Selectează o Pagină

Loading

Duminica a 25-a după Rusalii | Școala milostivirii îmbrățișată de dragostea față de aproapele

Pilda samarineanului milostiv

Ev. Luca 10, 25-37

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lc. 10, 27)

E greu să guști din iubirea lui Dumnezeu dacă nu guști din iubirea cuiva pe care îl vezi de aproape. E greu să guști din bunătatea lui Dumnezeu, dacă nu guști măcar puțin și din bunătatea aproapelui. E greu să guști din mângâierea lui Dumnezeu, dacă nu guști din mângâierea pe care ți-o aduce cel de lângă tine. Avem nevoie de un aproape cu care să împărțim durerea și bucuria, rănile adânci din inimă (adesea nevindecate) și zâmbetul, îndreptat (câteodată cu disperare) către cineva.

În călătoria noastră la școala milosteniei, astăzi ne este pusă în față o pildă de căpătâi, care ne învață cine este cu adevărat aproapele nostru. Părinții Bisericii au văzut în această pildă soarta întregii omeniri care trece prin cădere, spre răscumpărarea tainică adusă de Mântuitorul Hristos.

 

Căderea lui Adam – urcușul lui Hristos

O veche tradiție alegorică, care își are originea în Alexandria Egiptului, preluată de mai mulți dintre exegeții care au tâlcuit Evanghelia de la Luca, spune că omul ce cobora de la Ierusalim spre Ierihon este vechiul Adam, cel ce a gustat din păcat și din neascultare, punând pecetea durerii peste întreaga omenire.

Ierusalimul este Raiul cel pierdut, după care tânjește omul care ia calea Ierihonului – lumea căzută, lovită de durere și întristare, mereu umbrită de păcat și de neputință.

Omul este prins de tâlhari – cei care reprezintă puterile demonice, care mereu ne vrăjmășesc, ne dezbracă de haina harului, lăsându-ne pe jumătate morți la marginea drumului. Omul mereu se arată a fi oscilant între cădere și ridicare în călătoria sa către Împărăția Cerurilor – „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc.” (Rm. 7, 19)

Pe lângă cel căzut trece, mai întâi, preotul, care reprezintă legea lui Moise – acesta ținea viu cultul lui Israel. Preoții aduceau jertfele zilnice şi făceau rânduiala slujbelor la templu. Trece apoi levitul, care reprezintă prorocii. Leviții (am zice noi, monahii de astăzi) erau cei care cântau la templu, rosteau psalmi, slujeau lui Dumnezeu – erau extrem de rigoriști, dar uitau de aproapele.

Înțelegem că Legea și Prorocii nu mântuiesc, prin sine. Simpla slujire, cântare și ținerea regulilor stricte nu poate aduce mântuire, fără o lucrare interioară a inimii, locul tainic al întâlnirii mereu înnoite cu Dumnezeu.

 

Cine, atunci, mântuiește cu adevărat?

Singur Domnul Iisus Hristos aduce mântuire, Cel Care preia (cu curaj) chipul samarineanului milostiv din pilda de astăzi. Domnul îl ridică pe cel rănit, care reprezintă omenirea în plinătatea ei, îi toarnă vin și untdelemn pe răni – sângele Domnului și untdelemnul Sfântului Maslu -, îl (re)îmbracă în haina harului (pierdut de Adam) și îl duce în casa de oaspeți – Biserica.

Gazda casei de oaspeți, care este chipul slujitorilor Bisericii, primește (a doua zi – ziua tainică a Învierii Domnului) doi dinari, pentru a-l vindeca în continuare pe cel rănit – vedem aici pe Dumnezeu care se descoperă prin Fiul Său cel iubit, Domnul Hristos și prin lucrarea tainică a Sfântului Duh.

Despre acestea, zice inspirat Sfântul Ambrozie al Mediolanului  – Ce reprezintă cei doi dinari, dacă nu cele două Testamente, în care este revelat veșnicul Împărat, prin ale Cărui răni suntem și noi vindecați? Scumpul Său sânge ne-a răscumpărat, ca să scăpăm de durerile ultimei morți.

Faptul că samarineanul făgăduiește că se va întoarce din nou, reprezintă cea de-a doua și slăvită venire a Mântuitorului Hristos la sfârșitul veacurilor, când va avea loc judecata cea de apoi.

 

Să nu fugim de durerea aproapelui

Astăzi, de cele mai multe ori, fugim de durerea adusă în inimă și în suflet, dar și în cele exterioare, de către aproapele nostru. E limpede totuși că, cu cât fugim mai mult de rana pricinuită, aceasta nu face decât să se adâncească, și în aproapele, și în noi. Levitul și preotul trec pe lângă durere și se arată nepăsători. În fiecare dintre ei ne oglindim adesea în viață, trecând nepăsători pe lângă suferința de netămăduit a aproapelui nostru.

Dacă am zăbovi puțin, am înțelege, astăzi, mai adânc, cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice:datori suntem, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși și să nu căutăm (doar) plăcerea noastră (Rm. 15, 1).

Vindecarea vine mereu din / de la mine

Ce aș putea face eu? Cum pot eu, astăzi, să vindec în celălalt ce nu am reușit a tămădui nici măcar în adâncurile propriei neputințe? Aș putea începe prin a asculta și a mă face împreună-purtător al durerii lui – a celui rănit de durere la marginea drumului vieții prin care călătorim. Aș putea dezlega măcar un nod din frânghia ce leagă crucea aproapelui și să-l leg de a mea – căci în Cruce este ascunsă o mare taină!

Hristos este Cel ce preschimbă, în chip tainic, gustul amar al vieții mele (și a fratelui meu). Gustul amestecat cu moarte (căci morți pe jumătate suntem cu toții), în gust înmiresmat de viață acoperită de harul mereu înnoitor al Învierii – prin untdelemn și vin binecuvântat.

Prima înviere (din durere și cădere) se trăiește mereu lângă cineva. Lângă cineva care a învățat că oamenii se nasc și viază unii lângă alții și prin alții. Lângă cineva care a înțeles că în inimă, aproapele poate trăi, dar poate și muri. Poate astăzi, alături de samarineanul milostiv, a venit vremea să trăim taina Învierii (din păcat și durere), pornind de la noi înșine, din iadul egoismului împietrit al inimii noastre, rugând pe Domnul să învie mai întâi pe aproapele nostru în inima noastră – să-l ridice dintre tâlhari și să-l readucă, vindecat, în casa de oaspeți.

 

Care din acești trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Lc. 10, 36-37)

Mila este haina vieții cu care ne îmbracă mereu, mai înnoit, Domnul. Cel ce face milostenie, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, îl împrumută pe Dumnezeu, dar se și face asemănător Lui întru dragoste nemăsurată.

Să nu uităm că toți ne naștem în mijlocul a multor oameni, dar ne trebuie câteodată o viață întreagă să devenim aproapele lor !

Doamne, învață-ne taina aproapelui – viața noastră! Dacă suntem milostivi, durerea lor dispare și mângâierea Domnului îi cuprinde și pe ei și pe noi. Inima dobândește (mereu) vindecare și iadul lor devine Rai.

† Atanasie de Bogdania

Youtube
Instagram
Whatsapp
Telegram
Telegram
Telegram
Copiază
ro_RORO