Selectează o Pagină

Loading

Duminica a 18-a după Rusalii | Taina ascultării făcătoare de minuni

Pescuirea minunată

Ev. Luca 5, 1 – 11

O evanghelie adâncită în har, care descoperă tainele lucrării dumnezeiești și chemarea primilor ucenici la apostolat, ne este pusă în față astăzi. Apostolii ne sunt arătați de Luca Evanghelistul ca și pescari simpli, oameni din popor. Ei sunt atenți, ca și toți ceilalți pescari, la ce pescuiesc – partea exterioară, de care vor fi chemați astăzi să se despartă, tocmai pentru a o descoperi pe cea interioară – lucrarea harului care face marea trecere de la pescari de pești la pescari de oameni.

Evanghelia ne pune în față un episod în care cei care urmau să devină ucenicii Domnului au pescuit toată noaptea, dar nu au prins nimic. Mântuitorul le sare în ajutor și le spune cum să pescuiască, îndemându-l pe Petru: „Mână la adânc, şi lăsați în jos mrejele voastre, ca să pescuiți!” (Lc. 5, 4). Rezultatul a fost acea pescuire minunată, iar corăbiile lor s-au umplut așa de mult, de erau gata să se scufunde.

Așa Și-a arătat Hristos puterea Sa astăzi, iar apostolii au devenit, din această zi binecuvântată, pescari de oameni. Pentru această minune care le-a schimbat inima, ei au lăsat tot și toate cele ce erau în jurul lor, învățând cum să pescuiască sufletele oamenilor prin adâncimea harului dumnezeiesc.

Cele două pescuiri minunate

Relatările scripturistice ne pun în față două pescuiri minunate la care au fost martori apostolii. Prima este relatată de Luca, în capitolul al 5-lea, fiind vorba de evanghelia cu care călătorim astăzi, a doua, fiind cea din ultimul capitol de la Ioan, după Învierea Domnului și arătarea Sa la Marea Galileii. Prima ne descoperă taina chemării, ultima, cea de după Înviere, arată o despărțire, dar în același timp și o chemare la desăvârșire, mrejele Bisericii nu se vor mai rupe niciodată, iar corabia nu se va cufunda.

La prima pescuire minunată mreaja se rupea din pricina mulțimii peștilor, la a doua pescuire, deși apostolii au prins 153 de pești mari (In. 21, 11), mreaja nu s-a mai rupt. După Înviere, cei care se vor afla în mreaja Bisericii, adică în comuniunea Bisericii, nu vor mai fi pierduți niciodată. Ultima pescuire minunată, are în vedere biruința finală, desăvârșirea și plinătatea, când păcatul nu va mai putea rupe mreaja Bisericii, iar Hristos Cel Înviat din morți devine începătură a învierii și viețuirii noastre celei noi.

Fericitul Augustin tâlcuiește atât de frumos tainele ascunse în cele două pescuiri minunate zicând: „Vreau să vă amintesc despre cele două pescuiri făcute de ucenici la porunca lui Iisus Hristos: prima, cea dinainte de patimi, cealaltă după înviere. Aceste două pescuiri simbolizează întreaga Biserică, așa cum este acum și așa cum va fi după învierea morților. Acum, după cum puteți vedea, este o mulțime mare, cu buni și cu răi. Însă după înviere vor face parte numai cei buni, și într-un număr limitat.

Amintiți-vă prima pescuire, care întruchipează Biserica în veacul acesta. Mântuitorul Iisus i-a văzut pe ucenici pescuind și i-a chemat să-I urmeze Aceștia au primit Cuvântul lui Dumnezeu drept năvod, pentru a-l arunca în lume ca într-o mare adâncă și cu care au prins mulțime mare de creștini pe care îi vedem și de care ne minunăm. Cele două corăbii întruchipau două popoare: evreii și neamurile, sinagoga și biserica, cei tăiați și cei netăiați împrejur”.

Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit și nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău, vom arunca mrejele (Lc. 5, 5)

Petru, lovit de oboseală și tristețe, îmbrățișează taina ascultării făcătoare de minuni, încredințat fiind de puterea dumnezeiască, arătată astăzi prin minunea pescuirii, că va fi câștigător în ascultarea sa.

