Duminica a 21-a după Rusalii | Hristos, Care seamănă în toate inimile

Duminica a 21-a după Rusalii | Hristos, Care seamănă în toate inimile

Pilda semănătorului

Ev. Luca 8, 5-15

Călătoria noastră în tainele evangheliei continuă în această duminică, din inima lunii a doua a anului bisericesc, cu una dintre cele mai cunoscute pilde pe care ni le pune în față Hristos Domnul. Parabola este relatată de către cei trei evangheliști sinoptici (Lc. 8, 5-15; Mc. 4, 1-20 și Mt. 13, 1-22), fiind de o profunzime duhovnicească deosebită.

Pilda relatată de Mântuitorul și imediat tâlcuită de Cel care este Cuvântul Adevărului – sămânța cea vie, ne pune în față patru exemple de evanghelizare – trei eșecuri dureroase, tipuri de opacitate la receptarea cuvântului, dar și o reușită.

Chiar dacă Luca evanghelistul nu ne arată unde are loc expunerea pildei, Marcu și Matei ne spun că Mântuitorul se află pe malul mării Galileii. Hristos vorbește în pilde despre tainele Cuvântului Întrupat în fața a multor mulțimi, însă dezvăluie sensul adânc al parabolelor Sale doar apostolilor – „vouă vi s-a dat să cunoașteți tainele împărăției cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat” (Mt. 13, 11).

Hristos este Cel care preia o profeție de la Isaia (6, 9 – 10) – „Du-te şi spune poporului acestuia: Cu auzul veți auzi şi nu veți înțelege şi, uitându-vă, vă veți uita, dar nu veți vedea. Că s-a învârtoșat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înțeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec”. Astăzi, Domnul aruncă sămânța ce vie și peste inimile învârtoșate, ca toți să se întoarcă și să aducă roade – unii o sută, alții șaizeci, iar alții treizeci (Mt. 13, 8).

Taina Sfintei Treimi

Dintru început trebuie să dezvăluim taina Sfintei Treimi, care se limpezește chiar din primele rânduri ale acestei parabole. „Ieşit-a semănătorul să semene sămânța sa” (Lc. 8, 5) – Tatăl este semănătorul cel veșnic – singurul izvor al vieții, care seamănă prin Duhul Sfânt, pe Cuvântul Său – Logosul întrupat, Hristos Care Se descoperă lumii (și nu poate intra în inima omului decât prin Duhul cel Sfânt).

În această parabolă, explicată de Însuși Mântuitorul Hristos, ni se atrage atenția asupra mesajului universal al propovăduirii – la fel cum ploaia vine și peste cei drepți și peste cei nedrepți (Mt. 5, 45), așa și în textul parabolei, Cuvântul este adresat tuturor, fără discriminare. Toți se arată părtași ai cuvântului evangheliei cu care suntem chemați să ne hrănim și să trăim (Mt. 4, 4).

Cuvântul este chemat să fie primit în inimă, loc al întâlnirii tainice al omului cu Dumnezeu, loc de unde răsare Împărăția Cerurilor (Lc. 17, 21). Inima este sălașul afectivității, al credinței, al dragostei, dar mai cu seamă al gândirii, care pe toate le pătrunde și descoperă adâncurile tainelor lumii acesteia.

Cele patru feluri de pământuri care ni se pun în față și în care este semănat Cuvântul, se arată a fi patru feluri de suflete. În fiecare dintre aceste suflete, cu toții ne regăsim, câte puțin. În fiecare dintre noi descoperim tendința de a fi mereu lângă drum, lângă piatră sau printre spini, dar și în inima pământului celui bun și roditor. Nu toți suntem la fel, dar Dumnezeu nu neglijează făptura Sa, îi iubește tainic pe toți la fel, dând tuturor șansa de a rodi, chiar dacă și puțin.

