Duminica a 20-a după Rusalii | Nădejdea de după nădejde

Duminica a 20-a după Rusalii | Nădejdea de după nădejde

Învierea fiului văduvei din Nain

Ev. Luca 7, 11-16

Suntem în inima evangheliei de la Luca, călătorind și noi în chip tainic, asemenea apostolilor, alături de Hristos Domnul, Care ne descoperă calea spre mântuire și viața cea veșnică. Minunea de astăzi face parte din cele trei învieri pe care le-a făcut Domnul în cei trei ani de propovăduire neobosită – învierea fiului văduvei din Nain (Lc. 7, 11-16), învierea fiicei lui Iair (Lc. 8, 41-56; Mt. 9, 18-25 și Mc. 5, 22-42) și învierea lui Lazăr (In. 11, 1-45), cel mort de patru zile, fiind și cea mai mare minune săvârșită de către Mântuitorul Hristos.

Atunci când nu mai era nici o speranță, atunci când nu mai putea să-şi pună nădejdea în nici unul dintre pământeni, în nimic din ceea ce este omenesc, ci numai în Dumnezeu, iată că Dumnezeu îi iese astăzi în cale văduvei din Nain. Dumnezeu Omul se află față în față cu omul răpit de moarte – aceasta e tainica icoană a evangheliei.

Acolo unde se ajunge la limita puterilor omenești se descoperă tainica lucrare a puterilor dumnezeiești. În inima acestei dureri de neînchipuit pentru o femeie văduvă se ivește Hristos – Viața și Învierea. Arătare mai presus de orice arătare, așa cum se ivesc zorile după o noapte întunecată, după cum se ivește prima rază de soare în miezul unei furtuni (lăuntrice).

Sfântul Chiril al Alexandriei tâlcuiește atât de frumos întâlnirea Celui care este Viața cu cel care merge spre îngropare: „Cel adormit era dus la înmormântare și alai mare îl conducea la mormânt. Hristos, Viața și Învierea, îl întâlnește acolo. Hristos este biruitorul morții și al stricăciunii căci în El trăim şi ne mișcăm şi suntem (FA. 17, 28). El l-a adus pe om la starea inițială și a eliberat trupul de limitele morții. S-a milostivit de văduvă și, pentru a-i opri lacrimile, i-a poruncit: Nu mai plânge! Și îndată cauza lacrimilor sale a fost alungată”.

Cele trei învieri

Sfântul Grigorie de Nyssa și Fericitul Augustin de Ipona vorbesc de cele trei învieri săvârșite de Mântuitorul Hristos, în lucrarea sa tainică, ca o analogie în legătură cu cele trei trepte în lupta cu păcatul:

• Învierea fiicei lui Iair – lupta cu păcatul consimțit, însă fără de fapte (căci învierea are loc într-o cameră închisă, în discreție, nu în văzul tuturor);
• Învierea tânărului văduvei din Nain – lupta cu păcatul public, concretizat prin fapte, ieșit la iveală (toată lumea era de față când a avut loc minunea învierii);
• Învierea lui Lazăr – lupta, dar și biruința asupra păcatului care a devenit patimă, făcut din obișnuință, care înlănțuie omenirea atât de greu (Domnul dezleagă lanțurile păcatului și a morții în fața tuturor).

Cele trei învieri săvârșite de Hristos ne arată că Dumnezeu nu S-a întrupat pentru a ridica din jugul morții (doar) câteva persoane (tinere de altfel, cumva îndreptând o nedreptate), ci întreg neamul omenesc și nu doar pentru un scurt timp (căci toți cei trei au mai gustat încă o dată din moarte), ci pentru veșnicie.

Toate învierile făcute de Hristos Domnul sunt minuni săvârșite asupra unor tineri (Lazăr fiind singurul care se apropia mai mult de vârsta maturității), făcându-se astfel o tainică legătură între înviere și vârsta tinereții, care este și o chemare la viață deplină a tuturor tinerilor (până la urmă întreg neamul omenesc). Prin Înviere suntem chemați cu toții să trăim adevărata viață în și cu Hristos Domnul.

Biruința asupra morții celor trei care au înviat nu a fost una definitivă, fiind o preînchipuire a învierii celei de obște, de la sfârșitul veacurilor, deoarece ei au înviat în aceleași trupuri care erau supuse stricăciunii și morții care va urma să vină încă o dată. Hristos, prin a Sa tainică Înviere, este singurul Care a biruit pe deplin și pentru totdeauna moartea, făcându-se nouă chip al vieții și al Învierii – „Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moarta nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rm. 6, 9).

Acesta este și motivul pentru care Biserica nu ne vestește doar învierea celor trei tineri cu care se întâlnește Domnul de-a lungul lucrării sale misionare, ci mai ales Învierea lui Hristos. Dacă nu ar fi fost aceasta, zadarnică ar fi credința noastră, căci chiar și dacă de mai multe ori să fi înviat cineva, tot ar fi fost răpit de moarte într-un bun sfârșit – „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credința voastră” (I Cor. 15, 14).

