Duminica a 2-a după Paști | Fericirea credinței celei mântuitoare

Duminica a 2-a după Paști | Fericirea credinței celei mântuitoare

a Sfântului Apostol Toma

Ev. Ioan 20, 19-31

Învăluiți fiind de bucuria Învierii, care strălucește în săptămâna care tocmai s-a sfârșit – cea Luminată, dar cu care vom călători timp de 40 de zile, până la Înălțare, astăzi suntem alături de o evanghelie deosebită – arătarea lui Hristos cel Înviat apostolului Toma.

Astăzi, trăim o bucurie deplină, pentru că așa cum am petrecut în asceză, în înfrânare şi în curățire, cele 40 de zile de Post, la care s-a adăugat și Săptămâna Sfintelor Pătimiri – pentru a putea primi taina cea mai presus de taină – Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, avem acum în fața noastră 40 de zile de bucurie până la Înălțare, la care se vor mai adăuga altele zece până la marele Praznic al Rusaliilor.

Bucuria acestei perioade este o bucurie de dincolo de lume, o bucurie a unei noi vieți, a unei noi lumini, a unei străluciri neînserate care ne învăluie pe toți vreme de cincizeci de zile binecuvântate. Pentru că, asemenea creștinilor din primele veacuri, trebuie să știm că Învierea nu se prăznuiește numai o noapte și nici măcar o săptămână (luminată), – bucuria Învierii Mântuitorului se prelungește vreme de 7 săptămâni (atâtea câte am petrecut și în Marele Post) pentru a ne deschide calea spre Taina prin care Domnul ne va înfia pentru veșnicie – Pogorârea Duhului Sfânt.

În marea bucurie a Învierii Domnului, Biserica ne însoțește, ca de fiecare dată, cu citirile Sfintelor Scripturi. Așa precum ne-a însoțit în Postul Mare cu Cartea Facerii, cu Cartea Înțelepciunii lui Solomon şi cu Profeția de la Isaia, așa va trebui să ne îmbrăcăm în bucuria tainicei Învierii, însoțiți fiind şi călăuziți de Cartea Faptelor Sfinților Apostoli şi de Evanghelia Sfântului Ioan, tainicul Evanghelist al Iubirii – care ne vor fi hrană binecuvântată și merinde ziditoare răstimp de 50 de zile.

Astăzi încheiem Săptămâna cea Luminată, fiind a opta zi a praznicului și plinătatea sa arătată – un paște mic – Antipasha – cum este numită în vechile scrieri, dar și în tradiția bizantină a Bisericii. De altfel, primele trei duminici după Înviere, sunt niște mărturisiri vii ale acesteia. După duminica de astăzi, în care călătorim cu mărturia lui Toma, peste o săptămână ne vom întâlni cu mărturia Femeilor Mironosițe, dar și a drepților Iosif și Nicodim – iubirea mai presus de iubire care descoperă Învierea.

Cu prima parte a evangheliei cu care călătorim astăzi, ne-am întâlnit deja la Vecernia de duminică seară, zisă a doua Înviere – e vorba de arătarea Domnului celor zece apostoli, chiar în seara de Paști, când Toma era absent. Dacă prima parte a relatării scripturistice este istorisită și de Evangheliștii Luca și Marcu, atunci a doua parte, care adumbrește cu har duminica în care ne aflăm, o regăsim doar la Ioan, fiind vorba de arătarea Domnului celor unsprezece apostoli, peste opt zile după Înviere, și atât de frumoasa mărturisire a lui Toma.

Mărturisirea și curajul lui Toma vor pecetlui pentru veșnicie relația omului cu Dumnezeu – o cale lungă de la îndoială spre curaj, de la tristețe spre bucurie nemărginită, toate acoperite în iertarea și iubirea dăruite de Hristos apostolilor săi.

„Prin salutul Său cu pace, El suflă spre ei şi le dăruiește pace, la fel ca o împărtășire cu Duhul Sfânt” (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Domnul cel Înviat din morți intră fără de veste în foişorul în care erau ascunși apostolii de frica iudeilor, toate ușile fiind încuiate. Hristos intră prin ușile închise așa cum a ieșit din mormântul pecetluit de piatră, ca să ne încredințeze, încă o dată, de tainica sa Înviere.

Primul cuvânt pe care îl rostește Hristos este: Pace vouă. Domnul dăruiește pacea Sa apostolilor (și prin ei, nouă tuturor) – pentru necredință, pentru frică, pentru fugă, pentru abandon, pentru lepădare. Și cât de mult avem nevoie de această pace? Sufletul și inima apostolilor este răvășită, zdrobită, e greu să vezi ceea ce este de necrezut – Domnul, cel iubitor de oameni, îi dezleagă de această adâncă neputință și durere.

