Duminica a 27-a după Rusalii | De la gârbovia trupească la cea sufletească

Duminica a 27-a după Rusalii | De la gârbovia trupească la cea sufletească

Tămăduirea femeii gârbove

Ev. Luca 13, 10-17

La înjumătățirea călătoriei duhovnicești a Postului Nașterii Domnului suntem puși în fața unei noi vindecări făcute de către Mântuitorul Hristos: vindecarea femeii celei gârbove, în zi de sâmbătă. Un nou popas duhovnicesc, în care suntem hrăniți sufletește de către cuvântul Evangheliei, care aduce mângâiere și vindecare tuturor inimilor celor necăjite și întristate.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului, în tâlcuirea sa la Evanghelia de la Luca, ne spune, dintru început, atât de frumos că: „sufletul femeii era gârbovit, neavând harul dumnezeiesc, adică era plecat către foloasele pământești. Iisus a văzut-o și i-a vorbit, iar ea de-ndată a lepădat cele pământești. Cei de față la vindecare erau și ei împovărați de aceleași păcate, iar lor Iisus le-a spus următoarele cuvinte: „veniți la Mine toţi cei osteniți şi împovărați şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28). Sufletul acelei femei a început să respire din nou și s-a înălțat precum o vie care a fost curățită și în jurul căreia a fost săpat pământul”.

Evanghelia de astăzi e relatată doar de Luca apostolul și medicul cel iubit, cel care a fost atât de atent la bolnavi, la săraci și la femei, fiind singurul care ne aduce în față pilde și minuni săvârșite de Mântuitorul Hristos, pe care doar la el le regăsim – așa cum au fost și cele din duminicile trecute, cu care am călătorit. În această duminică sfântă, Biserica ne înmoaie sufletul prin minunea care ne deschide ochii spre adevărata dramă a lumii – lipsa de compătimire față de aproapele, lipsa de dragoste, orbirea duhovnicească care ține gârbovită întreaga omenire.

Întâlnirea cu Hristos în sinagogă

Într-o sâmbătă, în sinagogă (locul unde se citea Legea și Prorocii, care pe Hristos Îl vesteau), se arată o femeie gârbovă (încovoiată), bolnavă de optsprezece ani. Din pricina suferinței, aceasta era exclusă, nu doar din comunitate, ci și din viața socială – o adevărată dramă. Aceasta era ținută (legată) de un duh de neputință, ne spune Luca, neavând puterea să se ridice alături de cei care trăiau firesc, cu urcușurile și coborâșurile lor zilnice.

În zi de sabat, zi de sărbătoare pentru ceilalți și de tristețe adâncă pentru cea purtătoare de durere, Îl întâlnește pe Hristos. Cel care intră în cetate mergând spre sinagogă este și Cel care aduce mereu vindecarea. Fără a mai vorbi în pilde, Mântuitorul își arată dragostea prin faptele Sale, dezvăluind adevărul și aducând grabnică vindecare – vedem aici dumnezeirea nerăbdătoare de a vindeca omenirea. În fața fariseilor, care se preocupau de respectarea sabatului, Hristos le arată că omul este mai presus decât orice altă ființă, rușinându-i pe cei împietriți în litera Legii care omoară Duhul.

Domnul Cel care dezleagă

„Femeie, ești dezlegată de neputința ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu” (Lc. 13, 10-13) – Domnul astăzi slobozește pe fiica lui Avraam din îndelungata ei neputință, stricând stăpânirea diavolului, dăruindu-i viață, deplină sănătate și, mai cu seamă, mântuire. Hristos face acest lucru în afara celor 6 zile de muncă, în ziua odihnei, în ziua Sabatului – Duhul, cel dătător de viață, ne cercetează în afara timpului și a prescripțiilor Legii – aici e marea poticnire a omenirii robite de lege și de timp, care astăzi e chemată tocmai pe acestea să le lase de o parte.

Minunat lucru, acoperit de smerenie, este faptul că nu femeia gârbovă îi cere mântuire Domnului – Hristos este Cel care se duce spre ea, o cunoaște (precum cunoaște și toate bolile noastre cele nevindecate), o vede (precum vede pe fiecare dintre noi), o cheamă (precum cheamă tainic și grăiește către fiecare inimă împovărată). Femeia nu Îl vede dintru început pe Hristos, nici nu ar fi putut să o facă, având ațintită privirea spre pământ, dar se lasă vindecată de Cel care ne vede și ne cunoaște pe noi toți.

Hristos se duce, o cheamă (regăsim taina numelui și a persoanei – pecetea dumnezeirii), îi adresează cuvântul (cel viu), nu așteaptă să fie cerut, căci femeia nu îi cere ajutor, mântuire, vindecare de boala şi de chinul insuportabil în care se afla, femeia nu Îi spune nimic (taina tăcerii care vindecă).