Prin Învierea Domnului, moartea noastră nu este altceva decât o adormire tainică întru învierea spre viața veșnică – „dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi” (Rm. 8, 11).

„Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Lc. 7, 14)

Astăzi un tânăr moare, singurul fiu al mamei sale, o văduvă din Nain, care-l conduce spre mormânt, ultima cale și cea mai dureroasă, adesea de nedepășit sufletește. În drum spre îngropare se întâlnește cu Hristos, care-l învie şi-l redă mamei sale. Toată lumea se bucura, zicând: „Proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Lc. 7, 16).

Acest mare proroc este Hristos Domnul, Cel care s-a îmbrăcat cu putere de sus – acea putere de a dărui viață – și aceasta este puterea Lui dumnezeiască. Întreaga întâmplare este o mărturie a faptului că Hristos nu este numai un om oarecare, un proroc care împrospătează harul, ci este Dumnezeu întrupat Care vine din nou să readucă viață pe pământ și viață din belșug.

Pentru prima oară în evanghelie Domnul învie pe cineva care a trecut la moarte. Mulțimea este uimită, tot ceea ce au auzit pe Muntele Fericirilor poartă cu adevărat pecetea adevărului – putem gusta din înviere, putem avea viață în noi, putem fi fericiți.

Trupul cel vindecător

Duminica de astăzi este una a tânărului care gustă din moarte și din viață, deopotrivă. Moartea e dureroasă și este fără de milă, neiertătoare, dar întâlnirea cu Mântuitorul Hristos schimbă cursul firesc al curgerii vieții noastre, care duce negreșit spre moarte.

Sfântul Chiril al Alexandriei ne tâlcuiește taina Trupului de viață dătător al Mântuitorului Hristos care aduce nu doar vindecare, dar și înviere, zicând: „Hristos l-a înălțat pe cel care cobora în mormânt. Cum a făcut aceasta este spus limpede: „s-a atins de sicriu și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te”. De ce nu a fost de ajuns un singur cuvânt pentru a-l învia pe cel care zăcea mort? Ce a fost atât de greu la aceasta sau la cea dinainte? Ce e mai puternic decât Cuvântul lui Dumnezeu? De ce nu a făcut minunea printr-un singur cuvânt și a atins și mormântul? Pentru ca voi, dragii mei, să învățați că Trupul Sfânt al lui Hristos mântuiește oamenii. Trupul Cuvântului Atotputernic este Trupul vieții și a fost îmbrăcat cu puterea Sa.

Cum fierul care se atinge de foc devine fier, în adevăratul sens al cuvântului, și își plinește funcțiile, așa și Trupul lui Hristos are puterea de a da viață și de a birui moartea și stricăciunea, căci este Trupul Cuvântului, dătător de viață. Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să se atingă de noi și să ne mântuiască de lucrarea răului, de păcatele trupești și să ne unească întru asemănarea sfinților”.

Toată lumea se bucură de minunea învierii, dar se și întreabă: de unde această taină? Taina se arată a fi puterea lui Hristos – puterea vieții – puterea lui dumnezeiască fiind mărturia netăgăduită a faptului că nu este doar învățătorul, ci este Dumnezeu cel Viu, Izvorul Vieții.

„Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Mt. 5, 4)

Nain se tâlcuiește „fericire”, în limba ebraică. Cetatea care astăzi își deplânge mortul, ar fi trebuit să fie un oraș al fericirii și al frumuseții, ar fi trebuit să fie un Rai pământesc, fie el și trecător, dar se arată a fi chip al durerii, al căderii și al tristeții.

Domnul urcă spre cetate (un urcuș tainic spre înviere), cu ucenicii umbriți de har și de entuziasmul Predicii de pe Munte, care era încă atât de vie în inimile lor, iar cortegiul funebru coboară spre cimitir. Este momentul adânc când moartea se întâlnește cu Viața.

Cetatea Nain nu are decât o singură poartă, ca și Împărăția Cerurilor, – una este calea care duce spre Viață, una este calea care ne duce în brațele morții. Mulțimea cea mare care cobora, împreună cu văduva întristată din Nain, arată omenirea căzută care a fost alungată din Rai. Toată relatarea evanghelică reprezintă până la urmă căderea omului din grădina Edenului și ridicarea lui, din nou, către Împărăția Cerurilor propovăduită de Hristos prin Fericiri.

„I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu (mai) plânge!” (Lc. 7, 13)

Văduva îndurerată, care plânge, se arată a fi chipul Evei celei dintâi, care se desparte de Rai (viața care pierde Viața – Hristos) și tânjește amarnic, căci nimic nu o mai poate mângâia. Singurul care poate zdrobi porțile iadului și a angoasei vieții noastre, pentru a ne ridica din jugul morții, este Însuși Hristos Domnul.

