Duminica a 19-a după Rusalii | Școala fericirilor – Școala vieții
Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor
Ev. Luca 6, 31-36
O evanghelie de căpătâi ne este pusă astăzi în față – o școală a tuturor școlilor, căci suntem la școala fericirilor aducătoare de viață. Astăzi este începutul propovăduirii publice a Mântuitorului Hristos, ziua când descoperă omenirii Predica de pe Munte, cuvântul cel mai adâncit în har, cu care Își începe lucrarea de schimbare lăuntrică a celor care L-au urmat.
Astăzi descoperim tainele Legii celei Noi, o adevărată scară duhovnicească, un nou decalog al celor nouă fericiri care ne vor duce la desăvârșire, deschizându-ne calea spre Împărăția Cerului. Predica de pe Munte, o regăsim mai pe larg la Matei evanghelistul (capitolele 5, 6 și 7), dar şi la Luca (capitolul 6, 20‑49).
Mântuitorul Hristos urcă împreună cu ucenicii Săi pe muntele fericirilor, lângă Marea Galileei, iar mulțimile Îl urmează, căci căutau nu doar să-L asculte vorbind, dar și să-și vindece bolnavii – „şi mulțime multă de ucenici ai Săi şi mulțime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe țărmul Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte şi să se vindece de bolile lor” (Lc. 6, 17). Domnul este Cel care îi înalță pe oameni, deja de aici, către cele cerești, nu doar vindecându-le bolile, durerile și neputințele, dar și hrănindu-i cu cuvântul dătător de viață.
Astăzi, Hristos este Cel care ne învață cum să trăim cu adevărat, cum să ne comportăm cu aproapele (care este viața), cum să ne rugăm, cum să postim, cum să iertăm, cum să învățăm taina iubirii, – cum să devenim din nou fiii noului Pământ al Făgăduinței, fiii Împărăției Cerurilor.
„Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi” (Lc. 6, 27).
Greu cuvânt ne pune în față evanghelia de la Luca, în predica de pe munte, care este punte de căpătâi în taina creștinismului. Pare imposibil de purtat și de dus, dar acest „imposibil” se arată a fi, cu adevărat, Calea de urmat. Cuvânt care ni se deschide prin Fericiri, nouă la număr, cărora li se va adăuga o a zecea în Evanghelia de la Ioan (20, 29): „Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut!”.
După Fericiri, în aceeași cuvântare, Domnul ne-a descoperit, în pilde, treptele sfințeniei – „Voi sunteți sarea pământului…,voi sunteți lumina lumii”. Duhovnicește, noi suntem chemați, asemenea sării, să păstrăm nestricat cuvântul lui Dumnezeu pe pământ, mereu proaspăt și mereu actual, întrucât este singurul care dă gust (și sens) viețuirii noastre vremelnice.
Lumina este de absolută trebuință, atât vieții, cât și viețuirii pe pământ. Fără energia dătătoare de viață a luminii, nimic nu poate trăi. Fără lumină, orbecăind prin întuneric, omul nu poate vedea nici cele zidite, nici pe Făcătorul celor zidite și nici pe cel asemenea lui, aproapele, întru care este viața noastră. Sfântul Antonie cel Mare spune: „de (legătura ta cu) aproapele atârnă viaţa şi moartea ta. Dacă dobândim pe fratele, vom dobândi pe Dumnezeu; dar dacă smintim pe fratele, vom păcătui împotriva lui Hristos”.
Lumina cea adevărată este Domnul și „Întru El era viață şi viața era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (In. 1, 4-5). Lumina este simbolul adevărului, al cunoașterii și al sfințeniei. A fi în lumină înseamnă a fi al lui Dumnezeu și în Dumnezeu, și la aceasta este, de fapt, chemat tot omul: să fie fiu al lui Dumnezeu și dumnezeu după har.
Tainicul cuvânt al Domnului, Predica de pe Munte, are o importanță fără măsură pentru creștini, pentru că este vorba despre Legământul cel Nou, scara sfințeniei, ușa către Împărăția Lui Dumnezeu. Dacă prin vechiul decalog, Domnul încerca să-l păzească pe om de păcat și de reaua făptuire, să-l facă „mai bun”, prin noile porunci, din Predica de pe Munte, vrea să-l facă pe om cu adevărat desăvârșit – nașterea unui nou popor, de data aceasta prin taina harului.
Cuvântul Domnului ne învață cum să trăim, cum să ne comportăm cu aproapele, cum să ne rugăm – descoperindu-ne rugăciunea Tatăl Nostru –, cum să postim și esențialul – cum să devenim, din nou, fii ai lui Dumnezeu prin desăvârșire. Sfântul Marcu Ascetul ne învață că „Domnul este ascuns în poruncile Sale și cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor” – de unde și chemarea tainică de a căuta fericirea în noile porunci, care ni se descoperă astăzi.