Cei optsprezece ani

Evanghelia ne descoperă că pe care femeia suferea de această gârbovie (încovoiere) de mai bine de optsprezece ani, Domnul Însuși o numește „fiică a lui Avraam” (Lc. 13, 16), căci reprezintă întruchiparea poporului lui Israel – care se arată mereu aplecat spre cele pământești, din pricina poverii legiuirilor Vechiului Testament, legiuiri care deveniseră, în cele din urmă, doar un formalism exterior lipsit de conținut.

Cele zece porunci care au fost primite de Moise pe munte, – acestea rânduiau viața poporului ales –, la care se adaugă taina zilei a opta – Învierea fără de sfârșit, ziua veacului ce va să vină, noul eon, clipa adumbrită de veșnicie, în care se va arăta Domnul întru Împărăția Sa, ne descoperă semnificația celor optsprezece ani (10+8) de durere și de suferință.

De la plinirea legii (prin cele zece porunci), la înviere (în ziua a șaptea), spre veacul desăvârșirii (ziua a opta, cea fără de sfârșit), suntem chemați să înțelegem taina suferinței, ascunsă în optsprezece ani de nevoință, care va fi aducătoare de înviere și de mântuire.

Legea care ne lipește de cele pământești

Femeia nu era gârbovă din naștere (omul îmbrățișează păcatul și căderea pe parcursul vieţii), ci un duh de neputință o stăpânea de optsprezece ani, acel duh care a legat-o și a încovoiat-o arătând-o robită, fără sorți de izbândă, numărând doar clipele care o apropiau de moarte – timpul binecuvântat de Dumnezeu se arată, de data aceasta, timp al suferinței, al durerii și al morții.

Încovoierea trupească ni se descoperă a fi încovoierea Legii celei Vechi, cea care se ocupa numai de lucrurile pământești, fiind legată exclusiv de cele exterioare, întoarcerea dinspre Cer spre pământ este semnul văzut, al încovoierii sufletești de care suferea Israel – „Că voi curățiți partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie” (Mt. 23, 25).

Poporul ales era mereu împietrit în mulțimea obiceiurilor și a prescripțiilor, care îl îndepărtau, tot mai mult, de taina dragostei și a milei (Rm. 1, 31): „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credința; pe acestea trebuia să le faceți şi pe acelea să nu le lăsați” (Mt. 23, 23).

Legea Veche, care într-un chip tainic și astăzi ne ține legați de cele lumești, fiind aducătoare de izbăvire efemeră doar pe acest pământ, nu are capacitatea de a ne ridica spre cele Cerești (așa cum a ridicat-o Domnul pe femeia cea încovoiată), de a privi oamenii în față (cum i-a privit mereu Hristos), neputincioasă fiind, se ocupă mai mult de cele căzute, decât de sufletele însetate după veșnicie.

Harul aducător de viață

„Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător de duh” – ne spune Sfântul Atanasie cel Mare al Alexandriei. Harul este cel care vindecă toate neașezările, reașază toate lucrurile din perspectiva lucrării duhovnicești, pune un început nou în toate și aici se ascunde taina.

Mântuitorul cunoaște toate sufletele îndurerate pe această lume. O știe și pe femeia gârbovă, o vede și o cheamă – pentru că acea femeie nici nu reușea să Îl vadă, încovoiată fiind la pământ – omul căzut este lipsit de vederea dumnezeiască și de har. Hristos este Cel care îi adresează cuvântul, nu așteaptă să fie cerut, căci femeia nu îi cere izbăvire, nici mântuire, nici vindecare de boala şi de chinul insuportabil în care se afla – tăcerea este cea grăiește cel mai mult în această adâncă ridicare de la moarte la viață.

Mântuitorul vine din proprie inițiativă, o cheamă pe femeie (Eva cea veche) cu cuvântul, o atinge cu mâna, şi spun exegeții, atât de frumos, că Mântuitorul nu lucrează aici minunea doar prin cuvânt, ci o atinge („și-a pus mâinile asupra ei” – Lc. 13, 13) – un gest trupesc, pentru că Hristos nu este doar Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos este și Cuvântul Care S-a făcut trup – o preînchipuire a tainei întrupării – „și Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălășluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14).

Nașterea după trup a Domnului Iisus Hristos, taină spre care călătorim de câteva săptămâni, se va descoperi pentru noi un nou prilej de a cugeta la Harul cel peste har, pe care acesta îl aduce omului (astăzi, femeii gârbove, și prin ea nouă tuturor), al cărui fiu se și face, și, mai ales, la felul în care noi, fiecare, suntem chemați să fim părtași la acest har – „și din plinătatea Lui noi toți am luat har peste har… Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut” (In. 16, 17).

Astăzi, Legea lui Moise este adumbrită de harul care devine aducător de viață, din care suntem chemați toți să gustăm – trecerea cea tainică de la literă la Duh, de la cele exterioare la cele interioare, de la trup la suflet, de la cele pământești la cele cerești.

Sâmbăta poticnirii

Orbiți de formalism și de slujirea exterioară, lăsând de o parte mereu părțile mai grele ale legii, mai marele sinagogii se scandalizează zicând: „șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei!” (Lc. 13, 14). Hristos este Cel care arată duplicitatea celor care se smintiseră: „Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape?” (Lc. 13, 15).

