Duminica a 26-a după Rusalii | Tainica îmbogățire în Dumnezeu

Duminica a 26-a după Rusalii | Tainica îmbogățire în Dumnezeu

Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina

Ev. Luca 12, 16-21

Tainica așteptare a venirii Mântuitorului Hristos în lume ne îndreaptă călătoria spre duminicile care ne învață să creștem mai mult în milostivire, în dragoste, câștigând bogăția cea adevărată, care este cea în Dumnezeu.

Alături de pilda Samarineanului milostiv și cea a fiului risipitor, pilda bogatului căruia i-a rodit țarina ne este pusă în față doar de Luca evanghelistul și doctorul iubit – o triadă de pilde, care sunt o adevărată busolă în călătoria Postului Nașterii Domnului, toate vorbind despre milostenie și dragoste, despre bogăția exterioară care duce la pierzare și bogăția duhului la care suntem chemați să ajungem.

În duminica în care ne aflăm, Hristos ne povestește cum dinaintea rodniciei pământurilor sale, un bogat confundă cele ale trupului cu cele ale sufletului – marea dilemă a umanității și în ziua de astăzi. Pentru că pornim în călătoria Postului Nașterii Domnului, Evanghelia de azi este tocmai o lecție despre rostul pentru care Hristos vine în lume – pentru a ne (re)descoperi sensul vieții și a ne dărui Împărăția cea veșnică. 

Rostul vieții

În duminica în care ne aflăm – un alt popas binecuvântat la școala milosteniei – Domnul ne pune în față o pildă, pe cât de scurtă, pe atât de adâncă în înțelesuri, toate pornind de la durerea omului de rând, care mereu caută să se îmbogățească aici și acum și de fiecare dată, căutând calea cea mai ușoară și comodă: „Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea”  (Lc. 12, 13). Unul dintre cei care asculta cuvintele de învățătură ale lui Hristos, Îi cere să facă dreptate între el și fratele său care l-a nedreptățit – și astăzi mereu același lucru Îi cerem lui Hristos, ne amintim de Dumnezeu când nedreptatea bate la ușa sufletului.

Răspunsul Domnului rămâne o lecție de viață pentru noi toți, cei care mereu vedem în Cel care a venit să ne dăruiască „viață și viață din belșug” (In. 10. 10), pe Cel Care ne rezolvă, zi de zi și ceas de ceas, nimicurile vieții care ne macină: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?” (Lc. 12, 14).

Sfântul Chiril al Alexandriei, în exegezele sale, ne aduce o învățătură atât de frumoasă despre bogăție și sărăcie, zicând: „Cu adevărat, viața unui om nu este din averile sale sau din preaplinul său. Cel care este bogat față de Dumnezeu, este cu adevărat fericit, căci și-a pus nădejdea în cele folositoare. Cine este acesta? Vădit, cel care se mulțumește cu puțin și care nu iubește bogăția, ci mai degrabă virtutea (Lc. 10, 42). Este cel ale cărui mâini sunt întinse pentru a-i ajuta pe cei săraci, alinând suferințele celor nevoiași după mijloacele și deplina sa putere. Acesta adună comori în cer în hambarele cele mai de sus. Unul ca acesta își va afla dobândă la virtutea sa și răsplata cuvenită vieții sale drepte și fără vină”.

Bogăția virtuților

Domnul adaugă o poruncă care ne este pusă în față, pe care suntem chemați cu toții să o ținem din adâncul inimii: „Vedeţi şi păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale” (Lc. 12, 15).

Acestea fiind spuse, ne tâlcuiește pilda cu care călătorim astăzi, cea care arată nebunia omului împătimit de bogății, care nu vede decât hambarele pe care urma să le dărâme (în loc să dărâme patimile), făcând altele mai mari (în loc să se îmbogățească, zidind virtuțile), neștiind că, exact în acea noapte a visurilor deșarte, urma să-și piardă sufletul pentru veșnicie: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit, ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20).

Sfântul Ambrozie al Mediolanului arată, cu o deosebită iscusință, că ceea ce este important nu este agonisirea în sine, ci rostul pentru care agonisim, căci cel ce agonisește pentru aproapele și pentru milostenie se aseamănă Domnului care „bogat fiind, pentru (noi) a sărăcit, ca (noi), cu sărăcia Lui să (ne) îmbogățim” (2 Cor. 8, 9). 

Taina dăruirii

Sfântul Vasile cel Mare zice că „bogat nu este cel care adună mult, ci acela care dăruiește mult” – bogăția nefiind pierzătoare de suflet prin ea însăși, dăruirea fiind cea care îi arată adevărata valoare. Cei care oferă o masă celor cu adevărat flămânzi, de la marginea drumurilor și din răspântii, cei care-L primesc la masă pe Hristos, pururea pelerin în chipul bolnavilor și al săracilor – aceștia sunt cei cu adevărat bogați.

Bogăția dăruită din iubire celor care nu trăiesc decât milostenie nu este ucigașă de suflet, ci agonisitoare de Rai. Taina iubirii este tocmai cea care descoperă vindecarea de patima bogăției lumești care robește. Bogăția care se dăruiește aproapelui devine taina milei și a vindecării lăuntrice – „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Mt. 9, 13; Osea 6, 6).

Domnul Se arată a fi mereu Cel care ne smulge din patima bogăției pământești pentru a ne descoperi că El este singura și adevărata bogăție, iar adevăratul hambar este Împărăția Sa în care se strâng roadele milei Sale. Taina milei este una care ne copleșește, căci pe cât împărțim mai mult cele din lumea aceasta, pe atât le înmulțim pe cele din Împărăția care va să vină.

