Duminica a 25-a după Rusalii | Școala milostivirii care vindecă lumea

Duminica a 25-a după Rusalii | Școala milostivirii care vindecă lumea

Pilda samarineanului milostiv

Ev. Luca 10, 25-37

Astăzi continuăm călătoria noastră spre marele praznic al Nașterii Domnului, dar înainte de a ne bucura de acesta, trebuie să parcurgem cele patruzeci de zile de post pentru care ne pregătim deja, un post al dulcii așteptării și al rugăciunii, în care mai presus de toate suntem chemați să învățăm tainele virtuților bineplăcute Domnului  – milostenia, smerenia și dragostea.

Astăzi suntem la școala milostivirii și a dragostei față de aproapele, fiindu-ne pusă în față pilda samarineanului milostiv, care alături de pilda fiului risipitor, sunt relatate doar de Luca evanghelistul și apostolul iubit, acestea fiind atât de bine țesute şi prezentate, încât în fiecare dintre ele avem, de fapt, o oglindire în miniatură a întregii evanghelii.

Suntem în pregătirea de a întâmpina praznicul Nașterii Domnului, praznicul venirii Sale tainice în lume. Dar Cine vine cu adevărat în această lume? De ce vine în această lume? Cum vine în această lume Hristos, Domnul nostru? Pilda de astăzi tocmai la aceste întrebări adânci ne va aduce răspunsul.

Vei fi viu!

Aceste taine descoperite nouă astăzi, aceste răspunsuri împletite cu har, sunt ascunse în capitolul al X-lea al Evangheliei după Luca, în care Îl vedem pe Mântuitorul mergând spre Ierusalim, spre patima Sa cea de bunăvoie, iar pe acest drum se confruntă cu autoritățile religioase ale vremii Lui, se confruntă cu fariseii, cei care erau din tagma oamenilor evlavioși, cuvioși, cei care păstrau și învățau Legea cu strictețe.

Unul dintre cei care asculta cuvintele lui Hristos, un învățător de Lege, unul dintre farisei, se ridică și Îl întreabă, ispitindu-L, punându-L într-un fel la încercare, căutând să-L pună în dificultate. Acesta Îl ispitește cu un cuvânt care era al lui Hristos Însuși: „Învăţătorule, ce să fac ca să moștenesc viaţa de veci?” (Lc. 10, 25) – căci Îl auzea pe Mântuitorul vorbind despre viaţa cea de veci, despre Împărăția Cerurilor și despre mântuire.

Această întrebare și preocupare nu o regăsim în Vechiul Testament, viața veșnică era străină celor care priveau totul prin prisma vieții efemere de aici de pe pământ, a bunăstării care era semn al binecuvântării dumnezeiești și cerești, al fericirii care era bucuria vieții.

Evreilor, Dumnezeu nu le făgăduise viaţa de veci (de altfel, moartea era sfârșitul iminent o dată cu căderea lui Adam), ci le-a făgăduit că dacă vor împlini Legea, vor fi vii. Aici, în această lume, pe acest pământ vor trăi și vor fi vii – păzind Legea, dobândești viață. De altfel, acest lucru se va vedea şi din discuția pe care o are Mântuitorul cu acest învățător al Legii, care Îl întreabă prin intermediul propriilor Sale cuvinte despre viață și dobândirea ei.

Hristos îl lasă pe învățătorul de Lege să spună cu gura lui ce consideră el că este mai important în Legea lui Moise şi învățătorul de Lege răspunde, dând două citate, unul din Deuteronom şi altul din Levitic. Primul este: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deut. 6, 5), iar pe lângă acesta mai adaugă și un alt text: „Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lev. 19, 18).

Porunca spusă de cel care a venit să-L ispitească pe Hristos făcea parte din rugăciunea pe care o rosteau în fiecare dimineață şi în fiecare seară iudeii evlavioși, rugăciune care începea cu „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deut. 6, 4), porunca iubirii fiind prima cu care începea rugăciunea care deschidea calea pentru o nouă zi. Mântuitorul se arată a fi mulțumit și îi răspunde „Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi” (Lc. 10, 28) – vei avea viață, nu doar aici, ci și în veșnicie, în Împărăția Cerurilor.

Cine este aproapele meu?

Mântuitorul Se descoperă astăzi iudeilor care veniseră la El să-L ispitească, iudei care cunoșteau foarte bine Legea cea Veche, însă uitau părțile cele mai inconfortabile ale acesteia – iubirea, milostenia și compătimirea. Le plăcea să țină tot tipicul, toate rânduielile, însă uitau de foarte multe ori de milostenie, de dragoste, de aproapele; de aceea, Domnul aduce pilda aceasta ca o replică, ei cunoscând poruncile, până și cea de aur dintre ele, anume dragostea, care le scăpa, văzând-o doar prin prisma iubirii celei egoiste.

