Duminica a 22-a după Rusalii | Îmbrățișând sărăcia care ne deschide Raiul

Duminica a 22-a după Rusalii | Îmbrățișând sărăcia care ne deschide Raiul

Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr

Ev. Luca 16, 19-31

Anevoioasa noastră călătorie prin tainele Scripturii ne apropie de o nouă etapă care ne va conduce spre Postul Nașterii Domnului, un post al unei luminoase așteptări, al bucuriei și al harului care va lumina toate neamurile pământului, nu însă înainte de a ne pregăti interior, curățindu-ne adânc toate simțurile.

Capitolul al 16-lea de la Luca, în inima căruia suntem astăzi, începe cu parabola despre iconomul necredincios și risipitor, care prin dăruire și milostenie a știut să iasă îndreptățit, scăpând de pedeapsa care părea de neevitat. Învățătura pusă în față de Hristos este limpede: „Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu şi lui mamona” (Lc. 16, 13).

Fariseii, care erau iubitori de argint, mai primesc încă o mustrare: „Voi sunteți cei ce vă faceți pe voi drepți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu” (Lc. 16, 15). Urâciunea despre care vorbește Domnul este idolatria, în acest caz iubirea de arginți. Mamona înseamnă bogăție în limba aramaică, de unde și sensul iubirii de arginți – mamona care devine idolul banilor. Banul adesea are o influență înfricoșătoare asupra sufletului omenesc,  sufletul devenind robul avuțiilor, iar acest idol nu face decât să-L înlocuiască pe Dumnezeu în inima celor căzuți.

După această aspră mustrare, Hristos spune celor de față parabola despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, în tainele căreia vom încerca noi astăzi să intrăm, învățând care este adevărata bogăție, dar și sărăcia care ne redeschide porțile Raiului pierdut. 

Școala smereniei și a milosteniei

„Ești bogat? Nu sunt împotriva ta! Ești zgârcit? Iată pentru ce te osândesc!” – ne zice Sfântul Ioan Gură de Aur, arătând că patima cea mai mare, care îl lipsește pe bogatul din evanghelia de astăzi de Împărăția Cerurilor, este tocmai neputința de a fi milostiv, neputința de a-și depăși propria stare de confort și de egoism – care îl va și duce la osândire.

Taina călătoriei noastre către Postul Nașterii Domnului ne va descoperi că Mântuitorul Se face sărac pe Sine Însuși, tocmai ca să-l îmbogățească pe om, redându-i din nou chipul dumnezeiesc cel pierdut. Dumnezeu se face om, ca pe om să îl îndumnezeiască – „Căci cunoașteți harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi, cu sărăcia Lui să vă îmbogățiți” (2 Cor. 8, 9).

Domnul ne vrea pe toți bogați, într-un fel pe care cu greu îl înțelegem, de unde și suntem chemați astăzi la școala smereniei și a milosteniei – căci în aceste virtuți stă bogăția care ne vine de sus. De acum pornim cu toții într-o nouă călătorie, care ne va pregăti să primim taina Nașterii Domnului, sensibilizând inimile noastre către milostenie și dragostea creștină. În această călătorie Îl avem călăuză tainică cu adevărat pe Cel Înviat din morți, pe Hristos, Care ne învață faptele dreptății și ale milosteniei adevărate.

Cele trei pilde

În urcarea Sa spre Ierusalim, spre pătimire și spre lucrarea tainică de mântuire a lumii, Domnul spune zece pilde, relatate de Evanghelia de la Luca – toate sunt o adevărată comoară duhovnicească care ne descoperă tainele Împărăției Cerurilor. Trei dintre ele ne vorbesc de bogăția lumii acesteia, dar și de milostenie, urmând a ne fi nouă cârmă spre îndrăgirea iubirii aproapelui: Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, Pilda samarineanului milostiv și Pilda bogatului (nebun) căruia i-a rodit țarina.

Aceste trei pilde sunt ca o busolă în călătoria care va urma să o parcurgem, urmând Postul Nașterii Domnului. În aceste pilde vom descoperi care este adevărata bogăție – iubirea față de săraci –, și care este adevărata sărăcie – orbirea, care ne vine de la bunăstarea excesivă din lucrurile exterioare, trecătoare și pieritoare.