Femeia atinsă de har dumnezeiesc, cea de abia vindecată, se arată a fi tratată mai rău decât o necuvântătoare – descoperim orbirea duhovnicească a fariseilor care se arată a fi de nedepășit. Hristos însă vine în apărarea celei care a fost zidită spre viață veșnică și bucurie: „nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?” (Lc. 13, 16).

Înțelegem și mesajul acestei taine care se săvârșește, căci nu este așezată fără un scop vindecarea femeii bolnave alături de asinul sau a boul, desprinși din iesle pentru adăpare. Lângă ieslea nașterii lui Hristos vedem boul, din prorocia lui Isaia, – „care își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnul său, dar Israel nu Mă cunoaște, poporul Meu nu Mă pricepe” (Is. 1, 3). Boul și asinul se descoperă a fi neamurile, dar și poporul iudeu, care vor primi minunea nașterii. Prorocul Avacum adaugă și el că: „între două dobitoace Te vei face cunoscut” (Avac. 3, 2).

Hristos descoperă încă o dată cât de bine cunoaște aroganțele oamenilor, prin care legile omenești devin adesea mai importante decât Cuvântul lui Dumnezeu celui Viu. Scriptura însă ne învață că omul este chipul Slavei lui Dumnezeu și nu o simplă ființă cu duh de viață.

Mai descoperim că femeia nu era gârbovă din naștere, ci era ținută de un duh de neputință, după cum ne spune Sfânta Scriptură. Satana a legat-o și a încovoiat-o, simbolizând astfel suferința adusă de păcat. Sfinții Părinți ne învață că această încovoiere trupească reflectă și încovoierea duhovnicească, legată de Legea cea Veche, care se ocupa doar de cele pământești, de cele exterioare și trecătoare. Aceasta îi ținea pe cei mulți în robie, împiedicându-i să-și ridice privirea spre cele cerești.

Mesajul ultim descoperă faptul că în fața lui Dumnezeu trebuie să stăm drepți – în credință, în statornicie, în răbdare, în dreptate și în dragoste. Dumnezeu ne ridică, ne învie, ne trezește, ne scoală mereu din robia pământului în care suntem legați prin duhul neputinței, prin duhul cel rău, ca să putem fi mereu drepți – mereu purtători de înviere.

Taina Învierii

Luca apostolul, este cel care a observat cele mai adânci detalii din lucrarea de mântuire a lui Hristos pe pământ, el fiind unicul dintre evangheliști, care descrie cele mai multe minuni în care femeia reprezintă laitmotivul. La fel și astăzi, când ni se descoperă o adevărată reabilitare a femeii din perspectivă biblică. Mântuitorul o ridică (așa cum a ridicat-o și pe Eva alături de Adam – tainica icoană a pogorârii la iad) pe femeia încovoiată de păcat, cea aflată cu capul aplecat spre pământ, fiind îndreptată: o ridicare de la cele de jos spre cele de sus, „Anastasis” – Înviere.

În fața lui Dumnezeu suntem chemați să stăm drepți – trăitori adevărați și mereu prezenți ai învierii celei veșnice. Dumnezeu ne ridică, ne învie (de fiecare dată), ne scoală din robia păcatului, prin care suntem legați (încovoiați), prin duhul aducător de cădere, ca să fim de data aceasta asemenea îngerilor, care stând drepți îi aduc slavă necontenită lui Dumnezeu.

Taina convertirii neamurilor

Sfântul Ambrozie al Mediolanului, conclude cu o exegeză minunată încheierea acestei evanghelii, descoperind taina convertirii neamurilor (păgâne) la creștinism: „De ce pomenește Iisus de încă o creatură? Pentru a arăta potrivnicilor săi, mai-marilor sinagogii, cele viitoare. Căci, pe lângă evrei, și neamurile își vor stinge setea trupului și fierbințeala adusă de lume din preaplinul izvorului dumnezeiesc. – „Boul își cunoaște stăpânul şi asinul ieslea domnului său” (Is. 1, 3). – Oamenii care au fost hrăniți cu iarba care, înainte de a fi smulsă, s-a uscat (Ps. 128, 6), au primit Pâinea Care s-a coborât din cer (In. 6, 33)”.

Să-i cerem și noi Domnului, astăzi, mai mult ca oricând, să slobozească durerea sufletului nostru încovoiat de grijile lumești și de păcate, de dureri și de neputințe, – să ne hrănească cu Pâinea coborâtă din cer, – ca și noi să-L slăvim neîncetat, în cântări nesfârșite de laudă!

–

Astăzi Cel care este întru toate Drept, vindecă gârbovia celei care prin smerenie și tăcere și-a dobândit din nou sănătatea și viața. Să alergăm și noi la Hristos, Împăratul cel Nemuritor și Dumnezeul nostru, ca să dobândim prin smerenie ridicarea din gârbovia inimilor noastre!

† Atanasie de Bogdania