Duminica a 24-a după Rusalii | Smerenia făcătoare de minuni Învierea fiicei lui Iair (și vindecarea femeii cu scurgere de sânge)

Duminica a 24-a după Rusalii | Smerenia făcătoare de minuni

Învierea fiicei lui Iair (și vindecarea femeii cu scurgere de sânge)

Ev. Luca 8, 41-56

Dintru începutul pericopei de astăzi, ne întâlnim cu taina durerii și a suferinței, din care vom vedea cum izvorăște smerenia făcătoare de minuni. Prima care ne este pusă în față este smerenia lui Iair, dar și credința sa neclintită, care îi va deschide ochii sufletului, văzând minunea învierii. Iair este cel care îngenunchează primul cu smerenie și durere în fața lui Hristos, cerându-i o vindecare, care urma să devină o adevărată înviere.

Alaiul care îl însoțește pe Domnul pornește spre casa celor umbriți de durere și de întristare și ne este pusă în față, de data aceasta, smerenia, dar și credința încercată, a femeii cu scurgere de sânge, care cade în fața lui Hristos cu încredințare puternică, că se va izbăvi de boala ei.

Toate sunt încununate de nemărginita smerenie a lui Hristos, care poruncește să nu se vestească minunea nemaivăzutei învieri care urma să se înfăptuiască. Cea din urmă este o preînchipuire a învierii de obște. Pentru ca fiica lui Iair să aibă viață, ca omul să poată gusta din Înviere, Dumnezeu va urma să guste din moartea pe Cruce.

Două chipuri, care primesc viață și înviere, ne sunt puse astăzi în față de evanghelia de la Luca – o femeie în vârstă, cu o mare neputință, și anume scurgerea de sânge (care reprezintă viața pe care o pierdem) – neputință pe care o purta de 12 ani; dar și o copilă de 12 ani, care se desparte de viața lumii acesteia, aducând o nemărginită durere părinților săi.

Femeia în vârstă, chipul Evei, care este chemată să fie (și să dăruiască) viață, reprezintă omenirea ostenită și împovărată de păcat, omenirea care pierde vlaga și viața, arătându-se neputincioasă în fața căderii de neoprit. O taină adâncă ni se descoperă: ca să nu (mai) curgă sângele omului pe pământ, va trebui să curgă sângele Domnului pe Cruce.

Copila de 12 ani (Eva cea tânără), fiica lui Iair – mai marele sinagogii, ne arată omenirea care nu poate crește, omenire care nu ajunge să-l cunoască pe Dumnezeu, nu ajunge la desăvârșire, e mereu îndreptată spre moarte, fără să guste cu adevărat din viață. Boala și moartea se arată astăzi a fi cele două consecințe de căpătâi ale păcatului.

Exegeții care au tâlcuit această evanghelie au remarcat prezența cifrei 12, care leagă cele două minuni ce ne sunt puse în față – fiind cifra deplinătății la iudei – ni se arată a fi numărul ceasurilor care plinesc ziua, dar și a lunilor care plinesc anul, vedem că 12 apostoli a avut Domnul și 12 sunt semințiile poporului Israel; la vârsta de 12 ani se descoperă Mântuitorul înțelepților din templul de la Ierusalim (Lc. 2, 42) și 12 sunt coșurile de fărâmituri strânse de apostoli după minunea înmulțirii pâinilor (Mt. 14, 20).

Înțelegem prin aceasta că omenirea este chemată să ajungă la desăvârșire, să crească, să ajungă la plinătate, la viață – ea nu este chemată să dăinuie în păcat și să guste din moarte.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului ne descoperă faptul că, până la urmă, moartea copilei înseamnă și moartea vechiului templu – care nu a știut să-l primească pe Hristos; învierea, dar și vindecarea petrecută pe cale (omul aflându-se mereu pe o cale), fiind nașterea Bisericii prin jertfa Domnului Hristos.

Sfârșitul evangheliei este de o nemărginită mângâiere, – „…și duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce.” (Lc. 8, 55) – Domnul dăruiește viață copilei (și, prin ea, nouă tuturor), care este chemată să trăiască și să guste (o simbolizare a cinei euharistice), de data aceasta, dintr-o altfel de hrană, din acea hrană care ni se va arăta a fi Calea, Adevărul și Viața (In. 14, 6). Copila, de puțin trezită din moarte, vede, pentru prima dată, chipul Celui Care va învia din morți, biruind lumea.

Marcu evanghelistul ne descoperă și cuvintele rostite de Domnul – și apucând pe copilă de mână, i-a grăit: Talita kumi, care se tâlcuieşte: Fiică, ţie zic, scoală-te! (Mc. 5, 41) – cuvinte pe care vom fi chemați și noi să le auzim, pentru a păși pragul Împărăției Cerurilor. Eva cea tânără, este trasă din robia mormântului de mâna Atotputernicului Dumnezeu – vedem pusă în față icoana pogorârii la Iad – păcatul este răscumpărat, de acum nu mai gustăm decât din Viață.

Întâlnirea lui Hristos cu cele două femei se arată astăzi a fi întâlnirea Chipului luminos a lui Dumnezeu, cu chipul omului rănit de boală, de durere și de moarte. Întâlnirea cu Hristos îl scoate pe orice om din starea desfigurării adusă de cădere, de suferință și de moarte, în starea luminii neapuse dăruită de Înviere.

Am văzut și am trăit, astăzi, taina smereniei, împresurată cu speranță; taina tristeții și a durerii, din care a izvorât har îmbibat de bucuria vindecării; taina nădejdii aducătoare de roade și, mai presus de toate, taina învierii, care dă rost vieții.

Să ne hrănim și noi mai adânc din aceste lucrări tainice, ca să ne învrednicim a fi mereu alături de Cel Care ni s-a descoperit a fi Chip al blândeții și al smereniei desăvârșite. 

† Atanasie de Bogdania