Selectează o Pagină

Loading

Duminica a 24-a după Rusalii | Smerenia făcătoare de minuni

Învierea fiicei lui Iair (și vindecarea femeii cu scurgere de sânge)

Ev. Luca 8, 41-56

Astăzi Îl descoperim pe Hristos fiind Împărat al vieții și al morții, fiind Cel care dăruiește viață fiicei lui Iair, mai marele sinagogii, dar și Cel care vindecă, pe cale, o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani. Este a doua înviere, din cele trei săvârșite de Mântuitorul, o tainică biruință asupra morții și o trecere de la sinagoga Vechiului Legământ la Biserica născută prin Jertfa de pe Cruce.

Episodul învierii fiicei lui Iair este consemnat de toate cele trei evanghelii sinoptice – Matei (9, 18–26), Marcu (5, 21–43) și Luca (8, 40–56) – arătând, după o interpretare alegorică a Sfântului Grigorie de Nyssa, lupta cu păcatul consimțit, însă fără de fapte, căci învierea copilei are loc într-o cameră închisă, în discreție, nu în văzul tuturor, ci doar a celor trei apostoli și a părinților îndurerați.

Credința lui Iair, dar și credința femeii bolnave, ambele izvorâte din durere și suferință adâncă, vor face astăzi imposibilul posibil, boala se va arăta vindecată, credința cea mare a femeii va fi vădită, întârzierea spre casa lui Iair va arăta minunea și mai mare, căci nu doar din boală, ci din moarte o va fi ridicat pe copila de doisprezece ani.

Taina suferinței și a durerii

Suferința și durerea schimbă firea omului din interior, făcând din acesta un mărturisitor al Învierii. Credința și smerenia, alături de suferință și durere, mișcă inima Domnului, Care dăruiește vindecare și viață, celor care cer acestea de la El.

Sfântul Paisie Aghioritul ne spune că „necazurile răbdate în smerenie și fără cârtire sunt mai sus decât rugăciunea”. Modul cel mai firesc și mai ușor de a ne apropia de Dumnezeu este rugăciunea, dar necazul și durerea, suferința și mai cu seamă boala, dacă le răbdăm în smerenie, ne apropie și mai mult de Dumnezeu.

Necazul și durerea, de multe ori dublate de o adâncă nedreptate, curăță din adâncimi sufletul omenesc, luminează cu adevăr inima și nasc un om nou. Durerea asumată ne face mult mai sensibili, mai înțelegători și mai doritori de a îmbrățișa ajutorul lui Dumnezeu. De aceea spun Părinții Bisericii că necazul ne poate ridica mai sus decât rugăciunea. Aripile durerii zboară adesea spre culmile cele mai înalte ale harului, unde nici asceza desăvârșită nu ne poate duce.

Durerea de neînchipuit i-a străpuns inima lui Iair – doar gândul la moartea unei fiice de doisprezece ani este cutremurător, dar din această cumpănă lăuntrică Iair se va arăta convertit, un nou născut la credință și la adevărata viață în Hristos.

Durerea femeii bolnave cu scurgere de sânge, vreme de doisprezece ani, pare ceva imposibil de suportat și, totuși, credința ei puternică provoacă o minune, iar izvorul bolii se oprește.

 Taina întreitei smerenii

Dintru începutul pericopei de astăzi, ne întâlnim cu taina durerii și a suferinței, din care vom vedea cum izvorăște smerenia făcătoare de minuni. Prima, care ne este pusă în față este smerenia lui Iair, dar și credința lui neclintită, care îi va deschide ochii sufletului, văzând minunea învierii. Iair este cel care îngenunchează primul cu smerenie și durere în fața lui Hristos, cerându-I o vindecare, care urma să devină o adevărată înviere.

Alaiul care îl însoțește pe Mântuitorul pornește spre casa celor umbriți de durere și de întristare și ne este pusă în față, de data aceasta, smerenia, dar și credința încercată, a femeii cu scurgere de sânge, care cade în fața lui Hristos cu încredințare puternică, că se va izbăvi de boala ei.

Toate sunt încununate de nemărginita smerenie a lui Hristos, Care poruncește să nu se vestească minunea nemaivăzutei învieri care urma să se înfăptuiască. Cea din urmă este o preînchipuire a învierii de obște. Pentru ca fiica lui Iair să aibă viață, ca omul să poată gusta din Înviere, Dumnezeu va urma să guste din moartea de pe Cruce.