Un nou popor al lui Dumnezeu
Cuvântul Evangheliei de astăzi este și tainica trecere de la Tablele Legii celei vechi, care au fost scrise pentru poporul cel iubit a lui Israel, către Fericirile unei noi Legi, prin care Dumnezeu vrea să nască un nou popor sfânt, care să I se asemene și să-L urmeze întru toate – „Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzește adevărul şi arată milă la mii de neamuri” (Ieș. 34, 6-7).
Întreaga Predică de pe Munte ni-L descoperă pe Hristos ca Cel care apare ca un nou Moise, pentru un nou popor ales, care suntem chemați să fim noi toți – „Proroc din mijlocul tău şi din frații tăi, ca şi mine, îți va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultați” (Deut. 18, 15, reluat în FA. 3, 22).
Cei doisprezece apostoli sunt cele doisprezece noi seminții ale lui Israel, din propovăduirea și învățătura cărora se va naște noul popor a lui Israel, popor născut din taina dragostei și a milei, popor iubit și (re)zidit pe temelia fericirilor și a Legământului celui Nou, care își are rădăcina în Predica de pe Munte. De aceea, Hristos Își alege apostolii înainte de cuvântul inaugural de pe muntele fericirilor, unde aruncă sămânța cea nouă pentru a pune bazele noului popor binecuvântat și sfânt.
Așa cum Moise naște, prin Tablele Legii, poporul cel care își dobândise libertatea din robia egipteană, la poalele muntelui Tabor, căci nu putea exista un popor fără Lege, așa și Hristos Domnul – Moise cel nou arătat –, își întemeiază pe temelia fericirilor și a predicii inaugurale, care devine Constituția unui nou aşezământ, un nou popor a lui Israel.
Noul popor a lui Dumnezeu devine de astăzi cu adevărat lumină pentru toate neamurile lumii, arătând în chip tainic că există un singur Dumnezeu și un singur Legământ care le împlinește pe toate și arătându-ne calea spre desăvârșire – „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Mt. 5, 48). Cuvintele Evangheliei de astăzi, harul izvorât din fericiri și din Predica de pe Munte, ne arată cum putem deveni popor iubit și popor desăvârșit a lui Dumnezeu pentru veșnicie.
Predica de pe munte – taina chemării
Pericopa evanghelică de astăzi este de o nemăsurată bogăție duhovnicească, fiind piatra de temelie a creștinismului. În această duminică, suntem chemați să rodim duhovnicește în ogorul Bisericii, să devenim și noi, de data aceasta, sămânța cea bună, care cade pe pământul cel roditor, – sămânța cea mântuitoare care rodește prin taina Duhului Sfânt.
Suntem chemați să înțelegem și o altfel de lucrare, mai tainică, în care împreună-lucrăm cu Domnul și Îi simțim prezența în inimile noastre. Predica de pe Munte ne descoperă taina de a fi creștini cu adevărat, o taină pe care o pătrundem prin asumarea și punerea în făptuire a cuvântului Evangheliei.
În Predica de Munte descoperim învățăturile care ne conduc la desăvârșire, Domnul îndemnându-ne să devenim lumina lumii și sarea pământului, descoperindu-ne și învățându-ne ce este iubirea autentică și cum să ne iubim unul pe altul, întrucât dragostea de aproapele, cu precădere față de vrăjmași, este taina pe care s-a zidit creștinismul.
În această lucrare duhovnicească, ne întâlnim cu dragostea neobosită a lui Dumnezeu pentru noi toți, dragostea aceasta nemărginită fiind cea care ne rănește și ne vindecă, în același timp, având ca țel descoperirea chemării noastre de fii ai lui Dumnezeu, spre a ne mântui sufletele și a ne desăvârși viața.
„Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi” (Lc. 6, 27)
Iubirea de vrăjmași este semnul cel mai autentic al divinității, căci Hristos este Cel care aplică cu desăvârșire această nouă poruncă, care devine piatră de căpătâi pentru creștinism. Iubirea de vrăjmași se arată a fi o iubire mereu răstignită, o durere purtată de-a lungul întregii vieți, durere din care izvorăște mereu har înnoitor și aducător de viață. Această iubire este o iubire jertfelnică – cea mai mare iubire care poate fi. Iubirea de vrăjmași se arată a fi esența Împărăției lui Dumnezeu.
Iubirea de vrăjmași e legată ontologic și de purtarea și asumarea Crucii. În Cruce și în iubirea de vrăjmași e ascunsă întreaga taină a mesajului evanghelic care schimbă lumea cea veche și naște noul popor a lui Israel.