Adevăratul bogat ni se va descoperi a fi omul smerit, credincios lui Dumnezeu şi cu dragoste față de cei aflați în dureri și necazuri, iar săracul cel adevărat este cel care s-a lipsit de Dumnezeu în lumea aceasta, L-a uitat, L-a pus într-o mare paranteză, crezând că fericirea și raiul desfătărilor este aici, pe pământ. Fericitul Augustin a sesizat, atât de bine, acest aspect, zicând: „Săracilor, ce vă lipsește dacă-l aveți pe Dumnezeu? Bogaților, ce aveți dacă vă lipsește Dumnezeu?”

Fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor

Sfântul Grigorie Dialogul ne spune că bogatul nemilostiv din parabola de astăzi este poporul iudeu, care nu împarte hrana sa duhovnicească (Cuvântul revelat a lui Dumnezeu) cu neamurile (păgâne), care sunt rănite de păcat și petrec în rătăcire.

O paralelă interesantă ne este pusă în față și în întâlnirea Domnului cu femeia cananeeancă, unde auzim despre „câinii (care) mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Mt. 15, 27) – aceștia fiind neamurile care se hrănesc din Cuvântul Care este împărțit celor chemați să-L primească pe Hristos.

Același gând îl are și Sfântul Ambrozie al Mediolanului, care ne învață că bogatul nemilostiv și mâncarea cu care se desfăta, sunt poporul lui Israel și Cuvântul lui Dumnezeu, pe care L-au avut iudeii dintru început – păgânii încearcă să se hrănească din fărâmituri (precum Lazăr), dar nu ajung să se sature din acestea.

Porfira și visonul

Regăsim în vesti­mentația bogatului din pilda de astăzi culorile jertfelor de la Templul de la Ierusalim. Porfira și visonul, se arată a fi vestimentația tipică arhiereului –„Aduceți din ale voastre, daruri Domnului; fiecare să aducă Domnului daruri cât îl lasă inima: aur, argint şi aramă, mătase violetă, stacojie şi vișinie, vison răsucit şi păr de capră” (Ieș. 35, 5-6).

Mesajul scripturistic este foarte limpede: un bogat care, în loc să jertfească lui Dumnezeu din porfira și visonul său (precum cerea legea), ajunge să se îmbrace pe sine în culorile jertfelor de la altarul lui Dumnezeu, transformându-se într-un autointitulat dumnezeu, orb și insensibil.  Omul care Îl pierde pe Dumnezeu Cel adevărat, devine propriul său dumnezeu.

Visonul îl regăsim în cartea Facerii și la Iosif, fiul lui Iacov, care a fost îmbrăcat de Faraon, fiind pus în rangul cel mai mare peste împărăția Egiptului –„și şi-a scos Faraon inelul din degetul său şi l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat cu haină de vison şi i-a pus lanț de aur împrejurul gâtului lui” (Fc. 41, 42).

Iosif cel frumos, urât pe nedrept de frații săi, se arată a fi chipul tainic al lui Hristos, din cartea Facerii, care va ridica în Egipt poporul lui Iacov – Israel, poporul iubit, poporul care, veacuri de-a rândul, va fi îmbrățișat lacrima așteptărilor cu nădejdea izbăvirii prin har.

Înțelegem prin urmare că visonul și porfira ne sunt puse în față pentru a arăta chipul tainic al lui Hristos – Arhiereul cel veșnic, iar bogatul nemilostiv din pericopa de astăzi se arată a fi chipul arhiereul Caiafa, cel nemilostiv, a cărui grijă a rămas doar pentru cei 5 frați pe care îi avea.

Sânul lui Avraam

Chipul bogatului bineplăcut Domnului se arată a fi în această pildă Avraam, care se tâlcuiește – tată a multe neamuri – el, cel care a fost atât de bogat, ne-a arătat că singura și adevărata lui bogăție a fost iubirea și ascultarea desăvârșită față de Dumnezeu – „și a crezut Avram pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate” (Fac. 15, 6). Din acest motiv și judecata bogatului nemilostiv din pilda de astăzi, este pusă în mâna celui care a gustat din dragostea și ascultarea desăvârșită.

