Duminica a 15-a după Rusalii | Taina iubirii – plinirea tuturor poruncilor

Duminica a 15-a după Rusalii | Taina iubirii – plinirea tuturor poruncilor

Cea mai mare poruncă din Lege

Ev. Matei 22, 35-46

 

„Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el” (I In. 4, 16)

Sfântul Isaac Sirul ne spune, atât de frumos, „că cel ce se hrănește din dragoste se hrănește din Hristos” – și așa este, căci dragostea este hrana tainică pe care a făgăduit-o Domnul apostolilor, hrana care descoperă, deja de aici, prin euharistie, Cina din Împărăția Cerurilor, unde din dragoste ne vom hrăni și în dragoste vom dăinui. De aici pornește tâlcuirea evangheliei din această duminică binecuvântată – „dragostea care nu cade niciodată!” (I Cor. 13, 8).

 

Legea și Prorocii

Matei apostolul și evanghelistul, ne arată în călătoria noastră prin tainele evangheliei că, după Intrarea Sa în Ierusalim, Hristos petrece un moment de tensiune și de confruntare cu iudeii, punându-ne în față un șir de pilde, ca și răspunsuri pe care le arată celor care erau trimiși să-L prindă pe El în cuvânt (Mt. 22, 15), ispitindu-L cu întrebări, care nu arătau altceva decât fățărnicia și duplicitatea celor care erau chemați să fie învățători ai poporului celui sfânt, Israel.

Fariseii și irodianii, împreună cu saducheii și învățătorii de lege, erau cuprinși de invidie și ură, văzând că pruncii (Ps. 8,2) și adevărații iudei în duh, Îl slăveau pe Iisus, Mântuitorul, Care venise să proclame o nouă Împărăție, dar nu din lumea aceasta. Domnul le va răspunde întrebărilor celor încuietoare (și înguste) prin parabole cu un puternic caracter de judecată (căci venise vremea ca lumea să fie judecată) – sfârșitul era aproape.

După pilda lucrătorilor viei, care Îl ucid pe Fiul (Hristos) Stăpânului (Dumnezeu Tatăl), după  parabola nunții fiului de împărat (taina Liturghiei Cerești, la care au fost chemați mai întâi iudeii) și răspunsul privind dinarul cezarului, – după ispititoarea întrebare a saducheilor, care nu credeau în înviere și priveau atât de îngust unirea tainică a nunții, – un învățător de lege pune o întrebare care pare să fie ieșită din context – care poruncă este cea mai mare din Lege? (Mt. 22, 36).

Aici e punctul de poticnire care va pune sfârșit tuturor întrebărilor. Chiar dacă acest învățător de lege a venit dintru început cu gândul de a ispiti, dar s-a arătat, la sfârșit, (mai) înțelept din răspunsul dat de Hristos și a fost, în final, chiar lăudat de Mântuitorul – „nu ești departe de împărăția lui Dumnezeu” (Mc. 12, 34).

Dragostea, într-adevăr, se arată a fi tocmai cea care ne leagă mereu mai adevărat de Domnul, căci aici este temelia a toată scriptura – a Legii și a Prorocilor, înțelegând acestea, nimeni nu mai îndrăznea să-L mai întrebe (Mc. 12, 34) ceva pe Hristos.

 

Iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele

În aceasta e ascunsă toată Legea și tot ce au descoperit prorocii Vechiului Testament. Hristos Domnul le-a împlinit ca nimeni altul și, prin aceasta, s-a văzut limpede că este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat – izvorul Cel veșnic al iubirii (1 Ioan 4, 8). Ca izvor nesecat, nu doar al Iubirii, ci și al Adevărului, aceste două porunci care îl leagă pe om de Dumnezeu, ni le-a lăsat spre viață și mântuire Hristos.

Aici stă ascunsă și taina, pentru care poruncile lui Hristos se arată a fi mereu biruitoare și izbăvitoare în fața potrivnicului, căci „Dumnezeu Se ascunde în poruncile Sale și cei ce-L caută pe El, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor… şi chiar El a zis: Cel ce Mă iubește pe Mine, va păzi poruncile Mele și va fi iubit de Tatăl Meu, și Eu îl voi iubi pe el, și Mă voi arăta lui” – ne încredințează Sfântul Marcu Ascetul.