Fără această dezlegare și iertare, cu greu ar fi putut ucenicii să asume crucea apostolatului, să primească bucuria harului, fiind cuprinși de deznădejdea căderii. În iertare este și o adâncă asumare a Celui care ne dăruiește viață, luând asupra Sa durerea tuturor păcatelor și a neasumărilor noastre.

„Zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul” (In. 20, 20)

Rănile lui Hristos sunt rănile noastre. Hristos vindecă, prin rana Sa, rana noastră, prin pătimirea Sa cea de bunăvoie, patima noastră și a întregii omeniri. Domnul îmbrățișează durerea noastră, cuprinde crucea suferințelor noastre, din care va și izvorî viața și bucuria – „veniți, toți credincioșii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce, bucurie la toată lumea.”

„Şi Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luați Duh Sfânt” (In. 20, 21-22)

Această duminică reprezentă și o sărbătoare mai mică a Rusaliilor, deoarece, în foișorul unde se aflau adunați ucenicii, îndurerați de cele întâmplate, primesc cu bucurie de la Hristos, Duhul cel Sfânt, încredințați fiind, încă o dată, de pacea care le-o dăruiește Domnul. Îndoitul „Pace vouă”, înseamnă o dublă iertare, dar și o asumare adâncă din partea lui Hristos.

Sfântul Grigorie cel Mare spune atât de adânc că: „Tatăl a trimis pe Fiul Său, hotărând să devină o persoană umană pentru răscumpărarea neamului omenesc. A dorit ca El să vină în lume pentru a suferi, cu toate că își iubea Fiul pe care L-a trimis să sufere. Domnul trimite apostolii Săi în lume, nu spre plăcerile ei, ci ca să sufere, așa cum El Însuși pentru aceasta a fost trimis. Prin urmare, așa cum Fiul este iubit de Tatăl şi totuși este trimis să sufere, așa sunt şi ucenicii iubiți de Domnul, Care, cu toate acestea, îi trimite în lume să sufere”.

 

Taina Cincizecimii înainte de Cincizecime 

Sfântul Grigore de Nazianz, în una din omiliile sale la Praznicul Cincizecimii, explică și taina primirii Duhului Sfânt, chiar cu opt zile după Înviere, ca fiind unul dintre cele trei momente în care Domnul îi adumbrește cu Duh Sfânt pe apostolii pe care atât de mult i-a iubit:

„Ucenicii Domnului au primit Duhul Sfânt în trei momente: înainte ca El să fie preaslăvit prin pătimiri, după ce a fost preaslăvit prin înviere şi după înălțarea Sa. Prima dintre acestea Îl arată pe Hristos, vindecător al bolnavilor şi izgonitor al duhurilor rele şi tot El face și acea suflare asupra lor de după înviere, care a fost limpede o insuflare divină.

La fel și împărțirea din momentul de față a limbilor de foc. Prima L-a arătat într-un chip vag, a doua în mod expres, iar cea de acum, pe deplin, de vreme ce El nu mai este prezent doar sub forma energiei, ci real, unit cu noi şi sălășluind în noi”.

 

Iertarea care vindecă

Prin iertare se primește vindecare. Absența lui Toma de la această arătare a Domnului îl face pe acesta să dorească să fie părtaș dragostei lui Dumnezeu și iertării lui Dumnezeu, cerând ca și el să-L vadă pe Hristos cel Înviat. El este Toma cel curajos, datorită mărturisirii făcute, în momentul în care i se arată Domnul, spunând „Domnul meu și Dumnezeul Meu” (In. 20, 28), arătând astfel creșterea duhovnicească, tânjirea după veșnicie și plinătatea credinței sale.

Toată relația noastră cu Domnul stă în iertare. Cel care oferă iertare se aseamănă lui Dumnezeu, căci aduce înviere în sufletul celui iertat. Practic, îl învie pe aproapele său! Hristos a venit pe pământ nu ca să-i vindece trupește pe toți, ci, înainte de toate, ca să-i ierte! Această iertare poate vindeca toate durerile de zi cu zi ce par de nedepășit. Cel ce înțelege taina iertării, înțelege că Domnul a venit să șteargă păcatul acestei lumi tocmai prin iertare.

Iertarea naște mereu iertare și așa devine mai adâncă, mai cuprinzătoare, mai lucrătoare, într-o lume marcată de durere, neputință și cădere. Iertând, ștergem în chip tainic ce am greșit, aducând lumină în lume. Cât de frumos este să vezi lumină în chipul celuilalt!