În mâna celui căruia i-a fost străpunsă inima ca și cu o sabie, de durerea de a-și duce spre sacrificiu unicul său fiu – o preînchipuire a jertfei Mântuitorului Hristos, Care ridică păcatul lumii, – este astăzi pusă judecata bogatului lipsit de milă, dar și judecata noastră, a tuturor. El, Fiul cel iubit, Unul născut înainte de veci, este lăsat să moară, ca noi să nu mai gustăm niciodată din moarte. Un singur lucru ne cere Domnul în schimb – pocăința !

Cât de importante sunt faptele mici pentru a dobândi sânul lui Avraam – era suficient ca bogatul să poruncească slujitorilor să-i îngrijească puțin rănile lui Lazăr, să-i dea o farfurie de mâncare şi un pahar cu apă, lucruri aparent mici în fața oamenilor, dar cât de mari şi însemnate înaintea lui Dumnezeu, dobândind astfel Împărăția Cerurilor. 

Glasul lui Avraam răsună și astăzi pentru noi toți – oare am fost cu adevărat milostivi, oare am aplecat urechea spre durerea aproapelui, oare ne-a durut inima văzând atâta suferință?

Taina numelui

Lazăr, derivat de la Eleazar, se tâlcuiește, în ebraică, Dumnezeu este ajutorul – și Domnul într-adevăr se arată a fi prietenul săracilor și al bolnavilor, părintele celor necăjiți, osteniți și împovărați de greutățile lumii acesteia. Nu ne este pus în față (însă) numele bogatului, care umbrește întreaga pildă. Pare că totul se situează în jurul celui care, fără nume fiind, se arată lipsit de chipul Celui care este „blând și smerit cu inima” (Mt. 11, 29).

După ce a creat lumea, Dumnezeu a poruncit omului să dea nume tuturor vietăților. Fiindcă a da nume este o trăsătură a chipului lui Dumnezeu în om. Relația noastră cu Dumnezeu este legată de nume. Numele definește persoana. Omul sfințește numele lui Dumnezeu, după cum spunem în rugăciunea Tatăl nostru. Dumnezeu îl strigă pe om după nume: „Adame, unde ești?” (Fc. 3, 9).

Tot cel pecetluit cu un nume în lumea aceasta poartă în sine taina persoanei (a ipostasului) – a chipului Ziditorului după care a fost plăzmuit. Săracul Lazăr este chipul lui Hristos – în toată această pildă nu rostește nici un cuvânt, este un purtător smerit al durerii și al suferinței, el, cel care nu a greșit cu nimic. Vădit se arată cuvântul Domnului care îi fericește pe cei nedreptățiți pe lumea aceasta asemenea lui Lazăr – „Veniți la Mine toți cei osteniți şi împovărați şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28).

Nici Domnul nu se arată văzut, sau auzit, în această pildă de căpătâi, toată judecata se face între bogatul cel milostiv și bun (adică Avraam) și bogatul cel nemilostiv, nebun, egoist și lipsit de compătimire, care și după moarte îl privește pe Lazăr, cel îmbrăcat în haina harului, ca pe o slugă. Stările sufletești nu dispar o dată cu moartea trupului, patima rămâne adâncită în chipul celui care se justifică și poruncește în chip obraznic chiar și din adâncul chinului.

Taina suferinței

Domnul nu ne descoperă să fi fost Lazăr vinovat de ceva, dacă ar fi fost victima propriilor păcate sau căderi, dar totuși Hristos insistă asupra suferinței acestuia – suferința, chiar când nu-i din vina noastră, poate fi, totuși, spre binele nostru.

Omul cuprins de suferință își limpezește sufletul – în loc să fie mânios, este liniștit; în loc să fie zgârcit, este darnic; în loc să fie supărăcios, e duios şi cumpătat la vorbe; în loc să fie trufaș, e smerit și blând.