Înțelegem, prin urmare, că cea mai mare putere nu este cea fizică, nu este puterea răzbunării, puterea de a-l înfrânge și a-l strivi pe aproapele, ci este puterea iertării, iertarea este cea care învie la propriu lumea. Crima naște mereu crimă, ura naște mereu ură, războiul naște mereu război (și răzbunare, care ne îndreaptă paradoxal spre un potop al sângelui), răutatea nu face decât să nască răutate, – dragostea este singura care poate schimba cursul istoriei, scoțându-o din criza în care se află chiar de la începuturi.
Dacă Dumnezeu este Iubire, atunci și Împărăția Lui este iubire. Dacă Dumnezeu este Iertare, atunci și Împărăția Lui este iertare. Dacă Dumnezeu este Viață, atunci și Împărăția Lui este viață, viață veșnică după care tânjim atât de mult.
Fericirea de a iubi
Lucrările Domnului se arată a fi lucrările Bisericii. Domnul propovăduiește, dar Domnul și vindecă, ne vindecă pe noi, ca și noi, la rândul nostru, să devenim mărturisitori ai iubirii Lui celei netrecătoare care învinge lumea.
Dragostea aceasta mai presus de înțelegerea trecătoare a celor lumești se descoperă în Evanghelie în trei vârste duhovnicești:
- În iubirea aproapelui ca pe noi înșine – „Cinstește pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt. 19, 19);
- În iubirea vrăjmaşilor, care ni se descoperă nouă astăzi – „Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc şi rugați-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Mt. 5, 44);
- În iubirea jertfelnică până la moarte – „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13).
Hristos ne cheamă astăzi la iubirea vrăjmașilor, care este mai mult decât a iubi pe aproapele nostru. Sfinții sunt însă cei care au învățat taina iubirii până la moarte, lăsându-ne nouă o taină mare – iubirea naște mereu iubire și dăruiește viață lumii.
Iubirea este cea care străbate dincolo de mrejele morții şi îl ajunge pe cel iubit și la capătul Universului. Iubirea nu poartă pecetea limitelor și lipsurilor omenești, nu este robită de timp sau de spațiu, ci leagă adânc Cerul de Pământ pentru veșnicie.
„Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I In. 4, 16) – prin această iubire a fost zidită lumea și viață omului i-a fost dăruită, nu ca să guste din moarte, ci din viață fără de sfârșit. Cel ce gustă din această iubire, mai presus de orice iubire, devine cu adevărat chip și asemănare a Celui care a dus tocmai taina iubirii până la Cruce, El, dragostea cea răstignită pentru noi.
Pavel, marele apostol, ne-a arătat că iubirea este calea cea mai scurtă şi mai presus de orice cale spre Dumnezeu și a Sa Împărăție, – ea este calea care le întrece pe toate (I Cor. 12, 31), e calea care nu cade niciodată (I Cor. 13, 8).
„Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți şi voi asemenea lor” (Lc. 6, 51)
Privind spre noi şi spre porunca Evangheliei de astăzi, suntem puși în fața unui impas. Dacă noi nu numai că nu iubim pe cei ce ne fac rău, nu numai că nu binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, nu numai că nu dăm cu împrumut celor de la care nu ar trebui să nu ne gândim să luăm înapoi, ci căutăm să ne răzbunăm asupra celor ce ne-au făcut rău și ne-au rănit, atunci nu mai suntem fiii lui Dumnezeu, ci fii urgiei şi ai mâniei lui Dumnezeu. Căci avem în mintea noastră gând potrivnic poruncilor dumnezeiești care ne duc la viață.
Fericirea de lungă durată, Domnul a legat-o de El și de aproapele nostru, așa cum ne-a descoperit în Fericiri și așa cum au descoperit, deloc neașteptat, nu doar psihologia modernă, dar și neuroștiințele de astăzi. Suntem cu adevărat fericiți când avem o inimă curată de împătimiri, când Îl iubim pe Dumnezeu și ne punem în slujba Lui, spre bunăstarea și mântuirea aproapelui nostru.
Fără un aproape, nu vom putea fi niciodată fericiți, iar ca să-l iubim trebuie să fim liberi și despătimiți. Iubirea e cea care ne face cu adevărat liberi, iar libertatea este cea care ne ajută să iubim cu adevărat – o bucurie mai mare ca aceasta nu există.
Școala Vieții
Predica de pe Munte este (și) o școală a vieții, iar îndemnurile date de Mântuitorul ucenicilor, înainte ca aceștia să plece la propovăduire, sunt Izvor de Viață veșnică. Prin aceste porunci și sfaturi duhovnicești Hristos se întâlnește tainic cu ucenicii Săi. Hristos este Cel care se întâlnește și cu noi, în chip tainic, la fiecare Dumnezeiască Liturghie, prin Trupul și Sângele Său, Care pentru noi devine viață.