Vădirea credinței mântuitoare

Mila dumnezeiască se pogoară astăzi ca ajutor peste cei îndurerați și necăjiți. Hristos, Care se arată a nu fi „Dumnezeul morților, ci al viilor” (Mt. 22, 32), astăzi izvorăște viață, ca toți să guste din ea.

În drum spre casa lui Iair, Mântuitorul, Cel iubitor și grabnic ajutător, săvârșește o minune care descoperă dumnezeirea sa. O femeie cu scurgere de sânge se atinge pe furiș de poala hainei Sale, primind tămăduire. Hristos Însuși este Cel care o aduce în prim plan pe femeia vindecată, ca să-i arate credința lucrătoare și făcătoare de minuni: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace” (Lc. 8, 48).

Sfântul Ioan Damaschin vede în credința mântuitoare a femeii înlesnirea iertării păcatelor ei. De aceea, cuviosul ne îndeamnă să urmăm în rugăciune pilda celor două femei care s-au atins de Hristos. Prin rugăciunea de pregătire tainică pentru Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtășanie ne smerim inima zicând: „că aceasta (femeia cu scurgere de sânge), atingându-se de marginea hainei Tale, prea lesne a luat tămăduire, iar aceea (femeia desfrânată), cuprinzând preacuratele Tale picioare, a dobândit dezlegare de păcate” (Rugăciunea XI).

Minunea în cauză e cutremurătoare, Hristos Se descoperă celor de față prin energiile Sale necreate, care îi sunt firești, acestea aducând vindecare și tămăduire – prin acestea izvorăște acea putere mare despre care le-a vorbit apostolilor (Lc. 8, 46).

Întreg episodul aduce cu sine și o întârziere, care pe cât de tragică părea la început, pe atât de proniatoare se va arăta la sfârșit. În timpul în care Domnul vorbește cu femeia și mulțimile uimite, fiica lui Iair se stinge. Mai mulți părinți spun că întârzierea a fost calculată de Cel care se va arăta a fi izvor al Vieții, așa cum a întârziat dinadins la mormântul lui Lazăr – unde va săvârși ultima și cea mai mare minune.

 Trei cuvinte aducătoare de neclintită nădejde

 Trei sunt gesturile pe care le face dintru început îndureratul Iair: Îl caută pe Hristos (având speranță în vindecarea fiicei lovite de boală), se pune în genunchi (arătând adânca smerenie), iar în cele din urmă se roagă cu nădejde. Prin trei îndemnuri îi va răspunde și Hristos tatălui străpuns de suferință: nu te teme; crede numai şi se va izbăvi (Lc. 8, 50).

Aceste trei cuvinte rostite de Mântuitorul Însuși, reprezintă punctele cardinale ale nădejdii noastre neclintite la marginea mormântului, toate având fundamentul în persoana lui Hristos, Dumnezeu şi Om – Cel care vindecă, dar și Cel care va purta cea mai grea suferință.

Trei îndemnuri îi spune Hristos și femeii care tocmai s-a vindecat de boala cea grea: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace” (Lc. 8, 48).

Trei vor fi și cuvintele rostite de Domnul în camera unde zăcea copila care s-a despărțit de viață: „Nu plângeți; n-a murit, ci doarme(Lc. 8, 52). Cuvinte împletite de nădejdea creștină, mereu vie, nădejde care nu cade niciodată, ci sporește credința.

Toate cele spuse de Domnul se vădesc prin fapte și arată, până la urmă, mila, iubirea şi puterea lucrătoare a lui Hristos prin Duhul Sfânt. Lucrarea vindecătoare a lui Hristos se prelungește, continuă şi se împărtășește și astăzi şi mâine şi până la sfârșitul veacurilor – El este cu noi în suferință, El este cu noi în moarte, El este cu noi dincolo de moarte, El este cu noi până la sfârșit.

 Cele două chipuri

Două chipuri, care primesc viață și înviere, ne sunt puse astăzi în față de evanghelia de la Luca – o femeie în vârstă, cu o mare neputință, și anume scurgerea de sânge (care reprezintă viața pe care o pierdem) – neputință pe care o purta de 12 ani; dar și o copilă de 12 ani, care se desparte de viața lumii acesteia, aducând o nemărginită durere părinților săi.

Femeia în vârstă, chipul Evei, care este chemată să fie (și să dăruiască) viață, reprezintă omenirea ostenită și împovărată de păcat, omenirea care pierde vlaga și viața, arătându-se neputincioasă în fața căderii de neoprit. O taină adâncă ni se descoperă: ca să nu (mai) curgă sângele omului pe pământ, va trebui să curgă sângele Domnului pe Cruce.

