Duminica a 23-a după Rusalii | Hristos, Care ne îmbracă din nou în haina harului

Duminica a 23-a după Rusalii | Hristos, Care ne îmbracă din nou în haina harului

Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor

Ev. Luca 8, 26-39

Astăzi continuăm călătoria noastră în descoperirea tainelor dumnezeiești, având în față icoana restaurării omului văduvit de har. Suntem în inima evangheliei de la Luca, încercând să pătrundem rostul minunatei vindecări făcute de Hristos în ținutul Gherghesenilor. Cu aceeași relatare ne-am întâlnit și în Duminica a 5-a după Rusalii, din perspectiva lui Matei evanghelistul, care ne-a pus în față vindecarea a doi demonizați. Părinții Bisericii au tâlcuit această diferență prin faptul că doar un singur demonizat a vorbit cu Mântuitorul, s-a manifestat în mod deosebit, fiind mai hotărât, celălalt fiind mai liniștit, de unde și relatarea de la Marcu și Luca, care îl prezintă doar pe cel care a ieșit în evidență.

Înainte de a ajunge în ținutul Gherghesenilor (sau al Gadarenilor, după relatarea de la Matei), Mântuitorul potolește furtuna de pe mare, uimind ucenicii care încă erau învăluiți de harul Predicii de pe Munte, dar și al primelor vindecări săvârșite de către Hristos.

Suntem chiar la începutul propovăduirii Mântuitorului, în primul an din cei trei care Îi va petrece semănând cuvântul adevărului printre oameni – „Iisus umbla prin cetăți şi prin sate, propovăduind şi binevestind împărăția lui Dumnezeu, şi cei doisprezece erau cu El” (Lc. 8, 1). Mântuitorul descoperă rostul venirii Sale în lume și anume, arătarea Împărăției lui Dumnezeu, care este atât de aproape, dar ne pune în față și o condiție esențială pentru a o primi – pocăința. Acesta este începutul propovăduirii, dar și esența Noului Legământ care se conturează – pocăința, care ne îmbracă din nou în haina harului pierdut.  

Înainte de episodul din ținutul Gherghesenilor, capitolul al optulea de la Luca ne pune în față și pilda Semănătorului, care este pilda lui Hristos și a lucrării Sale de evanghelizare în lume, însă doar astăzi înțelegem, cu adevărat, că nu doar Domnul aruncă sămânța, cea bună a Cuvântului, ci mai este și vrăjmașul neamului omenesc, potrivnicul, care aruncă sămânța neghinei printre oameni – de unde și întâlnirea cu demonizatul care se va arăta astăzi vindecat.

Cele patru semne

Vindecarea pe care o săvârșește Mântuitorul în această duminică este al doilea episod din șirul a patru episoade, patru semne mari, patru minuni cutremurătoare, patru lecții pentru noi toți, cei însetați de a pătrunde tainele evangheliei.

Înainte de a ajunge în ținutul Gherghesenilor are loc potolirea furtunii pe mare, Hristos Se arată împărat al făpturii zidite, al întregii naturi, apoi are loc a doua mare minune, vindecarea demonizatului din Gadara – Hristos Se arată a fi împărat și stăpânitor asupra demonilor, care îl ascultă și se înfricoșează de El, îi recunosc dumnezeirea. Celelalte două mari minuni, relatate în același al optulea capitol de la Luca sunt vindecarea femeii cu scurgere de sânge de doisprezece ani și învierea fiicei lui Iair, și ea o copilă de doar doisprezece ani – Domnul Se arată a fi stăpân al vieții și al morții, fiind izvorul Vieții celei adevărate.

Faptul că Mântuitorul traversează Marea Galileii, din partea locuită de evrei, spre Decapole (acea confederație de zece cetăți cu o cultură greco-romană pronunțată, dintre care și tărâmul Gherghesenilor cu cetatea Ghergesa, dar și locul unde își avea cartierul general una dintre legiunile romane din regiune), partea locuită de păgâni, de neamuri, arată pe undeva că israeliții privesc cu reticență chemarea la pocăință, la o schimbare lăuntrică, nu reușesc să-și lărgească inima pentru a primi cuvântul Evangheliei.

Ținutul Gherghesenilor se întreținea de pe urma legiunii romane (între 4 200 și 6 000 de oameni, repartizați în cohorte, manipule și centurii), care însemna însă și o prezență obositoare, apăsătoare, nu tocmai plăcută – o prezență care cerea multe compromisuri și bineînțeles, de multe ori nerespectarea legii iudaice. Gestul făcut de Mântuitorul arată până la urmă și o propovăduire a evangheliei către neamuri, către ținuturile păgâne – o pregătire tainică și pentru apostolii care vor încreștina lumea, descoperind mântuirea tuturor semințiilor pământului.

