Duminica a 2-a din Post | Lumina harului vindecător
a Sfântului Grigorie Palama
Ev. Marcu 2, 1-12
Astăzi pășim spre al doilea popas duhovnicesc în călătoria noastră anevoioasă spre urcușul tainicei Învieri. Dacă în prima duminică a Sfântului și Marelui Post, am sărbătorit Ortodoxia, precum și dreapta ei mărturisire și trăire, în a doua duminică, dedicată Sfântului Ierarh Grigorie Palama (+ 14 noiembrie 1359), prăznuim o prelungire a biruinței Ortodoxiei, una a harului și a luminii dumnezeiești.
Prima duminică a fost una a prăznuirii icoanei și, prin urmare, cinstirea ei, iar a doua duminică este o amintire și o cinstire a luminii din icoană – lumina harului care izvorăște din chipul cel sfânt a lui Dumnezeu – aici se află taina descoperită de cei pe care Biserica i-a numit isihaști, taină cu care purcedem și noi, mai departe, în călătoria dumnezeiescului Post.
Până la canonizarea Sfântului Ierarh Grigorie Palama, care a avut loc în anul 1368, Biserica prăznuia în această duminică întoarcerea Fiului Risipitor (conform tipicului Ierusalimitean) și pe cea a dreptului Noe (conform tipicului Constantinopolitan).
Generalizarea schimbării tematicii, celei de a doua duminici din Post, a avut loc de abia în secolul al XV-lea, când mesajul revelator al acesteia se va arăta a fi adumbrit de chipul lui Dumnezeu, care este: lumina (cea adevărata a harului), iubirea (jertfelnică care ni se descoperă) și viața cea veșnică (care ni se dăruiește tuturor).
„Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (I In. 1, 5)
Duminica de astăzi este prin excelență una a luminii, căci în centrul descoperirii, care a fost adusă lumii de ierarhul care a strălucit, nu doar în muntele Athos, dar și în cetatea Tesalonicului, este tocmai lumina harului prin care lucrează Dumnezeu în lume.
Întreaga perioadă a Triodului și însuși inima Marelui Post, nu este altceva decât o tainică căutare a Luminii lui Hristos care luminează tuturor (Liturghia Sf. Grigorie cel Mare):
- căci în cântări căutăm pocăința strigând: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează–mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, și mă mântuiește” (Luminânda din Sfânta și Marea Luni);
- Ioan Evanghelistul (I In. 1, 7) ne învață să „umblăm întru lumină, precum El este în lumină”, dar tot el ne descoperă și alte revelații adânci despre Hristos – „Eu sunt lumina lumii” (In. 8, 12); „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (In. 1, 9);
- Matei, Apostolul și Evanghelistul, ne îndeamnă prin cuvintele Domnului – „așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Mt. 5, 16);
- Crezul ne descoperă mărturisirea că Hristos, Cel ce ni se arată spre mântuire, este Lumină din Lumină;
- Cântarea duioasă a Vecerniei ni-L arată ca și „Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui ceresc”;
- Taina Botezului ne îmbracă în haina luminii, cu glas dulce chemând de la Dumnezeu harul care se pogoară peste fiecare nou botezat – „dă-mi mie haină luminoasă Cela ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină”.
„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8)
Sfântul Ierarh Grigorie Palama, care se află în inima duminicii de astăzi, ne-a arătat limpede, prin cele două sinoade la care a participat (în disputa sa cu monahul Varlaam din Calabria, Italia) – cel din 1341 și din 1351 de la Constantinopol – că Ființa Dumnezeiască, deși este de neatins și de necuprins, se împărtășește omului prin energiile sale dumnezeiești (prin ceea ce numim noi astăzi har), care izvorăsc din Însuși Dumnezeu.
Marele Grigorie spunea că precum Dumnezeu ni se arată a fi necreat, așa și energiile (harul și lumina dumnezeiască) care izvorăsc din El, sunt la fel, necreate (în antiteză cu ce afirma monahul Varlaam, care venea dintr-o tradiție adânc umanistă, care împânzise întreagă Europa la acea vreme și-l vedea exclusiv pe om în centrul universului).