Porunca dragostei, după cum răspunde învățătorul de lege din evanghelia de astăzi, se îndreaptă în două direcții: una arată relația noastră cu Dumnezeu (Deut. 6, 5), iar alta relația noastră cu aproapele (Lev. 19, 18). Dacă legătura dragostei cu Dumnezeu este tainică, cea cu aproapele este una vizibilă, privind-o de multe ori prin raportarea la fapte concrete.

Învățătorul de lege, însă, care credea că aproapele poate fi doar un iudeu care respectă legile și tipicul vremii respective, Îl întreabă pe Domnul: „..cine este aproapele meu?” (Lc. 10, 29). Domnul, descoperindu-i atât de limpede că se înșală în privința aproapelui, aproapele fiind mai mult decât cel din neamul meu și din seminția mea, cel care mă iubește și mă ajută, îi pune în față această minunată pildă cu care călătorim astăzi.

Taina dragostei

În călătoria noastră la școala milosteniei, astăzi ne este pusă în față o pildă de căpătâi, care ne învață cine este cu adevărat aproapele nostru. Părinții Bisericii au văzut în această pildă soarta întregii omeniri care trece prin cădere, spre răscumpărarea tainică adusă de Mântuitorul Hristos.

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lc. 10, 27) – a iubi cu adevărat pe Dumnezeu, rămâne cu adevărat porunca care ne pune pe toți în derivă.

E greu să guști din iubirea lui Dumnezeu dacă nu guști din iubirea cuiva pe care îl vezi de aproape și aici ne poticnim, ca și învățătorul de lege, de o nouă piatră, trecând de multe ori pe lângă taina aproapelui. E greu să guști din bunătatea lui Dumnezeu, dacă nu guști măcar puțin și din bunătatea aproapelui. E greu să guști din mângâierea lui Dumnezeu, dacă nu guști din mângâierea pe care ți-o aduce cel de lângă tine.

Avem nevoie de un aproape cu care să împărțim durerea și bucuria, rănile adânci din inimă (adesea nevindecate) și zâmbetul, îndreptat (câteodată cu disperare) către cineva. Aproapele meu, prin iubire, devine mântuirea mea !

Sfinții noștri Părinți au spus că expresia iubirii de Dumnezeu cea mai înaltă este rugăciunea isihastă, rugăciunea inimii, cea în care omul concentrează inima şi mintea şi sufletul său şi atunci se aprinde focul harului în inima omului şi strălucește ca o stea, ca un astru în Împărăția lui Dumnezeu. Monahii au încercat să aplice această poruncă ad literam și așa a apărut mișcarea numită Isihasm.

Așa, cei care tânjeau după dragostea dumnezeiască, au știut să îmbrățișeze cea mai mare lucrare duhovnicească, lucrarea dragostei, lucrarea rugăciunii neîncetate, lucrarea care coboară mintea în inimă și acolo se întâlnește în chip tainic cu Hristos – cu Samarineanul cel milostiv, care vindecă toate rănile noastre.

Căderea lui Adam – urcușul lui Hristos

O veche tradiție alegorică, care își are originea în Alexandria Egiptului, preluată de mai mulți dintre exegeții care au tâlcuit Evanghelia de la Luca, spune că omul din evanghelia de astăzi, care cobora de la Ierusalim spre Ierihon este vechiul Adam, cel ce a gustat din păcat și din neascultare, punând pecetea durerii și a căderii peste întreaga omenire.

Ierusalimul este Raiul cel pierdut, după care tânjește omul care ia calea Ierihonului – lumea căzută, lovită de durere și de întristare, mereu umbrită de păcat, de cădere și de neputință.

Omul este prins de tâlhari – cei care reprezintă puterile demonice, care mereu ne vrăjmășesc, ne dezbracă de haina harului, lăsându-ne pe jumătate morți, la marginea drumului. Omul mereu se arată a fi oscilant între cădere și ridicare în călătoria sa către Împărăția Cerurilor – „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Rm. 7, 19).

Pe lângă cel căzut trec trei personaje – întreita șansă pe care ne-o dă de fiecare dată Dumnezeu, o oglindire a Treimii care mereu ne ridică, omul însă ratează această întâlnire până nu vine Dumnezeu Omul (Samarineanul Hristos) ca să ne dăruiască cu adevărat viață.

Primul care trece pe drum este preotul, care reprezintă legea lui Moise – acesta ținea viu cultul lui Israel. Preoții aduceau jertfele zilnice şi făceau rânduiala slujbelor la Templul de la Ierusalim. Trece apoi levitul, care reprezintă prorocii. Leviții (am zice noi, monahii de astăzi) erau cei care cântau la templu, rosteau psalmi, slujeau lui Dumnezeu – erau extrem de rigoriști, dar uitau de taina aproapele, lucrul cel mai important.

