Selectează o Pagină

Loading

Duminica a 2-a după Rusalii | Taina urmării lui Hristos

a Sfinților români (și locali)

Ev. Matei 4, 18-23

În lumina harului Duhului Sfânt, continuăm lunga noastră călătorie cu tainele evangheliei de la Matei. Perioada de după Rusalii este timpul lucrării omului dimpreună cu harul care s-a descoperit lumii, fiind una a formării duhovnicești. Timpul de după Rusalii este cel mai lung din an, iar evangheliile duminicale alternează evenimente din viața Mântuitorului, care sunt în general minuni (de cele mai multe ori vindecări, toate cu o bogată învățătură duhovnicească), momente de importanță majoră (cum este chemarea primilor ucenici), dar şi învățături lăsate de Hristos Însuși, pentru o creștere duhovnicească pe măsură (cum este predica de pe munte).

Astăzi, ne este pusă în față evanghelia chemării la apostolat a primilor ucenici, două perechi de frați, pescari – Petru și Andrei, Iacob și Ioan (Mt. 4, 18 – 23), care are loc „pe malul Mării Galileii” (Mt. 4, 18 şi Mc. 1, 16). Dacă Evanghelia de la Marcu este în sintonie cu cea de la Matei, Luca evanghelistul vede episodul cu ochi mai adânci, adăugând un detaliu deosebit și relatând chemarea apostolilor prin episodul pescuirii minunate.

Ioan Apostolul mai adaugă ceva, vorbind despre chemarea ucenicilor mai devreme (sinopticii au văzut-o în momentul ei decisiv, nu al primei întâlniri), chiar pe malul Iordanului, apostolii fiind arătați mai întâi apropiați ai Înaintemergătorului, care-L descoperă pe Hristos – „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29). Toate aceste relatări se completează reciproc și ne descoperă mai multe înțelesuri adâncite în har.

Tot în această zi sunt pomeniți și toți sfinții români (dar și locali, pentru cei care trăiesc în diaspora). În data de 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să se instituie o zi specială pentru pomenirea sfinților care s-au nevoit pe pământul țării noastre, sub numele de „Duminica Sfinților Români”, care se prăznuiește în fiecare an, în a doua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh (prima fiind „a Tuturor Sfinților”).

„Veniți după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt. 4, 19)

Mântuitorul Hristos își cheamă ucenicii la apostolat după ce Se arată biruitor în cele trei ispite pe care i le pune în față vrăjmașul în pustia Carantaniei – pofta trupului (pâinea), chemarea la lipsa suferinței, orbită de mândrie (trufia și orgoliul) și stăpânirea fără de margini a lumii acesteia (iubirea de arginți) (Mt. 4, 1 – 11).

Apostolii vor urma și ei aceeași cale după Învierea Domnului și după Pogorârea Duhului Sfânt – foamea, suferința și prigoana – bogați fiind doar în Duhul, Care întru toate îi va ocroti, arătându-i biruitori. Chemarea se arată a fi pe cât de simplă, pe atât de puternică: Veniți după Mine şi vă voi face pescari de oameni! – o chemare a ucenicilor care vor „pescui” alți oameni în năvodul credinței celei dreptslăvitoare. Pescarii galileeni, mișcați fiind de cuvântul lui Hristos, intră în duhul poruncii Lui, se fac asemănători cu El, intră în taina harului care îi va schimba cu adevărat și-i va naște la o viață nouă.

Apostolii vor merge cu toții până la moarte (și cât de cumplită), pentru a-și împlini chemarea și vocația – a urma Domnului înseamnă a muri aici pentru a putea trece dincolo, o împreună răstignire tainică, care de fiecare dată zdrobește (încă o dată) moartea. Toate acestea însă, doar cu puterea Duhului Sfânt, motiv pentru care și duminica de astăzi, nu este altceva decât o prăznuire a rodirii Duhului în apostolii Domnului.

Cât de frumos și de adânc vorbește despre această moarte înainte de moarte Sfântul Apostol Pavel: „în toate pătimind necaz, dar nefiind striviți; lipsiți fiind, dar nu deznădăjduiți; prigoniți fiind, dar nu părăsiți; doborâți, dar nu nimiciți; Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viața lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi cei vii suntem dați spre moarte pentru Iisus, ca şi viața lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor” (II Cor. 4, 8 – 11).

ICHTHYS

Prin chemarea ucenicilor la apostolat – Hristos se arată a fi peștele cel tainic (ICHTHYS), dar și pescarul iscusit; El este Cel ce dăruiește hrană lumii, dar Se și dăruiește, ca o jertfă, în chip tainic, spre mâncare. Tot cel ce gustă din acest pește tainic, nu va muri în veac, ci va avea viață veșnică (In. 6, 40).