De altfel, părinții de la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, au arătat că unirea celor două firi (dumnezeiască și omenească) a Domnului Hristos, în mod „neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat și neschimbat”, nu face altceva decât să pătrundă, în firea omenească primită de la naștere, de către fiecare dintre noi, harul cel dumnezeiesc. De atunci au mai trecut încă o mie de ani, pentru ca tainica învățătură, aprofundată de Grigorie Palama, să se încetățenească pentru totdeauna în conștiința vie a Bisericii.
De aceea, tot omul care se unește în chip tainic cu Hristos prin Botez, trăind după poruncile Lui, se pătrunde adânc de harul cel dumnezeiesc. Astfel, înțelegem mai cu adevărat ceea ce a spus Sfântul Atanasie al Alexandriei – „Dumnezeu S-a întrupat, pentru ca noi să ne îndumnezeim” – adică Hristos, care este Dumnezeu după fire, S-a făcut om, pentru ca noi, oamenii, să devenim dumnezei după har.
Iertarea Dumnezeiască – învierea omului
Evanghelia de la Marcu, care ne însoțește astăzi, vorbește despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Cu aceeași evanghelie, în relatarea de la Matei, ne-am întâlnit și în a VI-a duminică după Rusalii.
Tematica evangheliei (care inițial a fost fixată în alt context) pare a fi în contrast cu amprenta harului și a luminii care ne sunt puse în față astăzi, însă doar în aparență. Hristos Domnul, care „a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferințele noastre S-a împovărat” (Isaia 53, 4) este tocmai Cel care se descoperă Apostolilor Săi (și prin ei întregii lumi) la Schimbarea la Față, în lumina necreată a harului mântuitor, ca să-i întărească pe ucenici atunci când vor urma să-L vadă, peste 40 de zile, răstignit pe Crucea Golgotei (păcatelor noastre).
Domnul, Care a biruit moartea omului prin moartea Sa, dăruind iertare și viață întregii lumi, este Cel care astăzi prin iertarea dăruită sufletului slăbănogului din Capernaum, aduce înviere trupului celui neputincios coborât de către prieteni prin acoperișul casei (păcatelor noastre).
De la cădere la ridicare
Evanghelia ni-l pune în față pe un paralitic, un slăbănog paralizat care nu se mai putea mișca – paralizia arată starea omului căzut, care și-a pierdut libertatea prin păcat, cel țintuit la pat nu poate făptui nimic, nu poate viețui în adevăratul sens, neputința aducătoare de durere îl arată cu adevărat rob al căderii.
Adam cel căzut din Grădina Raiului, în chipul căruia ne oglindim cu toții, nu este altceva decât imaginea omului aflat în durerea de a fi țintuit de către cele pământești, de data aceasta însă polii se inversează – bolnavul este coborât de pe acoperiș (din Cer), spre a se întâlni cu Dumnezeu, Care este jos pe pământ (pentru ca omul să fie ridicat din nou, Dumnezeu este Cel care s-a coborât întru cele mai de jos ale pământului).
Prietenii celui bolnav, văzând că nu pot intra prin ușă în casă, îl coboară pe funii, de pe acoperiș – de obicei cu funii se coboară sicriul în groapă – de data aceasta prietenii slăbănogului îl coboară pe cel mort în păcate de pe acoperiș (Cer) în casă (Pământ), dar nu spre îngropare (care este moartea), ci spre înviere (care este viața), ne arată minunea.
„Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” (Mc. 2, 7)
În clipa în care toți cei prezenți se așteptau la o minune trupească, vizibilă, ieșită din comun (dorința spectaculosului e mereu mai puternică decât vindecarea sufletească) – Hristos, văzând credința prietenilor, „i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale”! (Mc. 2, 5). Domnul, văzând pe fariseii care cârteau, face pe loc un lucru uimitor: vindecă pe slăbănog chiar după ce l-a dezlegat de păcate – pentru a arăta că El este Cel care are cu adevărat puterea dumnezeiască de a lăsa orice păcat, de a ierta orice datorie de neiertat.
A lăsa păcatele (datoriile) este mai mult decât a ierta, iertarea este (și o poruncă) omenească, a lăsa ce ieste de neiertat, este a lui Dumnezeu; doar Dumnezeu pune de o parte păcatele noastre, ca și cum nu ar fi existat niciodată – „de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face ” (Isaia 1, 18). Vindecarea de netăgăduit a slăbănogului descoperă puterea dumnezeiască de a ierta păcatele, arată până la urmă că Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Când cazi într-un păcat, o faci singur, individual, păcatul e al persoanei (al omului). Vindecarea, pe de altă parte, mântuirea, care vine mereu prin ceilalți, prin aproapele, nu este niciodată individuală, Domnul ține cont de rugăciunea aproapelui, de dragostea aproapelui, care se arată pricină de mântuire.