Copila de 12 ani (Eva cea tânără), fiica lui Iair – mai marele sinagogii, ne arată omenirea care nu poate crește, omenire care nu ajunge să-l cunoască pe Dumnezeu, nu ajunge la desăvârșire, e mereu îndreptată spre moarte, fără să guste cu adevărat din viață. Boala și moartea se arată astăzi a fi cele două consecințe de căpătâi ale păcatului.

De la doisprezece spre plinătate

Exegeții care au tâlcuit această evanghelie au remarcat prezența cifrei 12, care leagă cele două minuni ce ne sunt puse în față – fiind cifra deplinătății la iudei – ni se arată a fi numărul ceasurilor care plinesc ziua, dar și a lunilor care plinesc anul, vedem că 12 apostoli a avut Domnul și 12 sunt semințiile poporului Israel; la vârsta de 12 ani se descoperă Mântuitorul înțelepților din templul de la Ierusalim (Lc. 2, 42) și 12 sunt coșurile de fărâmituri strânse de apostoli după minunea înmulțirii pâinilor (Mt. 14, 20).

Înțelegem prin aceasta că omenirea este chemată să ajungă la desăvârșire, să crească, să ajungă la plinătate, la viață – ea nu este chemată să dăinuie în păcat și să guste din moarte.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului ne descoperă faptul că, până la urmă, moartea copilei înseamnă și moartea vechiului templu – care nu a știut să-L primească pe Hristos. Învierea, dar și vindecarea petrecută pe cale (omul aflându-se mereu pe o cale), nu sunt altceva decât nașterea Bisericii prin jertfa Mântuitorului.

De la moarte la înviere

Sfârșitul evangheliei este de o nemărginită mângâiere, – „…și duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce(Lc. 8, 55) – Domnul dăruiește viață copilei (și, prin ea, nouă tuturor), care este chemată să trăiască și să guste (o simbolizare a cinei euharistice), de data aceasta, dintr-o altfel de hrană, din acea hrană care ni se va arăta a fi „Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6). Copila, de puțin trezită din moarte, vede, pentru prima dată, chipul Celui Care va învia din morți, biruind lumea.

Marcu evanghelistul ne descoperă și cuvintele rostite de Domnul – „și apucând pe copilă de mână, i-a grăit: Talita kumi, care se tâlcuiește: Fiică, ție zic, scoală-te!” (Mc. 5, 41) – cuvinte pe care vom fi chemați și noi să le auzim, pentru a păși pragul Împărăției Cerurilor. Eva cea tânără este trasă din robia mormântului de mâna Atotputernicului Dumnezeu – vedem pusă în față icoana pogorârii la Iad – păcatul este răscumpărat, de acum nu mai gustăm decât din Viață.

Întâlnirea lui Hristos cu cele două femei se arată a fi astăzi întâlnirea Chipului luminos a lui Dumnezeu, cu chipul omului rănit de boală, de durere și de moarte. Întâlnirea cu Hristos îl scoate pe orice om din starea desfigurării adusă de cădere, de suferință și de moarte, în starea luminii neapuse dăruită de Înviere.

Ca să poată înțelege oamenii că Iisus este cu adevărat Hristosul pe Care Îl așteptau de veacuri, inima lor trebuia scoasă din încremenire și din împietrire. Astăzi cu adevărat multe inimi se vor fi schimbat trecând prin taina durerii aducătoare de har.

În astfel de inimi zdrobite de durere și de suferință, precum cea a lui Iair, precum cea a femeii cu scurgere de sânge, precum cea a mamei care stătea la căpătâiul copilei care tocmai murise, dacă intră Domnul, nimeni nu-L mai poate scoate afară.

Am văzut și am trăit astăzi taina smereniei, împresurată cu speranță; taina tristeții și a durerii, a suferinței și a necazului, dar din toate acestea a izvorât har îmbibat de bucuria vindecării; taina nădejdii aducătoare de roade și, mai presus de toate, taina Învierii, care dă rost vieții.

Să zdrobim și noi astăzi nepăsarea, ura și necredința din noi, hrânindu-ne mai adânc din taina durerii aducătoare de har, ca să ne învrednicim a fi mereu alături de Cel Care ni S-a descoperit a fi Chip al blândeții și al smereniei desăvârșite.

† Atanasie de Bogdania

ro_RORO