Duminica a 19-a după Rusalii | Școala creștinului – Școala vieții | Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor

Duminica a 19-a după Rusalii | Școala creștinului – Școala vieții

Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor

Ev. Luca 6, 31-36

„Însă, voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri şi faceți-le bine şi dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori şi răi. Fiți milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este” (Luca 6, 35-36).

Greu cuvânt ne pune în față Evanghelia de la Luca, în predica de pe munte, care este punte de căpătâi în taina creștinismului. Pare imposibil de purtat și de dus, dar acest imposibil se arată a fi Calea. Cuvântul, care ni se deschide prin Fericiri, nouă la număr, cărora li se va adăuga o a zecea, în evanghelia de la Ioan (20, 29): „Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut!”

După Fericiri, în aceeași cuvântare, Domnul ne-a descoperit, în pilde, treptele sfințeniei – „Voi sunteți sarea pământului…,Voi sunteți lumina lumii”.

Duhovnicește, și noi suntem chemați, asemenea sării, să păstrăm nestricat cuvântul lui Dumnezeu pe pământ, mereu proaspăt și mereu actual, întrucât este singurul care dă gust (și sens) viețuirii noastre vremelnice.

Lumina este de absolută trebuință, atât vieții, cât și viețuirii pe pământ. Fără energia dătătoare de viață a luminii nimic nu poate trăi. Și fără lumină, orbecăind prin întuneric, omul nu poate vedea nici cele zidite, nici pe Făcătorul celor zidite, și nici pe cel asemenea lui, aproapele, „întru care este viața noastră”.

Lumina cea adevărată este Domnul și „întru El este viață și viața este lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan, 4-5). Lumina este simbolul adevărului, al cunoașterii și al sfințeniei. A fi în lumină înseamnă a fi al lui Dumnezeu și în Dumnezeu, și la aceasta este, de fapt, chemat tot omul: să fie fiu al lui Dumnezeu și dumnezeu după har.

Tainicul cuvânt al Domnului – predica de pe munte, o regăsim și la Matei, acest cuvânt inaugural având o importanță fără măsură pentru creștini, pentru că este vorba despre Legământul cel Nou, scara sfințeniei, ușa către Împărăția Lui Dumnezeu. Dacă prin vechiul decalog, Domnul încerca să-l păzească pe om de păcat și de reaua făptuire – să-l facă „mai bun”, prin noile porunci din predica de pe munte vrea să-l facă pe om „desăvârșit”.

Cuvântul Domnului ne învață cum să trăim, cum să ne comportăm cu aproapele, cum să ne rugăm -descoperindu-ne rugăciunea Tatăl Nostru -, cum să postim și esențialul – cum să devenim, din nou, fii ai lui Dumnezeu, prin desăvârșire. Sfântul Marcu Ascetul ne învață că „Domnul este ascuns în poruncile Sale și cei ce-L caută pe El, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor” –  de unde și chemarea tainică de a căuta fericirea în noile porunci care ni se descoperă astăzi.

Predica de pe munte definește (și) relația mea cu aproapele, cu Dumnezeu cel Viu și cu mine însumi. De aici pornește taina iertării care mă leagă de cer și mă ușurează de greutățile pământești. Iertând aproapelui, dobândesc iertare de la Domnul – atât din înviere gustăm, cât aproapelui nostru iertăm, se arată a fi măsura viețuirii omului pe pământ.

Iertând pe aproapele meu, îi dăruiesc viață, îl iau sub haina harului, îl logodesc cu inelul binecuvântării cerești, îl încalț în încălțările care nu-l mai despart de casa inimii mele, unde i-am făcut locaș, împart cu el pâinea vieții și potirul nemuririi … și cât de minunat e să-l văd în veșnicie și pe cel pe care l-am iertat!

Părinții filocalici au adâncit poruncile Domnului, ascunse în fericiri, ridicându-le la măsura sfințeniei pe care suntem chemați cu toții să o dobândim. Sfântul Isaac Sirul – monah desăvârșit, isihast și, pentru puțin timp, episcop de Ninive – ne învață în faimoasele sale „Cuvinte despre sfintele nevoințe” (Filocalia X), că este mai bine să ne lăsăm răstigniți decât să răstignim pe cineva cu faptele noastre; că este mai bine să ne lăsăm nedreptățiți decât să nedreptățim pe cineva; să ne lăsăm bârfiți și batjocoriți decât să bârfim noi, sau să cârtim, sau să judecăm. Dar, mai presus de toate, ne învață să fim blânzi (și iertători) și nu zeloși și răi.

Poruncile Domnului pot părea grele, la limita posibilităților omenești, chiar de neîmplinit, dacă le privim din perspectiva acestei lumi. Și atunci, cum vom face? Cum vom ajunge, cândva, la măsura deplinătății lui Hristos? Răspunsul ni l-a dat tot Domnul: „La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Matei 19, 26), și „ căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Să căutăm mai adânc Împărăția Cerurilor, ținând poruncile Domnului!

Această concluzie este comoara de neprețuit a Bisericii: toată trăirea creștină este ascunsă în ea.

† Atanasie de Bogdania