Omul recunoscător, care mereu aduce mulțumire Domnului, deschide taina Împărăției. Recunoștința vindecă trecutul și dă rost viitorului, preface sărăcia în bunăstare, puținul în mult, tristețea în bucurie, tulburarea în pace, întunericul în lumină – iar lumina ne face să-L cunoaștem pe Domnul și să gustăm din Viață.

Cu cât dăruim și mulțumim mai mult, cu atât se săvârșește minunea mai adânc și ajunge în inimile tuturor. Cu cât păstrezi mai multe pentru tine, cu atât te lipsești de darul lui Dumnezeu. Când pâinea mea devine pâinea aproapelui, harul îmbracă sufletul nostru – de aceea, pâinea cea mântuitoare este tocmai pâinea noastră.

Lauda creștinilor

Ne cheamă și psalmistul David la o cugetare adâncită asupra rostului bogățiilor în această viață trecătoare: „Deși ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură. Strânge comori şi nu știe cui le adună pe ele” (Ps. 38, 9 – 10) – căci tot ce nu e adunat și agonisit pentru Domnul, alături și cu Domnul, pentru a împlini ale Sale mântuitoare porunci, se risipește ca fumul și ca ceara care se topește de la fața focului.

Adevărat cuvânt ne-a lăsat nouă Sfântul Efrem Sirul, zicând: „Lauda creștinilor este primirea străinilor şi milostivirea. Lauda şi mântuirea creștinilor este că, totdeauna, la masa lor, săracii şi sărmanii şi străinii să mănânce împreună cu ei, că din casa lor Hristos niciodată nu va lipsi”.

Aici se arată adevărata bogăție, căci unde ne este „comoara noastră, acolo va fi şi inima noastră”

(Mt. 6, 21). De aceea, ne învață atât de frumos Sfântul Ambrozie al Mediolanului, zicând: „Zadarnic adună bogății, neștiind cum le va folosi. Cele ce sunt din lume rămân în lume, iar orice bogății adunăm, le moștenesc urmașii noștri. Cele pe care nu le putem lua cu noi, nici acelea nu sunt ale noastre. Numai virtutea se întovărășește cu cei adormiți. Doar milostenia mai vine cu noi. Este ghidul spre rai și prima care intră în palatele cerului. Prin banii care nu fac trebuință, se dobândește sălaș pentru cei adormiți”.

Adâncul omenirii

Bogatul își vorbește sufletului, dar nu-l cunoaște, probabil nu avea nici un prieten cu care să împartă bucuria, îi pierduse pe toți din cauza zgârceniei. Și noi, de multe ori, ne rupem de realitatea sufletească în care ar trebuie să ne liniștim, crezându-ne nemuritori în avuțiile lumii acesteia. Dar nemurirea sufletului nu stă în bogății, ci în adâncul omeniei din noi – taina milostivirii care vindecă sufletul de multe patimi.

Bogăția de astăzi, privită prin prisma celor două Testamente, ne arată o diferență considerabilă. Dacă în Vechiul Testament aceasta era o binecuvântare, în Noul Testament ea devine o povară, dacă nu e îmbrățișată de milostenie.

Hristos, în călătoria noastră spre tainica Sa naștere în lume, se arată ca Unul care dăruiește totul – însă pentru a primi totul, trebuie să dăruim la rândul nostru totul. Pentru a dobândi mărgăritarul cel de mare preț, cea mai mare comoară, pe Hristos Domnul, trebuie să vinzi tot ce ai – „și aflând un mărgăritar de mult preț, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat” (Mt. 13, 46).

Nu doar dăruirea de sine e cea care dobândește Împărăția, dar și tainica lepădare de sine și de toate, arta aceasta pe care au desăvârșit-o monahii care au coborât Raiul pe pământ: „așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu” (Lc 14, 33).

Taina evangheliei de astăzi este și să învățăm să fim bogați în roada care ne este descoperită de Hristos Însuși, rodind în răbdare și în iubire, în rugăciune și în post, în milă către aproapele și în dăruire către cei care au nevoie de jertfa noastră. Astăzi nu suntem chemați să murim pentru Domnul, suntem chemați să murim propriilor patimi, ca să trăim pentru Hristos, pentru a învia cu El în veșnicie.

De la sărăcie la bogăție 

Mântuitorul este Cel care ne pune în față și concluzia de netăgăduit a pildei despre bogatul cel nesăbuit, căruia i-a rodit țarina: „așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Lc. 12, 21).

Cum am putea totuși să ne îmbogățim în Domnul, fiind de multe ori săraci în cele exterioare? Dar, oare, cât de multă lume însetează, astăzi, de rugăciune și înfometează de cuvântul lui Dumnezeu? Oare să nu începem, mai întâi, prin a fi milostivi, punând în rugăciune pe toți cei pe care îi vedem osteniți și împovărați, de multe ori deznădăjduiți și descurajați, în căutarea unei mângâieri care să le împrospăteze harul și să le miște inima spre bine?

Să învățăm astăzi, mai mult ca oricând, de la acel părinte din pateric, care, mergând la un bătrân înțelept, l-a întrebat:

• Avvo, cum putem face minuni?

Bătrânul s-a rugat, apoi i-a răspuns tainic:

• Dacă înveți pe cineva să citească Evanghelia, ai deschis ochii unui orb. Dacă înveți pe cineva să ajute nevoiașii, ai vindecat un paralizat. Dacă înveți pe cineva să meargă la biserică, ai vindecat un infirm. Dacă conduci pe cineva la pocăință, ai înviat un mort. Acum, du-te și fă minuni!

–

Să învățăm și noi să facem minuni, îmbrățișând taina milosteniei celei adevărate, căci acolo unde va fi inima noastră, va fi și comoara noastră (Lc. 12, 34)!

 † Atanasie de Bogdania