Rugăciunea aproapelui dăruiește înviere, dăruiește vindecare – și aici este ascuns mesajul minunii de astăzi. Ceea ce înseamnă că și noi, când ne rugăm pentru aproapele nostru, nu facem altceva decât să îi dăruim înviere. Dumnezeu ne mai descoperă o taină mare cu care trebuie să călătorim în acest post, un lucru de căpătâi: atât din Înviere gustăm și trăim, câtă iertare aproapelui nostru dăruim.
„Putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ” (Mc. 2, 10)
Astăzi ne întâlnim cu o mică înviere, mai întâi una duhovnicească și mai apoi una trupească. Cel care a fost robit de păcate, mort fiind sufletește, a ajuns să fie țintuit la pat, mort fiind trupește. Învierea se arată ca una care vine dinspre suflet spre trup – învierea sufletului, prin iertarea păcatelor, înseamnă învierea trupului și viața redobândită.
În conștiința iudeilor, păstrători ai legii celei vechi, păcatele puteau fi iertate doar la templu, prin jertfirea mielului (care astăzi se arată a fi Hristos). Ceea ce arată Mântuitorul în Capernaum, este tocmai faptul că El reprezintă noul templu, El este Cel ce se jertfește pentru iertarea păcatelor noastre, El este și Jertfa și Jertfitorul tainic.
Pentru ca omul bolnav (fiecare dintre noi) să-și poată ridica targa (neputințelor), Omul – Dumnezeu ridică păcatul lumii pe Cruce, El, mielul cel tainic a Lui Dumnezeu. Domnul se va pune în mormântul omului (e singurul dar care i l-am făcut), luând asupra Sa tot păcatul lumii, ca lumea să poată să se scoale (din patul căderii) și să se ridice din moartea păcatului.
Taina iertării – taina biruinței
Astăzi am învățat că toată relația noastră cu Domnul stă în iertare. Cel care oferă iertare se aseamănă lui Dumnezeu, căci aduce înviere în sufletul celui iertat – de unde pornește și minunea. Cine iartă, se face asemenea lui Hristos – dăruiește înviere! Hristos a venit pe pământ nu ca să-i vindece trupește pe toți oamenii, ci, înainte de toate, ca să-i ierte! Această iertare poate vindeca toate durerile de zi cu zi ce par de nedepășit. Cel ce înțelege taina iertării, înțelege că Domnul a venit să șteargă păcatul acestei lumi tocmai prin iertare.
Întâlnirea cu Domnul Hristos – Lumina lumii, ne poate ajuta să ne conștientizăm boala – orbirea noastră și să căutăm vindecarea – prin pocăință și iertare. Singura noastră cale de vindecare este strigătul către Domnul, fie el și din inimă mută și suflet orbit: Doamne, miluiește-mă! – astăzi strigat de prietenii celui bolnav. Să învățăm a lăsa dragostea lui Hristos să străpungă și să curețe rănile sufletului nostru rănit. Dragostea Domnului este mereu răstignită, jertfelnică: ne iartă și iar ne iartă, ca noi, iar și iar, să înviem din adâncul în care ne-a dus orbirea noastră sufletească.
Hristos – Dragostea cea răstignită, izvorăște mereu lumină, dezleagă cuvântul neputinței noastre și dăruiește viață. Sfântul Isaac Sirul ne învață în acest sens în Cuvintele sale către singuratici: „Nimic nu e mai iubit de Dumnezeu și nici o cerere nu e mai repede auzită cum e rugăciunea prin care omul cere iertarea greșelilor și putere și ajutor pentru îndreptarea lor; ea împiedică ușor pedepsirea lor, chiar dacă e vorba de greșeli destul de grave.”
„Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi și sfințești pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feței Tale ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată.” (Rugăciunea Ceasului I)
Deși suntem doar la al doilea popas al Postului Mare, având în față o cale anevoioasă de parcurs, de astăzi întrezărim deja lumina „cea care luminează în întuneric” (Ioan 1, 5) – lumina dulcelui har, care ne va învăța nouă pe toate. Lumina este exact ce ne lipsește mai mult în viața marcată de durere și cădere, de păcat și de neputință. Lumina se coboară din cer, cer care nu doarme niciodată, cer care așteaptă rugăciune, cer de la care învățăm simplitatea frumuseții, harul, iubirea, toate împletite în lumina pe care atât de mult o căutăm.