Înțelegem că Legea și Prorocii nu mântuiesc, prin sine. Simpla slujire, cântarea și ținerea regulilor stricte, a tipicului, nu poate aduce mântuire, fără o lucrare interioară a inimii, locul tainic al întâlnirii mereu înnoite cu Dumnezeu.

Cine, atunci, se mântuiește cu adevărat?

Singur Domnul Iisus Hristos aduce mântuire, Cel care preia (cu mult curaj) chipul Samarineanului milostiv din pilda de astăzi. Domnul îl ridică pe cel rănit, care reprezintă omenirea în plinătatea ei, îi toarnă vin și untdelemn pe răni – Sângele Domnului și untdelemnul Sfântului Maslu –, îl (re)îmbracă în haina harului (pierdut de Adam) și îl duce în casa de oaspeți – Biserica.

Cele două mijloace de vindecare cu care vine Samarineanul milostiv sunt asemănate de Sfinții Părinți cu două Sfinte Taine ale Bisericii – Taina Mirungerii, cu untdelemnul sfințit (Sfântul și Marele Mir), dar și Taina Sfintei Euharistii, Împărtășania de viață aducătoare. Samarineanul, ne relatează Sfântul Evanghelist Luca, toarnă untdelemn și vin peste rănile celui căzut între tâlhari. Sfinții Părinți spun că acest gest, asemănat cu cele două Taine, simbolizează modul prin care Domnul îl încununează și-l reface pe omul cel căzut, din nou cetățean al Raiului, al Ierusalimului celui ceresc.

Gazda casei de oaspeți, care este chipul slujitorilor Bisericii, primește (a doua zi – ziua tainică a Învierii Domnului) doi dinari, pentru a-l vindeca în continuare pe cel rănit – vedem aici pe Dumnezeu care Se descoperă prin Fiul Său cel iubit, Domnul Hristos și prin lucrarea tainică a Sfântului Duh.

Despre acestea, zice inspirat Sfântul Ambrozie al Mediolanului – „Ce reprezintă cei doi dinari, dacă nu cele două Testamente, în care este revelat veșnicul Împărat, prin ale Cărui răni suntem și noi vindecați? Scumpul Său Sânge ne-a răscumpărat, ca să scăpăm de durerile ultimei morți”.

Faptul că samarineanul făgăduiește că se va întoarce din nou, reprezintă cea de-a doua și slăvită venire a Mântuitorului Hristos la sfârșitul veacurilor, când va avea loc și judecata cea de apoi.

Mergi și fă și tu asemenea

Hristos va răsturna valorile celor care învățau legea, punând această întrebare uimitoare fariseului – „Care din acești trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” (Lc. 10, 36). Cel care ar fi trebuit să fie cărturar cu adevărat, are un moment de ezitare, pentru că numai dacă trăim, nu doar rostim, aceste cuvinte din Lege, ne dăm seama că vom fi vii – „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lc. 10, 27). Cu adevărat ne putem pune și noi întrebarea: cine Îl iubește pe Dumnezeu cu adevărat din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea și vârtutea, mereu și pretutindenea?

Auzind aceste cuvinte, fariseul a avut un moment de trezire, de străpungere, de frică, de temere în inimă, care răsună de fiecare dată și în inimile noastre: Oare Îl iubesc (și) eu pe Dumnezeu? Oare îl iubim noi pe Dumnezeu neîmpărțit, din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul nostru? Sau nu cumva, de fapt, Îl iubim pe Dumnezeu pe sărite şi Îl iubim pe alese, doar când ne convine nouă?

Samarineanul acela

După ce ascultă pilda, învățătorul de lege este nevoit să recunoască în fața Mântuitorului, doar cu un singur cuvânt, care a fost și răspunsul la toate: cel care a avut milă de el, este cu adevărat aproapele. Nu are curaj, nici putere, să spună că e vorba de Samarineanul acela, nu a putut să recunoască, spune doar cel care a avut milă cu el, dar nu vrea să recunoască că este un samarinean. Nici chiar în momentul acela de derivă, învățătorul de Lege nu renunță, încăpățânat fiind, la ostilitatea faţă de poporul samarinean. Mântuitorul nu-l judecă, nu-l condamnă, nu-l rușinează, îi spune doar un singur lucru: „Mergi şi fă şi tu asemenea!” (Lc. 10, 37).