Roadele ascultării apostolilor au început a se arăta cu tainica chemare, ei sunt cei care vor vâna lumea prin puterea dragostei – a iubi înseamnă a lăsa totul pentru Cel iubit. Apostolii au devenit, prin ascultare față de Mântuitorul Hristos, cei mai vestiți pescari de oameni. Ni se descoperă că, cel ce ascultă de Domnul și cel ce ascultă pentru Dumnezeu, pe cel ce îl povățuiește pe calea mântuirii, au aceeași plată: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă și cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă. (Lc. 10, 16). Ascultarea leagă lumea de apostoli și prin ei de Domnul.

„Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El” (Mt. 4, 20)

Chemarea apostolilor loviți de har este cu adevărat minunată, aceștia ajung să cunoască taina pescuirii dumnezeiești, prin care au fost rupți din lumea aceasta ca să guste din cea care va să vină. Cei ce urmau să devină apostoli binecuvântați – au tras barca la țărm și au lăsat acolo toate – de unde o pre-închipuire a lepădării de sine, taina urmării lui Hristos, Care îl schimbă pe om din interior.

Sfântul Grigorie cel Mare ne tâlcuiește, atât de frumos, prețul Împărăției Cerurilor pentru care apostolii au lăsat toate, zicând: „Împărăția cerurilor nu are nici un preț. Valorează atât cât ai. Pentru Zaheu a valorat jumătate din ceea ce avea, pentru că cealaltă jumătate pe care o avea, adunată pe nedrept, a promis că o va înapoia împătrit (Luca 19, 8). Pentru Petru şi Andrei a constat în mrejele şi corăbiile pe care le-au lăsat în urmă, pentru femeia văduvă a valorat doi bani (Matei 12, 42); pentru altul a valorat un pahar cu apă rece (Matei 10, 42). Deci, așa cum am spus, împărăția cerurilor valorează atât cât avem”.

 

Ce lăsăm, urmându-L pe Hristos?

Trei sunt lucrurile care le lăsăm în spate, urmând pe Hristos, asemenea apostolilor: cele ale trupului, cele ale bunurilor materiale și părinții (rudele) după trup, pe care îi iubim atât de mult. Prin lăsarea mrejelor, evanghelia ne descoperă lăsarea celor necesare trupului, prin corabie, bunurile materiale, iar prin lăsarea tatălui, înțelegem renunțarea la dragostea cea efemeră față de cei din familie, o lepădare de sine care descoperă o dragoste mai mare – „iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El” (Mt. 4, 22).

Apostolii au lăsat prima dată mrejele (îndată lăsând mrejele – Mt. 4, 20), apoi corabia şi în cele din urmă, pe tatăl lor (părinții). Exegeții ne arată că prima care trebuie lăsată în urmă este legea firii (a trupului care își cere drepturile), pentru că este cea mai dăunătoare pentru urcușul duhovnicesc. În al doilea rând, trebuie părăsite bunurile lumești, pentru că acestea ne țin legați de cele pământești, neputând lua aripi întru cele ale duhului. În cele din urmă, părinții sunt cei pe care îi lăsăm în spate, pentru a-i regăsi mai cu adevărat în Împărăția Cerurilor – unde dragostea este curată și neumbrită de egoism și de patimă.

Ucenicii Domnului au lăsat în urmă corăbiile pentru a deveni cârmaci ai Bisericii, au lăsat mrejele pentru a nu mai prinde peștii apelor și ai mării pe pământul acesta trecător, ci credincioși pentru Împărăția de dincolo – ei au lăsat părinții în urmă, pentru a deveni părinți duhovnicești tuturor celor care-L vor urma pe Hristos.

De la chemare la lucrare

Hristos, la chemarea apostolilor, îi vede prin prismă duhovnicească și nu lumească, uitându-se nu atât la fața lor, ci mai cu seamă la inima lor, la adâncul sufletului lor. Domnul își alege ucenicii nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce vor deveni în viitor – ca unii care vor îmbrățișa taina suferinței și a crucii, pentru a birui lumea.

Precum meșterul priceput alege pietrele prețioase care sunt încă necioplite, nelucrate și neșlefuite, alegându-le nu pentru ceea ce par a fi acum, ci pentru ceea ce vor deveni în viitor – diamante (duhovnicești) – așa și Mântuitorul Și-a ales cele mai de preț pietre, care ascundeau o comoară duhovnicească în adâncul inimii.