De aceea, perioada de post corespunde nevoii lăuntrice a omului de liniștire, de reașezare, de așteptare a venirii luminii în întunericul necunoașterii Dumnezeului celui adevărat. Pentru noi perioada postului este necesară mai ales liniștirii simțurilor, sleite de toate solicitările exterioare și de tulburările sufletești care nu ne lasă răgaz pentru rugăciune și reculegere.
Acestea ne duc la incapacitatea de a mai sesiza discreta lumină a prezenței lui Dumnezeu în inimile noastre și în lumea ce ne înconjoară. Viteza cu care trec zilele, cu care se înșiruie evenimentele din viața noastră, duce încet, dar sigur, la o insensibilitate față de propria noastră inimă, față de nevoile vitale ale sufletului, precum și la indiferență față de cel de lângă noi. Ea produce un gol întru cele dinăuntru ale noastre care, mai devreme sau mai târziu, se va face simțit.
De aceea, bine este să ne folosim de binecuvântata perioadă a Sfântului și Marelui Post, pentru a ne regăsi lăuntric cu Dumnezeu, cu sinele și cu aproapele. Bine este a folosi acest răstimp pentru a da prioritate curățeniei sufletești, prin spovedanie, pentru că aceasta ne va duce negreșit la a ne regăsi mai mult și cu cei de lângă noi, lăsând deoparte toată grija cea lumească, problemele lumii (care reapar generație de generație), pe care doar pocăința și rugăciunea curată le vor putea rezolva cu adevărat.
Astfel, pocăința noastră înseamnă intrarea în pocăința Celui Care, fără de păcat fiind, se pocăiește de răutățile noastre, revărsând Harul Său cel curățitor și înnoitor asupra tuturor celor care se întorc din calea cea greșită prin iertare.
Lumina care luminează Crucea
Postul Mare este în prima lui parte o mare sărbătoare a Ortodoxiei pentru că, Ortodoxie fără chipul lui Dumnezeu și fără lumina lui Dumnezeu și fără Cruce, este cu neputință de închipuit. Acestea sunt adevărurile de temelie ale viețuirii noastre pe pământ.
Duminica trecută ne-a adus aminte că prin post trebuie să ne reîntoarcem la chipul lui Dumnezeu (descoperit prin icoană) pentru că, prin păcate, luăm chipul lucrurilor care ne înconjoară, iar prin har ne curățim de căderile noastre, ca să îmbrățișam lumina care rezidește chipul icoanei lui Hristos în inimile noastre.
Prin post descoperim că în adâncul ființei noastre stă, nu doar lumina lui Dumnezeu și lumina harului, dar este ascunsă tainic și Crucea spre care ne îndreptăm în a treia săptămâna a luptei ascetice. Lumina harului arătat nouă astăzi deja luminează poalele Crucii, care va despărți apele Postului în două.
Astăzi, în lumina celei de a doua duminici a Ortodoxiei, am descoperit că a fi cu adevărat ortodox, înseamnă a căuta să strălucească chipul lui Dumnezeu în sufletul și în viața noastră, a ne (re)îmbrăca în haina harului, care a fost haina Raiului (pierdut) și haina Împărăției lui Dumnezeu, la care am fost chemați – și mai cu seamă, să învățăm să purtăm Crucea Domnului Hristos, care este crucea răstignirii patimilor și a căderilor, redevenind din nou fii a lui Dumnezeu, rezidiți prin jertfa lui Hristos.
E lungă calea, dar nu ne vom pierde curajul, continuând cu răbdare și credincioșie călătoria noastră spre urcușul Învierii – prin iertare și pocăință, punând adânc la inimă cuvintele Sfântului Nicolae Velimirovici care zice: „Postirea merge înaintea iertării, dar singură de sine, postirea nu ne mântuiește fără iertare.”
Hristos – Lumina lumii – să ne dăruiască tuturor lumina cunoștinței celei adevărate, spre iertarea păcatelor și spre viață veșnică!
Slavă Ție Celui ce ai arătat nouă Lumina!
† Atanasie de Bogdania