Istoria ne-a pus în față nenumărate cazuri de oameni pentru care o boală, o durere sau o cruntă suferință a fost începutul îndreptării lor și taina schimbării. Exegeții ne spun că și rănile lui Lazăr, pe care le lingeau câinii, nu sunt altceva decât păcatele de care îl scapă suferința şi adânca pocăință – „Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele” (Lc. 16, 20 – 21).

Trezit la realitate de crunta suferință, omul își dă seama îndată de rostul vieții. O naștere din nou, o înviere la realitate, înainte de tainica înviere prin credință – acesta e rostul proniator a tot ceea ce se întâmplă mai ales în vreme de boală, când omul își face mai des socoteala cu veșnicia, întrebându-se ce va urma după ce va închide ochii, asemenea lui Lazăr.

Taina vieții

Evanghelia ne spune că bogatul moare și este îngropat (și în iad i s-au deschis ochii, deci după moarte vom deschide ochii acolo unde vom merge) – are acest unic și ultim privilegiu. Despre săracul Lazăr nu se spune că a fost îngropat, gustă direct din Viață – „…şi la judecată nu a venit, ci s-a mutat de la moarte la viață” (In. 5, 24).

Să nu uităm că și noi îl avem cu adevărat în inimă pe Cel Înviat din morți, pe Hristos, Care ne învață faptele dreptății și ale milosteniei, așa cum ceruse bogatul ca Lazăr să învie și să meargă la frații lui –, dar  (celălalt) Lazăr, fratele Mariei și al Martei, a și înviat și nu a fost ascultat, ci căutau să-l omoare iudeii, după cum ne spune evanghelia de la Ioan (12, 10).

Cei cinci frați ai bogatului, sunt cele cinci simțuri ale omului, prin care mereu păcătuim și acestea pot fi stăpânite doar prin cuvântul poruncilor, în care se ascunde Domnul, după cum ne învață Sfântul Marcu Ascetul.

Dumnezeu este cunoscătorul cel tainic al inimilor, nimic nu îi putem ascunde. Domnul cunoaște inima milostivă, dar și pe cea vicleană. Domnul este adevărata comoară al celor smeriți. Ajungem aici la un element esențial al acestei pilde, care este de o importanță majoră pentru oricare dintre noi.

Avraam ne aduce în față concluzia de netăgăduit, cu care se și sfârșește pilda de astăzi: „Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Şi peste toate acestea, între voi și noi este o prăpastie adâncă şi nu se poate trece de la unul la altul, nici într‑o parte, nici în cealaltă; este de netrecut” (Lc. 16, 25-26).

Ce este această prăpastie? Lipsa pocăinței, care zdrobește lanțurile păcatului și ne redeschide cheile Împărăției.

–

Iadul din timpul vieții acesteia, trăit de bogatul nemilostiv, se arată a fi nevederea aproapelui, aceasta continuând și în iadul de după moarte, aceeași nevedere a aproapelui, de data aceasta absolută, egoismul de nevindecat care face cuvântul iubirii lui Hristos nelucrător. Singura posibilitate ca un cuvânt de iubire să devină lucrător ține de schimbarea lumii chemată mereu la pocăință.

Discuția finală, legată de soarta fraților celui bogat care au rămas printre cei vii, care ar trebui să se schimbe la vederea celui mort înviat, ne învață că rânduielile pe care le avem revelate de Hristos au ca scop schimbarea noastră lăuntrică, aducând pe pământ și trăind Raiul îna­inte de moarte, ca acesta să devină Rai și după moarte.

Dacă nu ținem cont în viața noastră de rânduielile revelate (Moise și prorocii de care s-au arătat neascultători frații bogatului), nu vom putea trăi raiul din noi și după moarte, ci vom rămâne în aceeași nevedere care înseamnă, de fapt, iad înainte de iad și singurătate înainte de singurătatea absolută a lumii de jos.

–

Îmbracă-ne Doamne din nou în haina pocăinței, ca să dobândim bogăția cea adevărată a săracului Lazăr – Împărăția Ta!

† Atanasie de Bogdania