, mereu, gândul cel fără de sfârșit, care a mișcat întreaga lucrare a universului.

Tatăl trimite vestitori (îngerii săi, dar și prorocii și toți drepții, care au suferit de-a lungul veacurilor) ca să fie chemați la nuntă cei aleși, nu toată omenirea (dintru început), doar cei care puteau înțelege taina dragostei (atât de mult trădată de-a lungul istoriei), pe care Domnul a ținut-o mereu vie cu o răbdare de neclintit, prin toți sfinții care, din veac, i-au bineplăcut Lui.

 

Ceasul cinei – ceasul judecății

Ospățul la care ne cheamă Tatăl se face la sfârșitul zilei (veacurilor), la licăritul primei înserări, după ce s-a sfârșit timpul istoriei, adică timpul lumii acesteia căzute, timpul lucrului la mântuire, timpul eshatologic – acolo este chemat poporul lui Israel, dar și toți cei care nu ar fi trebuit să trădeze dragostea ascunsă a lui Dumnezeu, ca să se bucure de nunta cea veșnică.

Moise a fost primul care a chemat poporul lui Israel la masa tainică, nu din mana cerească și din piatra stearpă, ci din harul care însoțea cortul mărturiei, zi și noapte (Ieșire 13, 22), neîncetat, spre pământul făgăduinței, unde se va descoperi Împărăția – care va fi adusă și vestită de Hristos.

 

„Şi au început unul câte unul, să-şi ceară iertare” (Lc. 14, 18)

Toți cei chemați s-au scuzat, toți s-au arătat mai alipiți de pământul lumii acesteia decât de pământul făgăduinței cerești. Biruiți de grijile pământești, lipsiți de părtășia duhovnicească, însetați după bogăție, biruiți de dragostea trupească, s-au arătat departe de sfințenia chipului Celuia Care i-a chemat la nuntă.

Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă – chip al alipirii de pământul lumii acesteia (și a lui Israel), de pământul pe care l-au moștenit iudeii, dar și noi toți, aici și acum. Este și o reprezentare a tradițiilor, a înrădăcinării în obiceiuri, o pierdere în nenumăratele datini și cutume, o împământenire în cele exterioare, care sunt atât de obositoare (truda pământului vlăguiește – în sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta – Facere 3, 19).

Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă – sunt cele cinci cărți ale lui Moise, legea cea veche, care ostenește și îl ține robit prescripțiilor exterioare, pe cel chemat la cele cerești. Zece (cinci perechi) ar fi trebuit să reprezinte plinătatea și perfecțiunea lumii acesteia, dar se arată mai degrabă a fi firea omului care se preocupă mai mult de zidire, decât de ziditorul ei.

Aici e piatra de poticnire pe care nu a reușit omenirea să o depășească (mereu actuala ispită a lui Adam) – dorința de a fi dumnezeu fără Dumnezeu, de a căuta bucuria efemeră pe pământul moștenit care să devină rai trecător, fără Dumnezeu-Împăratul, Care ne cheamă la desăvârșire.

Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni – chipul dragostei căzute, cea mai dureroasă și, în același timp, dramatică scuză, prin care omul lumesc (veșnicul Adam) își trădează Ziditorul. Omul are propria lui nuntă pământească, bucuria nostalgiei emoțiilor care îl înșală atât de mult. Dragostea dumnezeiască, cea duhovnicească și sfântă, este înlocuită cu cea trupească, cu cea căzută – cea robită de sentimente oarbe și de egoism (eul la care nu putem renunța). E și un ultim (și cât de dureros) reproș adus lui Dumnezeu – omul are de cine să fie iubit, în definitiv, neavând nevoie de chipul dragostei răstignite, dureroase, dar adevărate – unica care ridică sufletele spre desăvârșire.

E ascuns aici și chipul cultului împietrit în cele exterioare – prescripțiile legii, obiceiurile, lanțul strâns al rânduielilor care nu trebuie călcate, toate puse în balanță îl despart pe om de veșnicie, căci – a desființat cuvântul lui Dumnezeu cu datina (pe care) singur a dat-o (Mc. 7, 13). Omul își semnează propria condamnare, propriul refuz, atât de categoric, de a intra în bucuria nunții. Dragostea se lasă biruită de lege – noi avem lege şi, după legea noastră, El trebuie să moară (Ioan 19, 7) – ca omul să fie slobozit de lege și să cunoască dragostea.