Acesta este și motivul pentru care Domnul nu a ales pe dregători și pe mai marii lumii acesteia pentru a-i fi ucenici – căci niciodată nu și-ar fi putut depăși starea socială și poziția interioară, nu i-a ales pe cei înțelepți și pe filozofi, ca să nu creadă lumea că înțelepciunea acestora a cucerit-o, ci i-a ales pe cei nepricepuți şi pe cei neînvățați, niște pescari simpli, dar cu inimă largă și curată, ca harul dumnezeiesc să se descopere cu adevărat – „Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari” (I Cor. 27).

Chemarea primilor apostoli în Galileea este una ecleziologică, chemând pe primii săi patru ucenici, Domnul pune prima piatră de temelie a Bisericii. Apostolii vor învăța privind la viața Mântuitorului și urmându-L întru toate, vor crește spre sfințenie și desăvârșire – taina transmiterii celei vii ale adevărului.

Colegiul apostolic va fi o frumoasă prefigurare a Bisericii. Domnul le va transmite acestora un duh al lucrurilor şi al vieții. Biserica apostolică, care se va naște, va fi un nou mod de viață în duh și în adevăr – „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr” (In. 4, 24). Chemarea Apostolilor ne arată că Biserica este tocmai lăuntrică şi duhovnicească, la fel ca Împărăția Cerurilor, vestită de Mântuitorul.

Taina urmării și a lepădării de sine

Taina urmării lui Hristos este taina de a lăsa ceva în spate (de cele mai multe ori totul!), nu de a face ceva anume – cine nu lasă ceva, cine nu renunță cu adevărat la ceva, nu poate fi ucenic al Domnului, care și-a lăsat viața pentru viața noastră.

Taina harului primit de apostoli, pescarii care lasă mrejele, se împletește cu taina lepădării de sine, cu cât mai mult ne golim de propriul sine, cu atât mai mult ne umplem de harul Dumnezeiesc.

Doar așa putem înțelege în sens duhovnicesc ce înseamnă adevărata iubire de sine – înseamnă a iubi chipul lui Dumnezeu ascuns în noi înșine, de unde și descoperirea ascezei, a postului, a rugăciunii, a înfrânării de la patimi, pentru a descoperi chipul lui Hristos ascuns în adâncul inimii.

Doar așa conștientizăm faptul că cel mai important lucru în lume este împlinirea voinței lui Dumnezeu (așa cum Hristos a împlinit voința Tatălui, iar apostolii voința Mântuitorului), nu voința noastră – pe primul loc este tot timpul Domnul, apoi aproapele și doar după, propria noastră persoană (de unde și taina lepădării de sine, arătată prin chemarea primilor ucenici la apostolat).

„Iată, voi trimite mulțime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui; iar apoi voi trimite mulțime de vânători, şi-i vor vâna de prin toți munții, de pe toate dealurile şi de prin crăpăturile stâncilor” (Ier. 16, 16).

Mântuitorul își alege ucenicii printre pescari care, printr-un bun exercițiu al meșteșugului pescuitului, au fost preschimbați cu adevărat din cele pământești întru cele duhovnicești – pentru a putea pescui omenirea spre mântuire și viață veșnică, precum peștii din adâncurile mărilor zbuciumate.

Prorocia de la Ieremia, dar și troparul Rusaliilor, ne vorbesc că apostolii nu sunt chemați doar ca pescari, dar şi ca vânători: pescari, pentru că în mrejele transmiterii evangheliei îi vor prinde pe toți credincioșii care sunt ca niște pești în lumea aceasta învolburată; vânători, pentru că îi prind pentru mântuire prin vânătoarea duhovnicească pe acei care rătăcesc în lume ca într-o pădure întunecată, asemenea necuvântătoarelor care au pierdut puterea harului.

 

Convingerea și Învingerea

Chemarea la apostolat a primilor ucenici a fost semnul unei extraordinare puteri de convingere pe care a avut-o Mântuitorul Hristos. Însă nu forța a fost cea care a convins, ci harul, prin libertatea fiecărui om, care a devenit lucrătoare.

Libertatea este chipul lui Dumnezeu pecetluit în inima omului, chip pe care Hristos nu-l va deforma sau schimonosi prin constrângeri forțate. Așa lucrează Dumnezeu cu noi până în ziua de astăzi.

Domnul ne vorbește (prin Sfinți), ne arată (prin exemplul vieții), ne descoperă (prin atingerea harului), dar nu se impune niciodată. Hristos are cheia de la ușa inimii noastre, dar doar cu acceptul nostru o poate deschide, niciodată forțând-o – iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3, 20)

Cu cât constrângerea omului este mai mare în viață, cu atât convingerea dispare cu desăvârșire. Constrângerea învinge, dar nu convinge niciodată! Cu cât vom învăța să sărăcim în constrângeri inutile, ne vom îmbogăți în convingeri ale trăirii, ne învață Hristos Domnul.

