Duminica a 17-a după Rusalii | Durerea aducătoare de vindecare

Duminica a 17-a după Rusalii | Durerea aducătoare de vindecare

a Cananeencei

Ev. Matei 15, 21-28

 

În durerea și întristarea de a fi neînțeles, și chiar prigonit, de către iudeii înțepeniți în prescripțiile legii care robește, scandalizați fiind când au auzit că „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Mt. 15, 11), – arătându-le ucenicilor că „din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase și hule” (Mt. 15, 19), – Mântuitorul părăsește, pentru un scurt timp, pământul Iudeii mergând spre ținuturile Tirului şi ale Sidonului, cetăți locuite de către neamuri păgâne, unde va și săvârși o minune deosebită, care se include firesc în lucrarea tainică de convertire a tuturor popoarelor lumii.

Dintru început înțelegem, cu adevărat, „că nici un proroc nu este bine primit în patria sa” (Lc. 4, 24) și ne este pusă în față, în evanghelia de astăzi, o legătura adâncă cu vremurile lui Ilie, când acel proroc mare al Vechiului Testament, care trăise aceeași adâncă durere a prigoanei și a nedreptățirii, – căci „multe văduve erau în zilele lui Ilie, în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi șase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul. Şi la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă” (Lc. 4, 25 – 26).

Văduva care l-a găzduit pe Ilie și văduva care strigă cu durere în urma Domnului Hristos, pentru o vindecare – iudeii și neamurile păgâne, care vor fi primit credința – aici se arată a fi punctul de pornire și legătura ontologică cu evanghelia de astăzi.

„Și, ieșind de acolo, a plecat Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului” (Mt. 15, 21)

Hristos, ieșind din mijlocul poporului Său, merge în părțile Tirului și ale Sidonului, două ce­tăți păgâne, niște porturi comerciale situate pe țărmul de est al Mării Mediterane, în Fenicia (Libanul de astăzi), despre care va fi spus: „dacă s-ar fi făcut în Tir și în Sidon minunile din mijlocul vostru, de mult s-ar fi pocăit” (Mt. 11, 21) – o singură minune s-a făcut aici, dar a fost de ajuns pentru a porni, nu doar lucrarea pocăinței, dar și mișcarea harului mântuitor. 

Epifanie Latinul pune mai multă lumină asupra a ceea ce urma să fie o descoperire tainică a adevăratei Lumini în ținuturile păgâne, care erau însetate de viața cea duhovnicească și de Cuvântul ziditor: „După ce a plecat dintre iudei, Domnul a venit în părțile Tirului și ale Sidonului, lăsând în urmă pe iudei și venind la neamuri. Cei pe care i-a lăsat în urma Sa au rămas zadarnici; cei la care a venit au primit mântuire. Iar o femeie din acele ținuturi a ieșit și striga: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! O, mare taină! Domnul ieșise de la iudei, iar femeia ieșise din ținutul neamurilor. El a lăsat în urmă pe iudei, iar ea a lăsat în urmă idolatria și viața păcătoasă. Ceea ce pierduseră iudeii, a câștigat ea. Pe Cel de care ei se lepădaseră prin lege, ea L-a mărturisit prin credință. Astfel, pentru fiica sa (neamurile) a venit să-l roage pe Domnul. Pe fiica sa, păcatul și idolatria o făcuse să rătăcească pe căi pătimașe și devenise chinuită de demon”.

Coșurile de fărâmituri și fărâmiturile stăpânilor

În acest capitol, al cincisprezecelea, de la Matei, ne întâlnim, pe lângă fărâmiturile (harului și ale vindecării), după care tânjește femeia păgână din Fenicia, și cu fărâmiturile adunare în șapte coșuri pline (Mt. 15, 37), după minunea înmulțirii celor șapte pâini și a câtorva pești – pentru fiecare pâine ni se descoperă câte un coș de fărâmituri, care vor trebui să sature (și) neamurile (păgâne). Îl vedem pe Domnul Care rânduiește, cu poruncă, să fie strânse coșurile de fărâmituri (ale câinilor), care se arată a fi mai bogate și mai pline decât cele șapte pâini (ale fiilor).

E o descoperire tainică a chemării la masă, acea masă pe care o întinde Domnul poporului Său iubit Israel, dar nu uită nici de neamurile păgâne, care sunt chemate să guste, nu doar din fărâmituri, căci și acestea s-au arătat a fi mai multe decât toate pâinile laolaltă, ci din desăvârșirea harului care îl schimbă lăuntric pe om – Hristos (Se) dăruiește mereu cu inimă largă și în deplinătate. Aceeași e pâinea din care au gustat fiii iubiți, ca și fărâmiturile din care au să guste cei necăjiți.