 

„Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici” (Lc. 14, 21)

Sfântul Ambrozie al Mediolanului tâlcuiește inspirat acest verset zicând că „stăpânul cheamă pe cei săraci, neputincioși și orbi, prin aceasta vrând să ne arate, fie că neputințele trupești nu ne exclud din împărăția cerurilor și că oricine este lipsit de atracția spre prihană arareori supără sau că mila Domnului iartă slăbiciunile păcătoșilor. Cel ce se laudă în Domnul (1 Cor. 1, 31) se laudă ca unul ce a scăpat de rușinea păcatelor, nu prin fapte, ci prin credință (Rom. 8, 32).”

 

„Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa” (Lc. 14, 23)

Mai este loc (și astăzi, și chiar mâine) în veșnica Împărăție, mai este loc la masa Împăratului, mai este loc în ceata celor iubiți ai Mirelui – și sunt chemate toate neamurile, spre a gusta din taina credinței și a bunei vestiri. E și o prevestire a evanghelizării universale, Cuvântul cel viu Care este dus spre hrană tuturor neamurilor, Care erau în afara ușilor acestei cine minunate – de acolo pornește mântuirea.

Matei, apostolul, ne atrage atenția asupra unui detaliu care ne pune pe gânduri – Dumnezeu (Împăratul) intră la cină închizând ușile și își privește omenirea chemată la masă, față către față – Creatorul care intră în taina dragostei desăvârșite cu creația sa – dar unul dintre meseni nu era îmbrăcat în haină de nuntă și este scos afară. Fiecare împărat își îmbrăca cu cinste oaspeții în cele mai alese haine, ca toți să strălucească ca luceferii întru slavă. Cel golit de haina harului e cel ce a refuzat haina împăratului – cea dăruită gratuit -, dar cu preț atât de mare, cel al sângelui vărsat pe Crucea mântuirii.

 

Liturghia – Nunta cea veșnică care ne rezidește

De la botez încoace, purtăm în noi, lucrătoare, „Pecetea Darului Sfântului Duh” – suntem îmbrăcați în haină împărătească și chemați la cina cea cerească. Aceasta ne-a pecetluit simțurile ca o arvună spre a crește întru împărtășirea din cele cerești, a vedea pe cele ale lui Dumnezeu, a auzi şi a înțelege cuvântul lui Hristos, a simți mirosul de bună mireasmă duhovnicească al celor de sus, a grăi cele de laudă şi de binecuvântare, a simți focul cel de viață făcător şi mântuitor al credinței, a lucra pentru Domnul și a păși în calea Lui și de a fi mereu nuntași la nunta cea tainică și veșnică, care este Dumnezeiasca Liturghie.

Ajungând și trăind vie Dumnezeiasca Liturghie, intrăm în Casa lui Dumnezeu pe Care, în taina nunții celei veșnice, îndrăznim fără de osândă, să-L chemăm pentru veșnicie: Tatăl nostru! Nu mai suntem orfani, suntem fii ai Împăratului.

 

Taina Euharistiei – Taina Nunții

Euharistia constituie inima Dumnezeieștii Liturghii şi a constituit, dintru începuturile vieții creștine, fundamentul pe care s-a așezat şi constituit adunarea celor care, devenind ai lui Hristos, fii ai împăratului și prieteni ai mirelui – au căutat să primească şi să păstreze, să împlinească şi să transmită mai departe comoara lăsată de Domnul prin sfinții Săi Apostoli, actualizând-o, prin lucrarea Duhului Sfânt, în fiecare generație. În acest fel, fiecare dintre noi se face, mereu, părtaș la taina Nunții, la Cina binecuvântată care nu se sfârșește niciodată.

Celor care doresc să guste din hrana cea împărătească pe care le revelează şi împărtășește Dumnezeiasca Liturghie, Dumnezeu le vine Însuși întru întâmpinare (și orbului, în cele duhovnicești, și șchiopului care se poticnește în cele bisericești și săracului în cele sufletești și mie, și ție, și nouă tuturor), cercetându-i și atingând inima fiecăruia cu adierea harului – bucuria de a fi la masă mereu cu Cel Care ni se face hrană vie pentru viața veșnică.

Să căutăm și noi la acest ceas, mai adânc și mai cu râvnă, așadar – „Împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga nouă” (Matei 6, 33). Căci doar așa vom putea intra la nunta cea veșnică și fără de sfârșit, la nunta bucuriei și a harului nemăsurat, la nunta dragostei care copleșește orice simțire sufletească, la nunta care ne unește, pentru totdeauna, de chipul Celui Care și-a dat viața pentru noi, la nuna nunților și a vieții – la nunta mea, dar și a ta, în lumina lină (și nesfârșită) a sfintei slave a Tatălui Ceresc, Care pentru veșnicie ne primește în Împărăția Sa.

† Atanasie de Bogdania