Înțelegem, prin urmare, că mântuirea vine prin harul şi prin mila Domnului nostru Iisus Hristos, Care astăzi ia chipul Samarineanului milostiv. Pentru că noi înșine nu avem puterea de a împlini cu adevărat poruncile lui Hristos, așa cum nu a putut împlini Legea nici cel care era învățător al acesteia.

Două lucruri tainice ne sunt puse în față de această pericopă: Domnul harului şi Domnul Legii se confruntă cu învățătorul de Lege şi îl învață că prin har şi prin credință suntem mântuiți, nu prin faptele Legii, Legea fiind cea care ne condamnă şi nu ne ispășește în faţa lui Dumnezeu. Mai este un lucru care ne este pus în față printr-o tâlcuire alegorică – această pildă ne vorbește despre mântuirea noastră, a tuturor celor care am fost chemați la viață dintre păgâni. O adevărată lecție dată iudeilor despre cine se mântuiește în această lume.

Acum înțelegem de ce doar Evanghelistul Luca ne spune această pildă, pentru că doar Luca era medic, iar evanghelia lui, cea care provine din învățătura Sfântului Apostol Pavel, este o evanghelie care se adresează păgânilor, nu numai evreilor, spre deosebire de cea de la Matei şi de la Marcu, care se adresau iudeilor, de aceea el este și singurul care vorbește despre această întâmplare, despre această pildă care este o evanghelie în miniatură.

Tot creștinismul într-un fel, poate fi redus la aceste pilde minunate pe care ni le spune numai Luca medicul, iubitul ucenic al Marelui Pavel: pilda Samarineanului milostiv și pilda fiului risipitor.

Să nu fugim de durerea aproapelui

Astăzi, de cele mai multe ori, fugim de durerea adusă în inimă și în suflet, dar și în cele exterioare, de către aproapele nostru. E limpede totuși că, cu cât fugim mai mult de rana pricinuită, aceasta nu face decât să se adâncească, și în aproapele, și în noi. Levitul și preotul trec pe lângă durere și se arată nepăsători. În fiecare dintre ei ne oglindim adesea în viață, trecând nepăsători pe lângă suferința de netămăduit a aproapelui nostru.

Dacă am zăbovi puțin, am înțelege, astăzi, mai adânc, cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: „datori suntem, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși și să nu căutăm (doar) plăcerea noastră” (Rm. 15, 1).

Vindecarea vine mereu de la noi

Ce aș putea face eu? Cum pot eu, astăzi, să vindec în celălalt ce nu am reușit a tămădui nici măcar în adâncurile propriei neputințe? Aș putea începe prin a asculta și a mă face împreună-purtător al durerii lui – a celui rănit de durere la marginea drumului vieții prin care călătorim. Aș putea dezlega măcar un nod din frânghia ce leagă crucea aproapelui și să-l leg de a mea – căci în Cruce este ascunsă o mare taină!

Hristos este Cel ce preschimbă, în chip tainic, gustul amar al vieții mele (și a fratelui meu). Gustul amestecat cu moarte (căci morți pe jumătate suntem cu toții la marginea drumului vieții acesteia), în gust înmiresmat de viață acoperită de harul mereu înnoitor al Învierii – prin untdelemn și vin binecuvântat.

Prima înviere (din durere și cădere) se trăiește mereu lângă cineva. Lângă cineva care a învățat că oamenii se nasc și viază unii lângă alții și prin alții. Lângă cineva care a înțeles că în inimă, aproapele poate trăi, dar poate și muri. Poate astăzi, alături de Samarineanul milostiv, a venit vremea să trăim taina Învierii (din păcat și durere), pornind de la noi înșine, din iadul egoismului împietrit al inimii noastre, rugând pe Domnul să învie mai întâi pe aproapele nostru în inima noastră – să-l ridice dintre tâlhari și să-l readucă, vindecat, în casa de oaspeți.

–

Mila este haina vieții cu care ne îmbracă mereu, mai înnoit, Domnul. Cel ce face milostenie, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, îl împrumută pe Dumnezeu, dar se și face asemănător Lui întru dragoste nemăsurată.

Să nu uităm că toți ne naștem în mijlocul a multor oameni, dar ne trebuie câteodată o viață întreagă să devenim aproapele lor! Devenim aproapele cuiva văzând suferința lui, ajutându-l şi îngrijindu-l, pe scurt iubindu-l. Nu ne naștem aproapele cuiva, ci devenim o viață întreagă, învățând anevoioasa cale a dragostei care nu cade niciodată.

Doamne, învață-ne taina aproapelui – viața noastră! Dacă suntem milostivi, durerea lor dispare și mângâierea Domnului îi cuprinde și pe ei și pe noi. Inima dobândește (mereu) vindecare și iadul lor devine Rai.

† Atanasie de Bogdania