Duminica Sfinților Români (dar și locali)

Astăzi ni se descoperă ce înseamnă să fim creștini adevărați, adică să trăim în Duhul Sfânt. Cei care Îl mărturisesc în har și în Duh pe Domnul Hristos ca Mântuitor dobândesc mântuire. Dacă duminica trecută i-am cinstit pe toți sfinții știuți și neștiuți, astăzi îi cinstim pe cei care au dat roade duhovnicești, care au mărturisit pe Hristos și care au dobândit mântuire pe tărâmul țării noastre: pe Sfinții Români care aparțin Bisericii noastre strămoșești.

Evanghelia de astăzi ne pune în față chemarea (și) primului dintre Apostoli, Andrei, fratele lui Simon Petru din Betsaida. Tradiția Bisericii ne spune că după Pogorârea Duhului Sfânt și după primul Sinod Apostolic de la anul 50, Sfântului Andrei i-a revenit evanghelizarea provinciei Scythia (Dobrogea de astăzi). La început, Andrei l-a însoțit Petru, verhovnicul apostolilor, în Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică, ajungând în Scythia, unde a încreștinat poporul din care ne tragem ca și neam.

Iată ce ne spune Actul Sinodal din 20 iunie 1992, privind instituirea prăznuirii de astăzi: „Multe biserici dreptslăvitoare în decursul veacurilor au așezat în ceata sfinților și cinstesc după cuviință pe unii dintre fiii lor, care au bineplăcut înaintea lui Dumnezeu prin viețuirea în Hristos și prin mărturia dată despre aceasta, rânduind în același timp o zi de prăznuire pentru toți sfinții știuți și neștiuți, pe care Dumnezeu i-a înscris în cartea aleșilor Săi. Biserica Ortodoxă Română și-a cinstit după vrednicie pe toți fiii ei, sfinți plămădiți de evlavia neamului românesc din care au răsărit martiri, mărturisitori, apărători ai dreptei credințe și mari trăitori din rândurile credincioșilor, cuvioșilor, preoților și ierarhilor care dintotdeauna au strălucit în cununa Bisericii strămoșești, iar în cer sunt împodobiți cu slavă”.

Cei dintre noi, pelerini pe pământ străin, suntem puși într-o situație atipică: ne aflăm într-o țară din care nu facem parte ca și popor, dar trebuie să învățăm să iubim sfinții Bisericii nedespărțite din fiece loc și din fiecare țară. Toți, până la urmă, aflați fiind într-un pelerinaj care are o singură destinație: Împărăția Cerurilor. Dar, în acest pelerinaj avem nevoie de cineva care să ne ghideze: sfinții lui Dumnezeu, prietenii Lui și ai noștri – din România sau Italia, din Franța sau din Anglia, din Germania sau din Spania, ei vor ști să ne deschidă calea spre desăvârșire.

Astăzi noi, toți creștinii, prin apostolii care i-au urmat Domnului, suntem chemați să fim noul popor iubit, iubire care se descoperă prin lucrarea Duhului Sfânt. Tânjirea lui Dumnezeu după un popor ales, un popor ascultător, un popor iubit, un popor care se naște din taina harului – se arată astăzi împlinită. Chemarea primilor ucenici este și chemarea noastră pentru a adânci taina dragostei care ne leagă de Cel care ne dăruiește viața Sa.

Inimile noastre, asemenea inimilor apostolilor, care pe toate le-au lăsat, devin Biserică Sfântă, lăcaș al Duhului, pecete a Harului, fiind chemați cu toții să devenim preoți după har, acea preoție împărătească care sfințește poporul cel ales a lui Dumnezeu – „iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9).

Să avem curajul de a-l urma pe Domnul, de a urma lumina Sa cea minunată, de a deveni mărturisitori și lucrători ai harului celui desăvârșit!

„Pe vasele Sfântului Duh şi făcliile strălucitoare ale Bisericii lui Hristos, pe Sfinții români aleși de Dumnezeu, cei care au luminat pământul țării noastre şi poporul binecredincios cu lumina întreit strălucitoare a Preasfintei Treimi, să-i lăudăm noi, fii neamului românesc, cei ce cu credință şi cu dragoste săvârșim pomenirea lor, zicând: Bucurați-vă, Sfinților români, rugători fierbinți pentru sufletele noastre!”

(Condac, Acatistul Sfinților Români)

† Atanasie de Bogdania

ro_RORO
Copy link