Iertând altora, ștergem pata propriilor căderi și, fără să ne dăm seama, curățim acel veșmânt al harului în care Tatăl iertător așteaptă cu nerăbdare să ne îmbrace. Aici se descoperă lucrarea Dumnezeiască în lume, aici e judecata cea dreaptă (dar) și înfricoșătoare: căci cel ce iartă mult (căci mult a iubit), scapă de a mai fi judecat de tot ce a iertat la aproapele său.

Cele trei taine

Înainte de moartea Mântuitorului pe Cruce, în Joia cea mare, li se descoperă Apostolilor Taina Euharistiei (Sfânta Împărtășanie) – „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…, apoi luând paharul şi mulțumind, a zis: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi…” (Mt. 26, 26-28).

În seara zilei de astăzi, la opt zile după Înviere, Hristos le va mai descoperi alte două taine, care stau la temelia credinței celei dreptslăvitoare:

• Taina Preoției (a apostolatului) – „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi” (In. 20, 21);
• Taina Pocăinței (mărturisirea sau spovedania) – „Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele se vor ierta lor; şi cărora le veți ține vor fi ținute” (In. 20, 22-23).

Înainte de Înălțare, Mântuitorul le va încredința Sfinților Apostoli și Taina Botezului, pentru toate popoarele lumii – „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!” (Mt. 28, 19). De această taină e legată atât de frumos și mărturisirea lui Toma, din care s-a inspirat mărturisirea nașilor de la botez: „Te-ai unit cu Hristos?” – Nașii: „M-am unit cu Hristos!”; „Şi crezi Lui?” – Nașii: „Cred Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu”.

 

Toma Curajosul

Apostolul Toma, numit de către noi, pe nedrept necredinciosul, a lipsit de la prima întâlnire cu Domnul cel Înviat. El a fost cel care a încreștinat India, unde este cunoscut sub numele de Toma Curajosul, pentru că, în timp ce toți apostolii stăteau închiși, cu ușile încuiate, Toma a fost singurul care a avut curaj să iasă afară și să se facă văzut. Tot el este cel care a avut curaj să ceară ca să i se arate și lui Domnul, bucurie de care se va și împărtăși.

Prin arătarea Domnului lui Toma, ni se descoperă o mare minune: taina arătării rănilor lui Hristos, Care vindecă rănile noastre, Pătimirea Lui, care vindecă pătimirea noastră, moartea Lui, care ne dăruiește nouă viață.

Dorința lui Toma de a vedea și de atinge rănile Domnului, arată dorul după veșnicie, dar și o preînchipuire a tânjirii după Euharistie. În palmele primilor creștini (privilegiu păstrat astăzi doar în rândul clericilor) se primea trupul cel de viață dătător al Mântuitorului Hristos.

Pentru ca palmele noastre să nu fie țintuite pe crucea păcatelor vieții, palmele lui Hristos au fost țintuite pe Crucea Golgotei, de unde a și izvorât viața – potirul euharistic care se umple în chip tainic la fiecare Sfântă Liturghie.

 

Întreita mărturisire

Mărturisirea lui Toma din Evanghelia acestei duminici: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (In. 20, 28), se încadrează într-o triadă de mărturisiri biblice, alături de cea a lui Natanael – „Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israel” (In. 1, 49) și a lui Petru Apostolul, „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16).

Cele trei mărturisiri evanghelice venite din partea apostolilor sunt cele trei vârste ale maturității duhovnicești, la care și prin care, au ajuns ucenicii celui Înviat din morți. La acestea se adaugă și mărturisirea lui Marta, sora lui Lazăr, o adevărată culme duhovnicească: „Da, Doamne. Eu am crezut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (In. 11, 27).

Fericirea de a-l vedea pe Domnul

Evanghelia nu ne spune până la sfârșit dacă Toma a atins cu adevărat coasta Domnului, nici dacă a pus mâna sa în rănile din palmele Mântuitorului, dar știm că cele rostite de Domnul au fost cele care l-au convins pe deplin. Într-o clipită, inima îndoită i-a fost adumbrită de recunoștință şi de bucurie nemăsurată.

E întâlnirea vieții – omul (îndurerat) îl întâlnește pe Dumnezeu cel Înviat. Aceasta e clipa în care și face minunata mărturisire – „Domnul meu și Dumnezeul meu” (In. 20, 22) – în numele întregului neam omenesc.

La cele mărturisite de Toma, Domnul va mai adăuga o a zecea fericire a evangheliei, care va rămâne piatră de temelie pentru toți cei care Îl vor urma, de atunci și până astăzi – „Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut!”.

Trăind fericirea credinței și a învierii astăzi, arătate din nou, să îndrăznim să cântăm și noi cu bucurie mare:

„Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim; că Tu ești Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu știm, numele Tău numim.

Veniți, toți credincioșii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat”.

Hristos a Înviat!

† Atanasie de Bogdania