Dintru început, evanghelia ne descoperă taina ascultării, care devine cu adevărat făcătoare de minuni, ascultare la care suntem chemați cu toții, precum apostolii la propovăduire, devenind din pescari ai mării (de multe ori învolburate), pescari de oameni (și suflete minunate).

Peștele prins, care nu încăpea în cele două bărci, bărci de pescari care au schimbat lumea prin puterea propovăduirii, până la urmă moare plinindu-și rostul, oamenii însă, pescuiți în mreaja evangheliei, dobândesc viață, prin Cuvântul, Care este Viață, ajungând să cunoască Împărăția Cerurilor.

Se împletesc în chip ascuns sensurile în această întâmplare, prin care primii ucenici sunt chemați la apostolat – Hristos este peștele cel tainic (ICHTHYS – ΙΧΘΥΣ) dar și pescarul iscusit; El este Cel ce dăruiește hrană lumii, dar se și dăruiește, ca o jertfă, în chip tainic spre mâncare. Tot cel ce gustă din acest pește tainic, nu va muri în veac, ci va avea viață veșnică.

Pentru creștinii primelor secole, cel mai potrivit semn pentru a se recunoaște între ei, era semnul peștelui. În limba greacă ICHTHYS înseamnă – Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul (Ἰησοῦς Χριστὸς, Θεοῦ Υἱὸς, Σωτήρ – Iēsous Christos, Theou Yios, Sōtēr). Iată, în cinci cuvinte rezumatul doctrinei creștine și prima mărturisire de credință.

Descoperirea Bisericii

În Evanghelie Domnul ne arată lucrurile cele mai importante ale Bisericii și rosturile ei în lume. Hristos urcă în barca lui Petru (primul dintre apostoli), o depărtează de la mal și începe să învețe, hrănindu-i pe oameni cu cuvântul Lui ziditor. Hrana cea dătătoare de viața se arată a fi cea duhovnicească.

În corabie nu era doar Petru, ci erau și Andrei, Iacov și Ioan. Așadar, vedem că Biserica este cea care îi hrănește duhovnicește pe oameni fiind a tuturor (nimeni nu este exclus). Biserica este a tuturor celor ce sunt într-un cuget, într-un gând și se roagă împreună. Toți cei care l-au urmat pe Hristos se arată a fi Biserica cea binecuvântată.

Prin pescuirea minunată apostolii sunt chemați să devină propovăduitori ai Cuvântului și pescari de oameni. Corăbiile reprezintă popoarele chemate la cunoașterea credinței, iar mulțimea de pești reprezintă mulțimea oamenilor.

Mrejele, care se rupeau, sunt mrejele păcatelor noastre din care suntem scoși de către apostoli prin puterea cuvântului dumnezeiesc. Marea și adâncul reprezintă marea vieții noastre și adâncul greutăților, adesea de nedepășit. Cel care ne dăruiește liniște, scăpare și izbăvire este Însuși Hristos Domnul, Care este „cap al Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este” (Efes. 5, 23). El este Cel care ne pescuiește în chip tainic pe fiecare dintre noi din noianul ispitelor și din furtuna vieții.

Taina chemării apostolice

Întâlnirea din Evanghelia de astăzi, dintre Hristos și viitorii Săi ucenici, reprezintă cel mai important eveniment din viața pescarilor care devin apostoli. Petru și Andrei, Iacov și Ioan au fost copleșiți de minunea la care au fost martori. Peștii pe care ei îi scoteau afară din apă, după puțin timp mureau, dar în cazul pescuirii de astăzi, Hristos este Pescarul Care îl scoate pe om din mreaja păcatului și îl aduce spre viață veșnică.