Doamne, miluiește-mă, vindecă sufletul meu, că am greșit Ție

Demonizatul de astăzi, pe care îl întâlnește Domnul în ținutul Gherghesenilor, reprezintă întreaga omenire căzută sub povara păcatului. Cel posedat nu purta haine, căci lumea a pierdut, o dată cu căderea lui Adam, haina harului și a binecuvântării dumnezeiești. Posedarea înseamnă pierderea conștiinței și a libertății (cel mai mare dar). Vine Hristos ca să-l îmbrace pe cel căzut, dar și întreaga omenire, din nou, în haina cea luminoasă a binecuvântării cerești.

Evanghelia se descoperă a fi (și) una a iubirii lui Dumnezeu față de om. Dumnezeu se coboară întru cele mai de jos, ca să-l ridice pe om întru cele mai de sus. Este și o prevestire a faptului că Dumnezeu va coborî până la Iad ca să-l aducă pe om din nou în Rai. Omul se leapădă mereu de om, când acesta îmbrățișează eșecul (ce tragedie!), Mântuitorul este Cel care caută până și în cei posedați chipul sclipirii celei cerești.

Omul stăpânit de patimi (și, mai cu seamă, de cele care ating sufletul), se chinuie pe sine însuși și, negăsind scăpare, îi chinuie și pe cei din jur, pe semenii săi, fără sorți de izbândă – de unde vine și dezbinarea între oameni (pornind de la prieteni, familie și până la societate). Chinuirea aproapelui este, și în zilele noastre, extrem de răspândită și totul pare de nedepășit. Doar Hristos, Care se arată, în acest al optulea capitol de la Luca, și Stăpân al demonilor (căci S-a arătat a fi Stăpân al creației și Stăpân al vieții), aduce vindecare.

De la păcat la pocăință

Pocăința este, în primul rând, întoarcerea de la păcat spre virtute și fapta bună, de la nelegiuire la paza poruncilor Domnului și la lucrarea binelui, care duce spre desăvârșire. Pentru pocăință este nevoie, mereu, de multă rugăciune. Rugăciunea și pocăința merg tot timpul împreună, fiind de nedespărțit. Pocăința presupune cel mai important demers lăuntric, către Dumnezeu, dându-I, mai întâi de toate, dreptate întru toate, doar astfel putând (re)găsi Calea (cea bună) și Adevărul.

Astfel, prin pocăință se dobândește vindecarea cea adevărată care ne schimbă din interior și ne smerește adânc. Pocăința ne descoperă smerenia autentică și ne slobozește din iadul deznădejdii care vine, cel mai des, din mândrie.

Importanța de a conștientiza problema (sau problemele) care dăinuie în neamul nostru, în familia noastră, căci urmare a acestor probleme vine de multe ori și încercarea și durerea și chinul, se arată a fi esențială în ziua de astăzi. Tot păcatul nepocăit devine povară pentru următoarele generații – de unde și lipsa harului, a chipului dumnezeiesc din demonizatul care astăzi dobândește vindecare. Tot ce pocăim, biruim nu doar spre viitor, dar și spre trecut, aducând slobozire (ispășire) și înviere din învierea Domnului celor care s-au lăsat biruiți de cădere.

Pasajul evanghelic cu care călătorim ne mai învață și diferența dintre răsplata lui Dumnezeu pentru cei care renunță la toate pentru mântuire – adică harul, și respectiv răsplata lumii, pentru cei care îi caută bogățiile și efemera ei împlinire – adică deznădejdea care doboară.

Cei care caută cele lumești, cu cât mai multe dobândesc, cu atât sunt mai nefericiți, mai descurajați, mai cuprinși de deznădejde. Lipsa harului îl golește pe om de haina fericirii. Cel ce se dezbracă de bunătățile lumii acesteia și caută cele dumnezeiești se îmbracă în har, care îi aduce însutită fericire pe lumea aceasta și nemăsurat mai multă în Împărăția Cerurilor.

„L-au rugat să plece de la ei” (Lc. 8, 37)

Se arată Domnul, mergând printre păgâni, în Decapole, și doar pe unul singur dintre ei îl mântuiește – îl învie, căci mort (sufletește) era și a înviat, pierdut (trupește) era și s-a aflat. Toți ceilalți, din împrejurimi, Îl refuză pe Hristos, prezența lui Dumnezeu deranjează – și, oare, nu e la fel și în ziua de astăzi? Gherghesenii Îl roagă înfricoșați pe Hristos să plece de la ei – nu era un gest de smerenie (asemenea celui făcut de Petru), e doar o dureroasă despărțire de Dumnezeu. Cele ale lui Dumnezeu nu sunt compatibile cu cele omenești, care nu caută cele ale sufletului, ci cele ale trupului.