 „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” (Mt. 22, 37) 

Sfântul Chiril al Alexandriei, în tâlcuirea sa la evanghelia de la Matei, ne arată deslușit că „cea mai mare poruncă învață ascultarea de toate felurile, pentru că a iubi pe Dumnezeu din toată inima este cauza fiecărui bine. Porunca a doua, include faptele de dreptate pe care le facem înaintea altor oameni. Porunca dintâi pregătește calea pentru cea de-a doua și la rândul ei este întărită de aceasta. Pentru că persoana care este ancorată în dragostea lui Dumnezeu iubește și pe aproapele său. Persoana aceea care împlinește aceste două porunci nu face altceva decât să păzească toate poruncile”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuiește, în cea dea treia sută a capetelor despre dragoste (Filocalia II, capetele 31 – 32), că cele trei puteri ale firii, prin care suntem chemați să-l iubim pe Dumnezeu, adică inima, sufletul și cugetul, cuprind în sine întreaga creație (făptură) văzută. Inimă au toate ființele vii (omul întâi, dar și peștii și animalele), suflet (ca viață, suflare) nerațional, ne spune Sfântul Maxim, au și plantele (pe lângă animale), iar cugetarea (și rațiunea) este cea mai înaltă și o are doar omul, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, căci unește inima și sufletul în rugăciune tainică, prin care ni se descoperă iubirea cea mai adâncă.

„Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 13)

Marele Pavel, Apostol al neamurilor (păgâne), vas ales și gură binecuvântată a lui Hristos Domnul, prin care s-a convertit un imperiu întreg, ne încredințează despre ascunsele taine ale celor trăitori în duh și în adevăr, arătând că dragostea dumnezeiască este cea mai mare virtute: „și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“ (I Cor. 13, 13).

Același Apostol ne mai încredințează că: „dragostea este plinirea Legii“ (Rom. 13, 10; Gal. 5, 14), dar este și „legătura desăvârșirii“ (Col. 3, 14), „dragostea nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (I Cor. 13, 4-8). Tot de la el aflăm că „ținta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun și din credință nefăţarnică” (I Tim 1, 5), încredințându-l pe Timotei să „urmează dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea și blândețea” (I Tim 6, 11), iar pe frații lui după sânge să „rămână întru dragostea frățească” până la sfârșit (Evr. 13, 1).

Și ne mai încredințează de ceva, și anume, că de-ar avea cineva toate darurile și toate faptele bune de pe lume, fără dragostea dumnezeiască, nu ar avea nimic cu adevărat bun și nimic nu folosește fără dragostea cea tainică în Hristos Domnul (I Cor. 13, 1-4).

La acestea, ne mai îndeamnă și verhovnicul Petru: „mai presus de toate, țineți din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulțime de păcate” (I Petru 4, 8), încredințându-ne: „puneți și din partea voastră toată sârguința și adăugați la credința voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoștința, la cunoștință: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia; la evlavie: iubirea frățească, iar la iubirea frățească: dragostea.” (I Petru 1, 5-7)

 

„Dragostea se naște din rugăciune” (Sf. Isaac Sirul)

Rugându-ne, redeschidem dialogul cu Dumnezeu, pe care căutăm atât de mult să-L iubim, iar cuvântul Lui ne hrănește cu a Sa vitalitate și ne întărește cu a Sa putere, spre a putea pune mereu un nou început vieții noastre, zi de zi, clipă de clipă, suflare cu suflare, pentru a putea regăsi calea spre Mântuire și Împărăția ce va să vină.

Învățarea rugăciunii este paradoxală, este taina vieții omenești: doar văzând multa durere și tânjind după vindecarea aproapelui (aici începe dragostea), învățăm să ne rugăm cu adevărat, învățăm să creștem în rugăciune, să o simțim vie, adâncită, luminoasă și curată. În acest sens, durerea devine cel mai iscusit duhovnic în calea iubirii (care doare, căci cine iubește mult, acela suferă mult – Sf. Siluan Atonitul). Înțelegem cât de mult contează și încărcătura sufletească pe care o dăruim rugăciunii, adică propria viață și trăire, mila, blândețea, dragul și dorul, generozitatea și, mai cu seamă, bucuria de ne dărui aproapelui, bucuria de a trăi și a da rost acestei taine prin iubire.

Minunat este sufletul viu, hrănit continuu cu rugăciunea care descoperă dragostea. Un astfel de suflet răspândește în jur bucurie și lumină, rost și nădejde. El iubește și îndrăgește pe toți oamenii, mai ales pe cei încercați, necăjiți, întristați și împovărați de greutățile vieții. Rugăciunea sa este ca și presărată cu aur, izvor de viață vie.