Omul, și în această evanghelie, se arată a fi cel care este mereu chemat să stea la masă cu Dumnezeu, într-o lucrare adâncă a comuniunii. Domnul se împacă și regăsește cu măiestrie calea spre sufletul omului, chemându-l la masă, – pe fiecare acolo unde îl găsește, și la marginea drumului, și în pustia (sufletului), și la momentele de răscruce, și în clipele de restriște și încercare – mereu aducând bucuria plinătății, acolo la acea masă tainică, îl va ierta pe fiecare om căzut și rătăcit. Vom vedea că astăzi a venit vremea ca și cei de alt neam (și ei fii a lui Dumnezeu) să fie iertați și chemați la masa Împărăției.

 „Mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob în împărăția cerurilor, iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară” (Mt. 8,11-12).

Bucuria de a sta la masa Domnului era cel mai înalt lucru pentru un iudeu (Lc. 14, 15) – bucuria de a fi la loc de cinste, plinea dragostea Tatălui în raport cu poporul iubit – fiii lui Dumnezeu.

Un Tată adevărat, Dumnezeu (Cel Care grăiește prin Isaia prorocul – „Eu nu te voi uita pe tine. Iată, te-am însemnat în palmele Mele; zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!” – Is. 49, 15-16), cu inimă de mamă, nu dă doar viață fiilor Săi, ci le dă și hrană și le dă din belșug (In. 10, 10). Îi îmbracă cu haina harului, îi crește în cuvântul adevărului, îi apără cu pavăza credinței și le este mereu ajutător și acoperitor în toate.

Mântuitorul Hristos, când săvârșește această mare minune, a înmulțirii pâinilor, pentru poporul israelit, lucrează ca Fiu al lui Dumnezeu, în numele Tatălui, Cel Care are grijă de copiii Săi şi îi hrănește pe aceștia cu pâine, cu hrana Împărăției. Mai mult decât o pâine pământească, cum ni se descoperă astăzi, Mântuitorul trimite poporului Său pâinea Împărăției, pe care o primim și noi creștinii la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.

Masa era pusă (din veacuri) și gătită de către Domnul Hristos, pentru poporul lui Israel, care ar fi trebuit să fie copiii lui Dumnezeu după har, care știau și înțelegeau rostul acestei taine. Femeia cananeeancă, păgână fiind, de alt neam, a spus astăzi că și ea poate să mănânce din fărâmiturile care cad de la ospățul pe care Hristos îl pregătește poporului lui Israel și cu adevărat s-a și hrănit din minunea vindecării – de aici pornește convertirea neamurilor. Îndreptățit este tot cel ce râvnește să stea la masa Stăpânului, dar doar dacă e îmbrăcat în haina smereniei aducătoare de har.

 

Mama cananeeancă – durerea care vindecă

Durerea și suferința s-au arătat a fi cele care au schimbat lucrarea Mântuitorului Hristos cu poporul Său iubit. Martiriul Înaintemergătorului Ioan schimbă într-un fel tainic lucrarea misionară a Domnului – după moartea celui mai mare născut din femeie, Hristos va face foarte puține minuni în Galileea. Perioada marilor vindecări și exorcisme va rămâne în spate, pentru a-L arăta pe Hristos, de data aceasta, – Părinte iubitor, – Care va mai face o singură mare minune – înmulțirea pâinilor. Domnul schimbă lucrarea exterioară a marilor minuni și vindecări cu cea interioară, doctorul sufletelor și al trupurilor devine păstorul cel bun, care își pune sufletul pentru oile sale (In. 10, 11) și își dă Trupul Său spre hrană și spre viață veșnică celor care Îl urmează.

Această hrană tainică, singura care poate potoli setea de nestăvilit a sufletului și a inimii, mereu în căutarea veșniciei, este și cea care se va descoperi păgânilor, căci „au slăvit pe Dumnezeu, zicând: așadar și păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăința spre viață”  (F. Ap. 11, 18).

Isaia prorocul (25, 6 – 8), acest evanghelist tainic al Vechiului Testament, a arătat, atât de inspirat, chemarea neamurilor păgâne la cina cea tainică a lui Hristos – nunta cea fără de sfârșit, care ne îmbrățișează în taina dragostei nemăsurate: „și Domnul Savaot va pregăti în muntele acesta pentru toate popoarele un ospăț de cărnuri grase, un ospăț cu vinuri bune, cărnuri grase cu măduvă, vinuri bune, limpezite! Și în muntele acesta, El va da la o parte vălul care învăluie toate popoarele şi perdeaua care acoperă toate neamurile. El va înlătura moartea pe vecie! Şi Domnul Dumnezeu va șterge lacrimile de pe toate feţele și rușinea poporului Său o va îndepărta de pe pământ, căci Domnul a grăit!”

 

Credința care se naște din iubire

Femeia cananeeancă se arată a fi una care cunoaște tainele Legii, căci Îl arată pe Hristos fiu a lui David – „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon” (Mt. 15, 22) – o adevărată descoperire de la Duhul Sfânt. O mamă îndurerată, care prin taina dragostei, ajunge să primească harul dumnezeiesc – Îl recunoaște pe Hristos ca Fiu a lui David, nefiind evreică; se arată a fi smerită și acceptă cuvântul aspru dat de Hristos (astăzi de neînchipuit pentru omul modern); arată credință neobosită până la capăt și se învrednicește nu doar de fărâmituri, ci de tainica vindecare, care-i izbăvește fiica (neamurile căzute în păcat) de diavol, dăruindu-i viață.