Roadele ascultării lui Petru au început a se arăta o dată cu minunea pescuirii de pești, devenind verhovnic al celor care vor vâna lumea prin taina dragostei. Atât el, cât și ceilalți apostoli, au devenit, prin ascultare față de Mântuitorul Hristos, cei mai vestiți pescari de oameni – apostoli. Ni se descoperă că, cel ce ascultă de Domnul și cel ce ascultă pentru Dumnezeu, pe cel ce îl povățuiește pe calea mântuirii, au aceeași plată: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă și cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă. (Lc. 10, 16). Ascultarea leagă lumea de apostoli și prin ei de Domnul.

Chemarea apostolilor loviți de har este cu adevărat minunată, aceștia ajung să cunoască taina pescuirii dumnezeiești, prin care au fost rupți din lumea aceasta ca să guste din cea care va să vină. Cei ce urmau să devină apostoli binecuvântați – au tras barca la țărm și au lăsat acolo toate – de unde ni se descoperă și o pre-închipuire a lepădării de sine, taina urmării lui Hristos, Care îl schimbă pe om din interior. Mulțimea peștilor pescuiți prefigurează mulțimea popoarelor ce vor fi pescuite de apostoli pentru Biserică.

Barca harului dumnezeiesc

Două bărci ni se arată – două popoare, iudeii și neamurile, sinagoga și Biserica, care se naște din taina ascultării. Apostoli într-o barcă, dar și în cealaltă – cei 12 care se oglindesc în cei 70 – chemați să pescuiască prin har și cucernicie o lume care așteaptă cu nerăbdare să fie scoasă din adâncul păcatului (marea învolburată) spre răsăritul harului (barca – Biserica cea tainică cârmuită de Hristos).

Toată întâmplarea are și un (alt) înțeles ascuns – corabia închipuie trupul omului, plasele rupte închipuie duhul cel vechi din fiecare ins pescuit, adâncul mării închipuie adâncul sufletului omenesc în care ne regăsim tainic cu Hristos. Când Domnul Se sălășluiește într-un om cu adevărat ascultător, omul acela se depărtează de țărmul lumii trupești și trece de suprafața simțurilor, în adâncimile harului. Pe acel tărâm tainic Se odihnește Hristos, în toate sufletele ostenite, care găsesc odihnă în Cel ce ne descoperă că „jugul este bun și povoara ușoară” (Mt. 11, 30).

În aceste adâncimi ne dezvăluie Domnul bogăția cea nemăsurată a darurilor Sale, după care tânjim în chip tainic o viață întreagă. El, Pescarul inimilor noastre, ne pescuiește chemându-ne cu al Său dulce glas – „Veniți la Mine toți cei osteniți şi împovărați şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28).

Taina lepădării de sine Taină urmării lui Hristos

Taina urmării lui Hristos este taina de a lăsa ceva în spate (de cele mai multe ori totul!), nu de a face ceva anume – cine nu lasă ceva, cine nu renunță cu adevărat la ceva, nu poate fi ucenic al Domnului, Care Și-a lăsat viața Sa pentru viața noastră.

Taina harului primit de apostoli, pescarii care lasă mrejele, se împletește cu taina lepădării de sine – cu cât mai mult ne golim de propriul sine, cu atât mai mult ne umplem de harul Dumnezeiesc.

Doar așa putem înțelege în sens duhovnicesc ce înseamnă adevărata iubire de sine – înseamnă a iubi chipul lui Dumnezeu ascuns în noi înșine, de unde și descoperirea ascezei, a postului, a rugăciunii, a înfrânării de la patimi, pentru a descoperi chipul lui Hristos ascuns în adâncul inimii.

Doar așa conștientizăm faptul că, cel mai important lucru în lume este împlinirea voinței lui Dumnezeu (așa cum Hristos a împlinit voința Tatălui, iar apostolii voința Mântuitorului), nu voința noastră – pe primul loc este tot timpul Domnul, apoi aproapele și doar după, propria noastră persoană (de unde și taina lepădării de sine, arătată prin chemarea primilor ucenici la apostolat).

Să ne lăsăm și noi astăzi pescuiți de cuvântul tainic și lucrător al harului, spre Slava Celui Înviat din morți, ca să ne dăruiască nouă viață adevărată, în corabia slavei neatinse de cuget omenesc!

† Atanasie de Bogdania

ro_RORO