Cei care caută cele lumești, cu cât mai mult le dobândesc, cu atât mai mult sunt nefericiți, mai descurajați, mai cuprinși de deznădejde – excesul de bunăstare stoarce de vlagă sufletele împovărate de cele exterioare. Lipsa harului îl golește pe om de haina bucuriei, a fericirii și a împlinirii. Doar cel care se dezbracă de bunătățile lumii acesteia și caută cele dumnezeiești, se îmbracă în haina dumnezeirii, care îi aduce însutită binecuvântare pe lumea aceasta și nemăsurat mai multă în Împărăția Cerurilor.

Cele trei învățături

Trei învățături conturează întreg episodul din ținutul Gherghesenilor:

• comportamentul celui posedat: „care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Lc. 8, 27). Omul lipsit de har pierde chipul lui Dumnezeu, este depersonalizat, lipsit de oglindirea frumuseții dumnezeiești. Potrivnicul urăște dumnezeirea, de aceea și îl deposedează pe om de ceea ce este cel mai de preț, de legătura harului care îl leagă de Hristos – căci fără Hristos, cel posedat nu mai poartă pecetea Omului zidit de Dumnezeu;
• comportamentul demonilor: „ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui” (Lc. 8, 28). Demonii recunosc dumnezeirea lui Hristos, Î l recunosc pe Cel care este stăpânul Vieții, pe Cel care va judeca lumea fiindu-le frică de Judecata de Apoi, care iată că bate deja la ușă;
• taina persoanei: „l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el” (Lc. 8, 30). Demonul nu-şi spune niciodată numele, căci acesta descoperă taina persoanei care este oglindirea dumnezeirii. Omul este chip și asemănare ale lui Hristos, taina ipostasului.

Demonii vor fi intrat în porci (o pedeapsă pentru poporul care nu păstra rânduielile Legii) și se aruncă în mare, înecându-se (păcatul duce inevitabil spre moarte). Hristos e singurul care dezleagă pecețile păcatului și dăruiește din nou viață.

Omul harului și omul lumii

În Evanghelia de astăzi vedem contrastul lumii acesteia: diferența atât de mare între omul împătimit după cele lumești și omul zidit după chipul lui Dumnezeu, omul harului, al iubirii și al duhului. Demonizatul, gol și prins în lanțuri, arată omenirea care a pierdut harul și s-a depărtat de Dumnezeu, în esență, neamurile păgâne. Ea este robită de lanțul păcatului și petrece în singurătate, în pustia lumii acesteia strivită de greutăți.

Toate lucrurile lumești sunt fără valoare în raport cu cele dumnezeiești. Mai devreme sau mai târziu, cele lumești se risipesc. Aruncarea de pe mal în apă a porcilor cuprinși de diavoli și înecarea acestora semnifică faptul că atașamentul de cele lumești trebuie să fie nesemnificativ. Dispariția celor materiale, față de care omul s-a atașat, dă naștere iadului lumesc, care întunecă mintea omului și îl îndepărtează de Dumnezeu.

Dragostea lui Dumnezeu devine salvatoare, în contrast cu iubirea omului față de cele lumești, care îl duc la pieire. Răsplata pentru grijile lumești exagerate sunt: descurajarea, disperarea și crunta deznădejde. Răsplata pentru cele dumnezeiești este harul lui Dumnezeu, care îl reașază întru binecuvântare și îl restaurează în chipul harului pe cel căzut.

Evanghelia de astăzi ne pune în față și taina libertății – omul este împodobit cu libertate de la Dumnezeu (de altfel singura peste care nu poate trece). Diavolul este și el liber (mai ales în alegeri), dar în evanghelia de astăzi el este cel care pune stăpânire pe libertatea omului, care devine robit, mutilat și lipsit de chipul dumnezeiesc pe care îl purta. De aceea, astăzi descoperim felul în care se întâlnește chipul îngeresc al lui Dumnezeu întrupat în om, cu chipul îngerilor întunericului, care preiau chipul (icoana) omului căzut.

Suferința izvorâtoare de har

În minunea din ținutul Gherghesenilor ni se descoperă o lecție a suferinței izvorâtoare de har la care Domnul îi face martori pe ucenicii Săi. Văzând durerea și suferința, apostolii vor înțelege rostul misiunii lor, vor înțelege și rostul minunilor săvârșite de Mântuitorul – minuni izvorâte din dragostea (și durerea) Lui pentru lume – „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit” (In. 13, 1).