Cuvântul lui Dumnezeu

Luca și Marcu evangheliștii ne spun explicit că sămânța care este aruncată spre a aduce roade este Cuvântul lui Dumnezeu. Semănătorul este Tatăl, sămânța este Fiul Întrupat, dar putem privi și o altă perspectivă, cea în care semănătorul este Fiul, Hristos Domnul, iar sămânța este mesajul evangheliei, mesajul propovăduirii, cuvântul cel aducător de viață.

Una dintre pietrele de poticnire ale exegezei acestei pilde rămâne totuși aparenta neglijență, greu verosimilă, cu care semănătorul este cel care aruncă sămânța oriunde, fără a ține seama de amplasamentul pământului celui bun și aducător de roade:

• „una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o” (Lc. 8, 5) – aici e vorba de omul cel mândru, care nu reușește să primească cuvântul adevărului, cuvântul lui Dumnezeu. Omul ține cuvântul la distanță de inima sa, are mereu o rezervă, de aceea și păsările cerului fură acest cuvânt al împărăției;
• „alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală” (Lc. 8, 6) – este o aluzie la cei care se vor lepăda la vremea prigonirilor. Locul pietros este o aluzie la pietrele cu care evreii îi executau pe cei care au fost judecați spre moarte. Piatra e semnul fricii, al durerii, al morții – pietrele sunt puse peste mormânt, care este ultima cale, sfârșitul vieții. Inima împietrită e inima înfricoșată de prigoniri, de moarte, de încercări și de persecuție;
• „alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o” (Lc. 8, 7) – pare absurd ca un semănător să semene printre spini și mărăcini. Mesajul metaforă este însă cel care depășește logica de suprafață, fiind vorba de cei înecați în grijile, dar și plăcerile peste măsură ale acestei lumi. Grija cea lumească este mereu cea care umbrește harul dumnezeiesc, este pus în inima fiecăruia dintre noi, chiar din ziua botezului.

Înțelegem prin urmare că trei sunt motivele esențiale care ne despart de Cuvântul lui Dumnezeu (Lc. 8, 11), de Cuvântul Împărăției (Mt. 13, 19): mândria, frica și plăcerile (dar și grijile) lumii.

Dacă adâncim tâlcuirea mai mult, observăm că Luca evanghelistul folosește câte o prepoziție diferită pentru fiecare din cele 4 situații care ne sunt puse în față, sămânța care cade:

1. lângă drum
2. pe piatră
3. între spini
4. în („eis” în originalul grec) pământul cel bun

În primele trei cazuri căderea sămânței nu duce la rodire, însă ultima, cea de-a patra care cade în pământul cel bum – pătrunde în adânc, devenind cu adevărat roditoare. Marcu și Matei spun că una a rodit 30, una 60 și una 100, Luca elimină această gradualitate și se concentrează doar pe ultima dintre ele, fiind rodirea cea bună – rodirea care ajunge în inimă, iar acolo e locul tainic în care Hristos, cu adevărat Se arată a fi Semănătorul, dar și Sămânța care rodește.

Pământul cel bun este, de fiecare dată, inima cea curată și bună. Frumusețea, curăția și bunătatea ce caracterizează starea inimii, ascund o întreagă teologie duhovnicească, definind omul din punct de vedere al structurii sufletești. Pentru reușita rodirii, părinții Bisericii ne-au mai arătat taina unei virtuți care le încununează pe toate celelalte, și anume răbdarea. Doar cel care seamănă cu răbdare se va bucura și de roadele care vin pe măsura ostenelii.

Pilda lui Hristos – Pilda pământurilor

În Orientul Mijlociu, la acea vreme, practica era ca mai întâi să se arunce sămânța și apoi să se are pământul. Semănătorul cu experiență semăna sămânța în pământul cel mai bun, fiind un cunoscător fin al solurilor care vor putea aduce roade multe, dar și al locurilor de unde nu va putea fi luată sămânța de către păsări, sau călcată în picioare de către călători.