Văduva din Nain seamănă (și) cu văduva din Sarepta Sidonului, acea văduvă căreia i-a murit singurul copil, pe care Ilie îl va învia suflând suflare dumnezeiască, căci nu era de la el, ci de la Dumnezeu (3 Rg. 17, 10) – o preînchipuire a învierii dăruite de Hristos, nu doar unui tânăr, ci întregii omeniri.

Lacrimile văduvei de astăzi ating inima lui Hristos, așa cum ating și lacrimile rugăciunilor noastre la ceas de durere și de necaz. Hristos Se milostivește și o mângâie, zicând: „Nu mai plânge!” (Lc. 7, 13). Domnul se arată a fi Cel care șterge toată lacrima din sufletele zdrobite ale lumii acesteia.

O mângâiere de neînchipuit și o pace aducătoare de har se așază peste toți. Se face simțită puterea nădejdii celei după nădejde, acea speranță de la capăt, care parcă se desparte de noi și am vrea să nu mai plece, să rămână măcar o rază de lumină care să descopere chipul vieții, care încă nu a coborât la moarte. Aici cuvântul Domnului se arată a fi mângâietor, aducător de liniște și de pace. Cuvântul Domnului este Adevăr, iar adevărul e cel care ne slobozește de orice jug pe lumea aceasta.

Înnoirea lăuntrică

Mâna lui Dumnezeu, care a zidit toate, atinge astăzi năsălia purtătoare de moarte, spre a o schimba în viață – e și mâna care îi va scoate pe Adam și Eva din iad, e și mâna care l-a scos pe Petru din marea învolburată, e mâna cea aducătoare de viață.

Hristos schimbă cursul fără întoarcere, adesea dramatic, al istoriei: prin Întruparea Sa, oprește căderea amețitoare a omenirii către neființă, această coborâre spre neant, spre întuneric și o reîntoarce – alaiul care o înconjura pe văduvă își schimbă direcția și pornește din nou spre Nain, spre cetatea fericirii, spre Rai, spre Viață.

Învierea copilului văduvei înseamnă și înnoirea minții noastre – o tainică aducere la viață. Sfântul Grigorie Palama vorbește atât de frumos despre „sufletul omului care ajunge să fie văduv din pricina păcatului, fiind lipsit de Mirele cel Ceresc, având fiecare, ca un fiu unul-născut, mintea proprie, care ajunge să fie moartă din pricina boldului păcatului, ca una care pierde viața cea adevărată”.

Același sfânt mare ne mai spune că „mintea este scoasă spre îngropare, ajungând tot mai departe de Dumnezeu, fără îndoială din pricina patimilor care o duceau în iad și în adâncul pierzaniei. Dar venind Domnul spre noi și stând lângă noi aproape, prin venirea Lui în trup, a și înnoit-o și a deșteptat-o. Aceasta nu s-a întâmplat însă de la început, ci mai apoi, la sfârșitul veacurilor”.

De la moarte la viață

Astăzi, Făcătorul Cerului și al Pământului ni se descoperă ca fiind Viață în drumul spre moarte – o întâlnire tulburătoare care zdruncină din interior inima fiecăruia din cei prezenți. Hristos ne arată că suntem mai mult decât țărână din țărână, suntem mult mai aproape de Cer și de viață decât credeam. Pe drumul Nainului se vindecă toata drama omenirii, se șterge toată lacrima de pe fața fiecărei văduve din lumea aceasta – aici e marea taină.

Cei muritori astăzi se arată a fi nemuritori, căci se întâlnesc cu Hristos Domnul, Cel care va gusta moartea noastră ca noi să nu trăim decât adormirea, care va fi calea spre înviere. Hristos este Dumnezeu Care ține mereu partea noastră, a omului căzut, și nu doar în Nain, ci mereu și în veșnicie.

Tânărul înviat își va dărui de acum viața lui Hristos, singurul Care este luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre. E primul pe Care Îl vede după ce a gustat din prima sa moarte – va urma să mai guste din una, dar va fi altfel, căci cea de a doua îl va duce spre viața de veci.

Tânărul înviat vede Lumina de după moarte. Atunci când vedem această Lumină ascunsă a vieții noastre, Care este Hristos, nu mai putem trăi cum am făcut-o înainte. Hristos este Cel care cere (în schimb) ceva de la noi, cere să zidim în noi cunoașterea cea adevărată, cunoașterea lucrurilor celor care nu se văd, a lucrurilor tainice – a credinței celei mântuitoare, să devenim cu adevărat făclii vii și sfeșnice de lumină pentru cei din jurul nostru. Să devenim o prezență vindecătoare în lumea aceasta – asta e chemarea.

–

Hristos – Fiul Fecioarei, se arată astăzi chip al Învierii pentru fiul văduvei. „Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui” (Lc. 7, 15) – Hristos dăruiește din nou omenirea rezidită Bisericii Sale, unde aflăm viața cea adevărată.

–

Învierea tânărului de astăzi este şi a noastră. 

Noi nu am murit (încă), însă Domnul ne dă (deja) ocazia să înviem prin credință!

† Atanasie de Bogdania