Porunca, tulburătoare și uneori de neînchipuit, atât pentru timpul acela, cât și pentru al nostru, de a iubi pe vrăjmașii noștri, pare uneori a fi de neîndeplinit. Hristos duce la un alt nivel relația dintre oameni, cere o schimbare radicală a vieții. În locul urii față de dușmani și față de cei ce ne pricinuiesc durere, Domnul ne pune în față o soluție care rezolvă cu adevărat durerea provocată: iubirea față de vrăjmași.
În momentele de încercare ale vieții ne întâlnim cel mai autentic cu Hristos. De tot ceea ce încercăm să fugim în lumea aceasta, durere, boală, nedreptățire, și altele, ne vindecăm prin îmbrățișarea acestora. De la Mântuitorul am învățat că moartea poate fi biruită doar cu moarte, așadar, cel care îmbrățișează boala dobândește sănătate, cel care acceptă suferința primește binecuvântare, iar cel ce își asumă căderea și neputința dobândește putere, ca să se ridice și să se îndrepteze. Încercările primite de la Dumnezeu pot deveni mari binecuvântări pentru omul care, dacă le primește, le transformă în bucurie, har și mulțumire.
Iertarea aducătoare de vindecare
Predica de pe munte definește (și) relația mea cu aproapele, cu Dumnezeu cel Viu și cu mine însumi. De aici pornește taina iertării care mă leagă de Cer și mă ușurează de greutățile pământești. Iertând aproapelui, dobândesc iertare de la Domnul – atât din Înviere gustăm, cât aproapelui nostru iertăm, – se arată a fi măsura viețuirii omului pe pământ.
Iertând pe aproapele meu, îi dăruiesc viață, îl iau sub haina harului, îl logodesc cu inelul binecuvântării cerești, îl încalț în încălțările care nu-l mai despart de casa inimii mele, unde i-am făcut lăcaș, împart cu el pâinea vieții și potirul nemuririi … și cât de minunat e să-l văd în veșnicie și pe cel pe care l-am iertat!
Părinții filocalici au adâncit poruncile Domnului, ascunse în Fericiri, ridicându-le la măsura sfințeniei pe care suntem chemați cu toții să o dobândim. Sfântul Isaac Sirul – monah desăvârșit, isihast și, pentru puțin timp, episcop de Ninive – ne învață în faimoasele sale „Cuvinte despre sfintele nevoințe” (Filocalia X), că este mai bine să ne lăsăm răstigniți decât să răstignim pe cineva cu faptele noastre; că este mai bine să ne lăsăm nedreptățiți decât să nedreptățim pe cineva; să ne lăsăm bârfiți și batjocoriți decât să bârfim noi, sau să cârtim, sau să judecăm. Dar, mai presus de toate, ne învață să fim blânzi (și iertători) și nu zeloși și răi.
–
Poruncile Domnului, într-un fel, ne cer astăzi imposibilul și, mai cu seamă, cea care ne pune în față iubirea vrăjmașilor. Împlinirea acestor porunci, cea mai mare dintre ele fiind cea a iubirii, devine realizabil doar prin și cu Hristos.
Pot învăța să-l iubesc pe aproapele meu doar dacă îl privesc așa cum îl privește Hristos: iubindu-l nu pentru păcatele și căderile lui, care par de nedepășit, ci pentru ceea ce poate deveni el dincolo de ele, alături de Hristos. Tot cel care mă rănește și mă strivește (și cât de greu este) e pentru că el însuși e rănit și strivit de nedreptățile lumii acesteia (și cât de multe sunt).
Dacă Hristos, Cel pe Care și astăzi nu încetăm să-L răstignim cu păcatele noastre, ne iubește atât de adânc, regăsind chipul Lui (după care am fost zidiți) mereu în noi, tot astfel tocmai astăzi trebuie să învățăm, la rândul nostru, să regăsim acest chip nu doar în aproapele nostru, dar și în vrăjmașii de care mereu fugim.
–
Poruncile Domnului pot părea grele, la limita posibilităților omenești, chiar de neîmplinit, dacă le privim din perspectiva acestei lumi. Și atunci, cum vom face? Cum vom ajunge, cândva, la măsura deplinătății lui Hristos? Răspunsul ni l-a dat tot Domnul: „La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Matei 19, 26), și „căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).
Să căutăm mai adânc Împărăția Cerurilor pe calea Fericirilor aducătoare de Viață!
Fericiți atunci vom fi și în iubire netrecătoare vom dăinui.
† Atanasie de Bogdania