Pilda ce ne este pusă în față ne arată că adevărata problemă nu este a semănătorului (iscusit), ci a pământului; nu cuvântul se arată a fi dificultatea propovăduirii, ci inima omului, cel care este chemat  să primească cuvântul dătător de viață. Taina pildei se arată a fi tocmai taina rodirii, taina rodirii pământului inimii noastre, care de trei ori se arată a fi unul ce nu poate primi cuvântul împărăției aducător de har și de roade multe.

Pilda Semănătorului e (și) pilda lui Hristos, Care arată tainica Sa lucrare printre oameni. Domnul o tâlcuiește pe înțelesul apostolilor, care L-au rugat să o facă, dar a rămas și tâlcuirea care a făcut-o însuși istoria creștinismului, arătându-ne unde și în ce inimi a rodit cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor.

Oamenii s-au arătat a fi mai mereu aceiași (tipare și caractere care cu greu își depășesc limitele), Hristos i-a împărțit în trei categorii care ratează întâlnirea vieții, cea cu Cuvântul întrupat, și doar una singură care își împlinește cu adevărat rostul.

Oameni purtați de vântul trufiei omenești, mândria cea nevindecată încă de la căderea din Rai; oameni cu inima de piatră, care nu au fost atinși de focul iubirii Dumnezeiești, acolo unde Cuvântul cu adevărat s-a stins; oameni robiți de plăcerile lumești și de grijile care îneacă orice speranță și doar la sfârșit, un pământ ca o inimă ruptă din Cer, o inimă de carne care rodește printre mii de inimi de piatră.

Trei eșecuri (aparente) și o reușită

Parabola ne pune în față 4 exemple de evanghelizare (nuanțate mai bine de către Matei apostolul) prin transmiterea Cuvântului de viață dătător – trei eșecuri și o reușită:

• Primul exemplu arată sufletele celor care se află mereu (pe) lângă o cale, fără să o urmeze cu desăvârșire, neavând curajul mărturisirii, curajul de a înfrunta greutățile vieții, trecând pe lângă Cuvânt, pe lângă Adevăr și rămânând lipsiți de adierea harului;
• Cel de-al doilea exemplu arată sufletele care nu au profunzime, nu au rădăcini pentru a rodi din bogăția inimii, pe undeva fiind lipsiți de dragoste, de această taină care hrănește, în adâncime, sufletul omului.
• Cel de-al treilea exempluarată sufletele care se află mereu sufocate de plăcerile (dar și de ispitele) vieții, chiar dacă caută Cuvântul și Adevărul spre mângâiere și ușurare, sunt înăbușite de cele exterioare, de cele lumești și nu mai pot respira mireasma Duhului Sfânt.
• Cel de-al patrulea exemplu arată sufletele cele bineplăcute lui Dumnezeu, acel pământ arat de brazda durerilor și a încercărilor vieții, aurul trecut prin topitoare, pământul din care răsare dragoste, răbdare și bunătate, pământul în care se odihnește Duhul Sfânt și aduce rod – „unul treizeci, altul șaizeci și altul o sută” (Mc. 4, 20).

De ce Hristos nu seamănă doar pe pământul cel bun ?

Pentru că Domnul nu gândește ca noi! Noi, ca oameni cu neputințe, am semăna doar de unde suntem siguri că vom putea culege multe roade. Domnul însă seamănă peste tot, în toate inimile, cu nădejdea că tot omul va aduce roade bineplăcute. Domnul crede în om (și în mântuirea lui) până la sfârșit – omul nu crede în om, e sceptic, e descurajat, are iluzii și multe dezamăgiri.

Dumnezeu nu pierde niciodată nădejdea și mereu dă tuturor aceeași șansă și la cei buni și la cei răi. Asta e marea minune! Câteodată, și din mărăcini sau pietriș răsare (și) ceva bun.