În starea de suferință a demonizatului se oglindește starea noastră de întemnițați în propriile păcate, neputințe și gânduri, păstrate în inimă și de care nu reușim să ne slobozim fără ajutor dumnezeiesc. Omul mereu cade singur în păcat, însă are nevoie de o prezență vindecătoare ca să se ridice și fiecare dintre noi este chemat să devină această prezență vindecătoare pentru aproapele.

Nereușind să depășească propriile neputințe și dureri, omul caută o ușurare și le revarsă peste aproapele său – dacă vina este a aproapelui, parcă și durerea este mai mică, dar câtă înșelare și rătăcire. De aici, din această stare, izvorăște strigătul de ajutor către Dumnezeu al celui împovărat de păcate și căderi, care învață că răbdarea este virtutea prin care va primi răspuns la strigătul său. Cel care rabdă, învață să iubească, iar cel care iubește se îmbracă în haina răbdării.

Evanghelia de astăzi ne învață să cultivăm această taină a răbdării, căci din ea rodește mântuirea – „prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Lc. 21, 19). Prin răbdare, Îl facem pe Dumnezeu să se minuneze de noi. Alături de răbdare se așază mereu și taina iertării, a pocăinței și a rugăciunii, rupând astfel lanțul suferinței și aducând binecuvântare.

Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor

Adevărata taină, descoperită astăzi în evanghelie, este tocmai taina de a ne hrăni din aproapele, nu de a-l chinui cu necazurile, obsesiile, neasumările și durerile noastre, devenind posesivi și obsesivi. De noi ține importanța de a conștientiza cu adevărat căderea și problemele care dăinuie în neamul nostru, în familia noastră, căci urmare a acestor probleme vin, de multe ori, și încercarea și durerea.

Tot păcatul nepocăit din trecut devine povară pentru următoarele generații și la un moment dat ies la suprafață în suflete nevinovate care caută să ușureze greutatea. Tot ce pocăim, biruim pentru totdeauna. Singurul care ne izbăvește de cel rău este mereu bunul Dumnezeu – diavolul se arată a fi cel care îl chinuie pe om, omul este singurul care se chinuie pe sine însuși și pe ceilalți oameni.

Hristos restaurează astăzi chipul dumnezeiesc în rândul celor căzuți, chip care a fost schimonosit timp îndelungat, iar astăzi este împodobit din nou cu lumina harului. Înțelegem așadar cum arată viața cu chinuitorul sufletelor nevinovate, dar și cum arată viața cu Dumnezeu – de unde și tainica chemare de a ne hrăni mereu din cele dumnezeiești pentru a nu cădea pradă celor lumești.

„Spune cât bine ti-a făcut ție Dumnezeu” (Lc. 8, 39)

Evanghelia de astăzi este și o evanghelie a mărturisirii, căci cel vindecat (și prin el, noi toți) este chemat să mărturisească lumii întregi cât de mult bine i-a făcut Dumnezeu.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului ne spune că „cel care a purtat în el un mormânt al minții devine (astăzi) un templu al lui Dumnezeu” – devine, cu adevărat, biserică, sălaș al Duhului Sfânt. Aici e ascunsă taina cea mare – suntem chemați, cu toții, să devenim temple în care se odihnește și sălășluiește Dumnezeu.

Cum putem face acest lucru în ziua de astăzi? Să conștientizăm căderile și neasumările care dăinuie în neamul nostru, în familia noastră, în adâncul inimii noastre, căci, ca urmări ale acestor căderi vin, de multe ori, încercarea și durerea. Învățăm, prin urmare, că doar ce iubim – putem vindeca, ce iertăm – putem tămădui, ce pocăim – putem mântui, ce îmbrăcăm în haina lacrimilor – devine piatră de temelie pentru Rai.

Fiecare durere omenească este o anticipare a morții – și câte dureri nu ne croiește oare calea spinoasă a vieții, precum posedatului din evanghelia de astăzi? Să nu uităm, însă, că, înainte de moartea noastră, a murit El Însuși, Domnul, pe Cruce. El, Singurul cu adevărat drept și nevinovat, Singurul fără de păcat, a primit răstignire și moarte, ca noi să gustăm, cu adevărat, din rodul vieții și să ne vindecăm de veninul păcatului.

–

Astăzi ni se descoperă că adevărata taină este să devenim o prezență vindecătoare pentru aproapele nostru!

Să devenim și noi mărturisitori ai Domnului!

† Atanasie de Bogdania