Duminica a 20-a după Rusalii | Speranța de după speranță
Învierea fiului văduvei din Nain
Ev. Luca 7, 11-16
„Şi, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: «Tinere, ție îți zic, scoală-te.»” (Luca 7, 14)
Duminica de astăzi este una a tânărului care gustă din moarte și din viață deopotrivă. Moartea e dureroasă și este fără de milă, neiertătoare, dar întâlnirea cu Mântuitorul Hristos schimbă cursul firesc al curgerii vieții noastre, care duce negreșit spre moarte.
Astăzi înțelegem că, atunci când părea că nu mai există nici o speranță, atunci când nu mai putea să-şi pună nădejdea în nici unul dintre oameni, în nimic din ceea ce este omenesc, ci numai în Dumnezeu, iată că Dumnezeu îi iese în cale văduvei din Nain.
Toată lumea se bucură de minunea învierii, dar se și întreabă: de unde această taină? Taina se arată a fi puterea lui Hristos – puterea vieții – puterea Lui dumnezeiască; fiind mărturia netăgăduită a faptului că nu este doar Învățătorul, ci este Dumnezeu cel Viu.
„Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4)
Nain se tâlcuiește „fericire” în limba ebraică. Cetatea care, astăzi, își plânge mortul, ar fi trebuit să fie oraș al fericirii și al frumuseții, ar fi trebuit să fie un rai pământesc, fie el și trecător, dar se arată a fi chip al durerii și al tristeții. Domnul urcă spre cetate (un urcuș spre înviere), cu ucenicii umbriți de har și de entuziasmul predicii de pe munte, care era încă atât de vie în inimile lor, iar cortegiul funebru coboară spre cimitir. Este momentul adânc când moartea se întâlnește cu Viața. Cetatea Nain nu are decât o singură poartă, ca și Împărăția Cerurilor, – una este calea care duce spre Viață, una este calea care ne duce în brațele morții.
„I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu (mai) plânge!” (Luca 7, 13)
Văduva îndurerată, care plânge, se arată a fi chipul Evei celei dintâi, care se desparte de Rai (viața care pierde Viața – Hristos) și tânjește amarnic, căci nimic nu o mai poate mângâia. Singurul care poate zdrobi porțile iadului și a angoasei vieții noastre, pentru a ne ridica din jugul morții, este Însuși Domnul.
Mâna lui Dumnezeu, care a zidit toate, atinge, astăzi, năsălia purtătoare de moarte, spre a o schimba în viață. Hristos schimbă cursul fără întoarcere, adesea dramatic, al istoriei: prin Întruparea Sa, oprește căderea amețitoare a omenirii către neființă, această coborâre spre neant, spre neființă, spre întuneric…
Rugăciunea și credința ne arată că morții pot învia
Tânărul înviat își va dărui, de acum, viața lui Hristos, singurul Care este luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre. Atunci când vedem lumina cea ascunsă a vieții noastre, care este Hristos, nu mai putem trăi cum am făcut-o înainte. Hristos este Cel care cere (în schimb) ceva de la noi, cere să zidim în noi cunoașterea cea adevărată, cunoașterea lucrurilor celor care nu se văd, a lucrurilor tainice – a credinței celei mântuitoare, să devenim cu adevărat făclii vii și sfeșnice de lumină pentru cei din jur.
Hristos – Fiul Fecioarei, se arată astăzi chip al învierii pentru fiul văduvei. „Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui” – Hristos dăruiește din nou omenirea rezidită Bisericii Sale, unde aflăm viața cea adevărată.
Învierea tânărului de astăzi este şi a noastră. Noi n-am murit (încă), însă Domnul ne dă (deja) ocazia să înviem prin credință!
† Atanasie de Bogdania