Sfântul Ioan Gură de Aur, anticipând mesajul ascuns în evanghelia de astăzi, ne spune, atât de frumos, că „semănătorul cu bucurie aruncă sămânța, cu toate că nu știe ce va culege. Cu atât mai bucuros se cade a fi acela care, în chip de ogor, cultivă Cerul” – suntem chemați cu toții să devenim semănători care cultivă Cerul în căutarea roadelor dumnezeiești, a celor netrecătoare și aducătoare de viață veșnică.

Pământul roditor – inima curată și bună

Chiar dacă pilda de astăzi ne arată că doar pământul cel bun a rodit, Domnul lasă să se înțeleagă că și ceilalți au adus roade, fie și până la un punct (puțin), atât cât au putut, dar deja e un lucru atât de important în calea spre mântuire. De aceea și noi, ca și creștini, trebuie să învățăm să dăm șanse tuturor și să credem că Domnul poate rodi la nevoie și din pietre și din mărăcini. Acolo unde noi nu vedem adeseori mai nimic bun, Domnul vede roade aducătoare de mântuire. Din acest motiv, pilda de astăzi este o pildă de curaj și de nădejde, de adevărată împreună-lucrare cu Dumnezeu.

„Cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare” (Lc. 8, 15). Acești doi termeni, curat și bun, virtuți ce caracterizează starea inimii, ascund o întreagă lucrare duhovnicească, ei definesc omul tainic al inimii, cum spunea atât de frumos Cuviosul Sofronie de la Essex. La acești doi termeni se adăugă un al treilea, care dă sens reușitei, și anume, răbdarea.

Hristos ne spune că ascultarea și creșterea ascultării într-o inimă curată și răbdătoare este temeiul adevăratei creșteri duhovnicești, într-o inimă care va aduce mereu roade, nu doar într-un an și nu doar o sută de semințe, ci spre veșnicie, și nenumărat mai mult.

–

Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea ecumenic

Sfinții Părinți de la al șaptelea Sinod Ecumenic sunt prăznuiți în prima duminică după data de 11 octombrie a fiecărui an. În acest an, această duminică binecuvântată este cea dea XXI-a după Rusalii, în care ne aflăm astăzi, pomenind, prin urmare, pe Sfinții Părinți care s-au reunit la Niceea, în provincia Bitinia din Asia Mică, între 24 septembrie și 13 octombrie 787, la ultimul dintre Sinoadele Ecumenice pe care le-a cunoscut lumea.

În anul 780, după moartea lui Leon al IV-lea, împărăteasa Irina a devenit regentă a fiului ei, Constantin al VI-lea (780-797), care era minor. Prin purtarea ei de grijă, a fost convocat și organizat cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, cu binecuvântarea Patriarhului Tarasie al Constantinopolului, care l-a și prezidat, în biserica Sfânta Sofia din Niceea, în anul 787, unde a fost restabilită cinstirea sfintelor icoane și a fost condamnat iconoclasmul.

Asemenea părinților purtători de har, suntem și noi astăzi chemați să aducem roade bineplăcute Domnului, precum și cei de odinioară au adus roade apărând cinstirea sfintelor icoane și a credinței celei dreptslăvitoare.

–

Taina evangheliei cu care am călătorit astăzi ne descoperă darurile despre care ne vorbește Hristos, Semănătorul cel darnic, iubitor și mult milostiv, daruri care ne fac unici în această lume – inima curată, răbdarea și ascultarea tainică, care se arată a fi mereu mai roditoare decât orice altă trudă omenească în această lume.

Să urmăm și noi întru toate pilda Domnului, căutând inima cea curată și bună, pământul cel cu adevărat roditor, căci doar prin răbdarea noastră vom dobândi sufletele noastre (Lc. 21, 19).

Astăzi, sămânța cea vie a fost aruncată și în pământul sufletului nostru. Să fim grabnici lucrători, ca să aducem roade vrednice de laudă, în ogorul cel duhovnicesc al Bisericii.

† Atanasie de Bogdania