Evanghelia ne mai descoperă un lucru minunat – Hristos Domnul îi vindecă pe evrei îndeaproape, de multe ori se atinge de cei bolnavi și îi binecuvântează – se arată că, Iisus este în mijlocul poporului Său cel iubit (care nu L-a primit) – o tainică îmbrățișare. Pe păgâni însă, tot timpul i-a vindecat de la distanță și doar prin cuvânt, – Cuvântul Care este Viață, trece de barierele distanțării fizice, care îi separă pe oameni – e și cazul sutașului roman, la care găsise Hristos atât de multă credință, cât nu găsise în întreg pământul lui Israel.

Astăzi, Domnul laudă credința mamei cananeence, laudă credința femeii îndurerate, dar din a cărei suferință va izvorî minunea cea mare – „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești” (Mt. 15, 28).

Pâinea sau fărâmiturile?

Trupul tainic a lui Hristos, pâinea care s-a coborât din cer (In. 6, 41), s-a zămislit în poporul iudeu, cel care a fost primul chemat la cina ospățului ceresc, însă fărâmiturile rămase de la această masă tainică au ajuns să hrănească „și pe săraci, și pe neputincioși, și pe orbi, și pe șchiopi” (Lc. 14, 21) – toate neamurile păgâne, –  despre aceasta va și profeți, fără să știe, mama cananeeancă îndurerată, când va zice că toți au dreptul de a se hrăni din fărâmiturile copiilor (Mc. 7, 28), căci toți sunt copii ai lui Dumnezeu.

Înainte de Apostolul Ioan, evanghelistul iubirii, femeia cea lovită de durere a descoperit, prin taina suferinței, că Dumnezeu este iubire și dăinuie în iubire și hrănește pe toții fiii Săi cu și din iubire. Suferința naște și tainica înțelepciune.

Mântuitorul laudă credința acelei femei, credință pe care o râvnim și noi astăzi, credință de femeie păgână (dar convertită – schimbată prin pocăința izvorâtă din smerenie), astăzi văzând-o ieșită din păgânătatea și din necurăția ei la lumina dragostei adevărate, la lumina harului, la lumina slavei Domnului Hristos.

De astăzi, toate neamurile sunt primite la masă – a fost și o lecție practică pentru apostoli, care vor și primi o nouă poruncă: „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19).

La această masă suntem și noi chemați, astăzi. E vorba de masa Împărăției, de la care cei dintâi chemați s-au scuzat găsind pricini de a nu veni (Lc. 14, 18), s-au sustras, pierzând taina tainelor. Iată că și noi acum, creștinii, în fiecare duminică, la fiecare tainică slujire în care suntem în sfintele biserici, suntem la masa fiilor lui Dumnezeu – Sfânta Liturghie. În Liturghie, fiecare fărâmitură Îl ascunde pe Hristos întreg, El – Cel ce se frânge și nu se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).

Cine se întâlnește cu Dumnezeu își schimbă viața

Ce face, cu adevărat, credința femeii îndurerate, de astăzi, să fie atât mare? În necunoștință trăia această mamă întristată, purtând o durere de nedescris, durere din care a țâșnit atât de mult har aducător de viață. Credința aceasta mare, cu care ne-am întâlnit și pe care suntem chemați să o îmbrățișăm, izvorâtă spontan din expresia celei mai firești smerenii, pe care doar la sfinți am mai văzut-o, a fost aceea că Domnul, cel nemărginit în iubire și necuprins în milostivire, nu abandonează niciodată pe nimeni, chiar și atunci când totul pare pierdut – Dumnezeu este mereu cu noi.

Astăzi, noi cei care ne-am născut din credința sfinților și din făgăduința Duhului Sfânt, noi cei care am cunoscut taina botezului și ne-am îmbrăcat prin har, suntem chemați să fim trăitori ai credinței celei mari și adevărate, a credinței care poate mișca și munții.

Noul Israel (în ebraică „bărbatul care L-a văzut pe Dumnezeu”), cel chemat mereu la masa harului, la masa împăcării – ni se descoperă la fiecare Sfântă Liturghie, căci la această cină tainică cântăm, de fiecare dată, într-un glas: „am văzut lumina cea adevărată” – L-am văzut pe Domnul, L-am primit pe Domnul, L-am cunoscut pe Domnul, suntem alături de Domnul la masa împărăției Sale, nimic nu ne mai poate despărți de dragostea Sa, care ne-a vindecat de rana păcatului, pentru totdeauna.

Astăzi, masa e întinsă și e întinsă din belșug, nu cu fărâmituri, ci cu Însuși Trupul Celui care ne dăruiește Viață. Să îndrăznim să poftim la această masă, îmbrăcați fiind cu haina harului și a smereniei, care ne unesc pe vecie de Cel care ne-a izbăvit de moarte!

† Atanasie de Bogdania