Selectează o Pagină

Loading

Duminica a 27-a după Rusalii | De la gârbovia trupească la cea sufletească

Tămăduirea femeii gârbove

Ev. Luca 13, 10-17

„Femeie, ești dezlegată de neputința ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu.”(Lc. 13, 10-13)

Domnul, astăzi, slobozește pe fiica lui Avraam din îndelungata ei neputință, stricând stăpânirea diavolului, dăruind-i viață, deplină sănătate și, mai cu seamă, mântuire.

Evanghelia ne descoperă că femeia suferea de această gârbovie (încovoiere) de mai bine de optsprezece ani, Domnul Însuși o numește fiică a lui Avram, căci reprezintă întruchiparea poporului lui Israel – care se arată mereu aplecat spre cele pământești, din pricina poverii legiuirilor Vechiului Testament, legiuiri care deveniseră, în cele din urmă, doar un formalism lipsit de conținut.

Cele zece porunci care au fost primite de Moise pe munte, – acestea rânduiau viața poporului ales -, la care se adaugă taina zilei a opta – învierea fără de sfârșit, ziua veacului ce va să vină, noul eon, clipa adumbrită de veșnicie, în care se va arăta Domnul în împărăția Sa, ne descoperă semnificația celor optsprezece ani (10+8) de durere și suferință.

De la plinirea legii (prin cele zece porunci), la înviere (în ziua a șaptea), spre veacul desăvârșirii (ziua a opta, cea fără de sfârșit), suntem chemați să înțelegem taina suferinței, ascunsă în optsprezece ani de nevoință, care va fi aducătoare de înviere și mântuire.

 

Legea care ne lipește de cele pământești

Femeia nu era gârbovă din naștere (omul îmbrățișează păcatul și căderea în viață), ci un duh de neputință o stăpânea de optsprezece ani, acel duh care a legat-o și a încovoiat-o arătând-o robită, fără sorți de izbândă, numărând doar clipele care o apropiau de moarte – timpul binecuvântat de Dumnezeu se arată, de data aceasta, timp al suferinței, al durerii și al morții.

Încovoierea trupească ni se descoperă a fi încovoierea Legii celei Vechi, cea care se ocupa numai de lucrurile pământești, fiind legată exclusiv de cele exterioare, întoarcerea dinspre cer spre pământ este semnul văzut, al încovoierii sufletului lui Israel – „Că voi curățiți partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie.” (Mt. 23, 25)

Poporul ales era mereu împietrit în mulțimea obiceiurilor, care îl îndepărtau, tot mai mult, de taina dragostei și a milei (Rm. 1, 31): „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credința; pe acestea trebuia să le faceți şi pe acelea să nu le lăsați.” (Mt. 23, 23)

Legea Veche, care într-un chip tainic și astăzi ne ține legați de cele lumești, fiind aducătoare de izbăvire efemeră doar pe acest pământ, nu are capacitatea de a ne ridica (așa cum a ridicat-o Domnul pe femeia cea încovoiată), de a privi oamenii în față (cum i-a privit mereu Hristos), neputincioasă fiind, se ocupă mai mult de cele căzute, decât de sufletele însetate după veșnicie.

„Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător de duh” (Sf. Atanasie cel Mare)

Mântuitorul cunoaște toate sufletele îndurerate pe această lume. O știe și pe femeia gârbovă, o vede și o cheamă – pentru că acea femeie nici nu putea să Îl vadă, încovoiată fiind la pământ – omul căzut este lipsit de vederea dumnezeiască și de har. Hristos este Cel Care îi adresează cuvântul, nu așteaptă să fie cerut, căci femeia nu îi cere ajutor, nici mântuire, nici vindecare de boala şi de chinul insuportabil în care se afla – tăcerea este cea grăiește cel mai mult în această adâncă ridicare de la moarte la viață.

Mântuitorul vine din proprie inițiativă, o cheamă pe femeie (Eva cea veche) cu cuvântul, o atinge cu mâna, şi spun exegeții, atât de frumos, că Mântuitorul nu lucrează aici minunea doar prin cuvânt, ci o atinge – un gest trupesc, pentru că Hristos nu este doar Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos este și Cuvântul Care S-a făcut trup – o preînchipuire a tainei întrupării – „și Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălășluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (In. 1, 14)

Nașterea după trup a Domnului Iisus Hristos, taină spre care călătorim de câteva săptămâni, se va descoperi pentru noi un prilej de a cugeta la Harul cel „peste har”, pe care acesta îl aduce omului (astăzi, femeii gârbove, și prin ea nouă tuturor), al cărui fiu se și face, și, mai ales, la felul în care noi, fiecare, suntem chemați să fim părtași la acest har – „Și din plinătatea Lui noi toți am luat har peste har… Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut.” (In. 1,16-17).

Astăzi, legea lui Moise este adumbrită de harul care devine aducător de viață, din care suntem chemați toți să gustăm.

 

Taina Învierii

Luca evanghelistul este cel care a observat cele mai adânci detalii din lucrarea de mântuire a lui Hristos pe pământ, El fiind unicul Care arată cele mai multe minuni în care femeia reprezintă laitmotivul. La fel și astăzi, când ni se descoperă o adevărată reabilitare a femeii. Mântuitorul o ridică (așa cum a ridicat-o pe Eva – tainica icoană a pogorârii la iad) pe femeia încovoiată de păcat, aflată cu capul la pământ, fiind îndreptată: o ridicare de la cele de jos spre cele de sus, „anastasis” – Înviere.

În fața lui Dumnezeu suntem chemați să stăm drepți – trăitori adevărați și mereu prezenți ai învierii celei veșnice. Dumnezeu ne ridică, ne învie (de fiecare dată), ne scoală din robia păcatului, prin care suntem legați (încovoiați), prin duhul aducător de cădere, ca să fim de data aceasta asemenea îngerilor, care stând drepți, îi aduc slavă necontenită lui Dumnezeu (Lc. 13, 13).

„Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape?(Lc. 13, 15)

Sfântul Ambrozie al Mediolanului, conclude cu o exegeză minunată încheierea acestei evanghelii, descoperind taina convertirii neamurilor la creștinism: „De ce pomenește Iisus de încă o creatură? Pentru a arăta potrivnicilor săi, mai-marilor sinagogii, cele viitoare. Căci, pe lângă evrei, și neamurile își vor stinge setea trupului și fierbințeala adusă de lume din preaplinul izvorului dumnezeiesc. – Boul își cunoaște stăpânul şi asinul ieslea domnului său (Is. 1, 3). – Oamenii care au fost hrăniți cu iarba care, înainte de a fi smulsă, s-a uscat (Ps. 128, 6), au primit Pâinea care s-a coborât din cer (In. 6, 33).”

Să-i cerem și noi Domnului, astăzi, mai mult ca oricând, să slobozească durerea sufletului nostru încovoiat de grijile lumești și de păcate, de dureri și de neputințe, – să ne hrănească cu pâinea coborâtă din cer, – ca și noi să-L slăvim neîncetat, în cântări nesfârșite de laudă!

† Atanasie de Bogdania

 

ro_RORO
Copy link