Acolo „unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20) ne spune Domnul. Adâncind tâlcuirea, înțelegem că pământul este trupul omului, templul tainic al lui Dumnezeu; cei adunați în numele Domnului sunt puterile adânci ale ființei – inima, sufletul și cugetul. Dacă cei trei se vor învoi pe pământul trupului asupra unei rugăciuni (începutul iubirii), cu adevărat templu sfânt va fi acolo și Domnul va fi mereu în mijlocul lor – unirea în nunta cea tainică, la care ne chemă Hristos. Acolo unde se întâlnește Dumnezeu cu omul, acolo izvorăște iubirea, iar acest izvor nu va seca niciodată.

 

„Iubirea dumnezeiască dă mai multă bucurie decât viața, iar cunoașterea lui Dumnezeu – care zămislește această iubire – dă mai multă dulceață decât mierea” – Sf. Isaac Sirul.

Dostoievski spunea atât de minunat: „străduiți-vă să îi iubiți cu tot sufletul și necontenit pe cei apropiați. Pe măsură ce veți fi tot mai mulțumiți de efectul acestei iubiri necondiționate față de oameni, vă veți convinge de existența lui Dumnezeu ca simbol al iubirii nețărmurite și veți ajunge să credeți în nemurirea sufletului” – înțelegând, prin urmare că, taina descoperirii lui Dumnezeu, se arată a trece mai întâi prin dragostea față de aproapele.

Domnul, în predica de pe munte, ne-a lăsat această poruncă de căpătâi: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântați pe cei ce vă blestemă” (Mt. 5, 44). În acest chip, cel ce este doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, ne slobozește cu adevărat de ură, de întristare, de mânie și mai cu seamă de ținerea de minte a răului, ca să ne învrednicească de cea mai mare bogăție pe care ne-o aduce în dar – dragostea desăvârșită, – căci El este Cel Care „vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină“ (I Tim. 2, 4).

Întreita iubire

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „cel ce iubește pe Dumnezeu, nu poate să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuși, deși nu are plăcere de patimile încă necurățite ale aproapelui”.

Adâncind acest gând, descoperim că trei sunt măsurile (vârstele) iubirii și doar Hristos a fost Cel Care a gustat și ni le-a arătat desăvârșite pe toate trei în a Sa persoană.

Prima este iubirea aproapelui ca pe sine înșine – lecția evangheliei de astăzi (Mt. 22, 39), a doua este iubirea vrăjmașilor și a celor care ne fac rău (Mt. 5, 44), care este mai mult decât al iubi pe aproapele care ne vrea binele, iar a treia și cea mai mare, iubirea desăvârșită, se arată a fi cea în care ne dăruim viața și sufletul pentru aproapele nostru – „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi ” (Ioan 15, 13). Aceasta a făcut-o Domnul pe Cruce, acolo este măsura dragostei Dumnezeiești.

Până la măsura iubirii de vrăjmași suntem chemați să ajungem cu toții, căci e porunca Domnului, din care izvorăște viață – din cea de a treia măsură, doar sfinții s-au învrednicit să guste prin mucenicie.

„La început a fost iubirea” (Pr. Dumitru Stăniloae)

Iubirea este începutul, de acolo pornesc toate și din ea au luat ființă toate. Ea nu are limitările și neputințele omului, nici ale universului, cu atât mai puțit ale timpului care trece necruțător și ne îndreaptă spre moarte (entropia firescului), de care paradoxal, tot doar Dragostea răstignită pe Cruce ne va fi spre izbăvire – acolo se oprește timpul morții și se naște timpul nemuririi.

Dragostea este cea care nu moare niciodată (dar ne poate izbăvi de gustul amar al morții), e mai mult decât puternică și străbate dincolo de mormântul (propriilor noastre căderi) pentru a ne uni în chip tainic, în veșnicie, cu cei pe care îi iubim atât de mult aici – durerea despărțirii e de nedescris și doar acea dragoste dumnezeiască ne poate slobozi de ea. Dragostea străpunge boldul morții (Ioan Gură de Aur), care nu-i mai poate sta împotrivă, străbătând adâncurile cerului care deschid calea spre veșnicie, iar dincolo – Învierea – Dragostea fără de sfârșit și doar o clipită ne desparte de ea, clipa veșniciei.

Iubirea se arată a fi însușirea Sfintei Treimi (ne-a învățat atât de frumos Pr. Dumitru Stăniloae), am putea spune că este natura ei tainică. Creația toată, până la om, în care se oglindește chipul lui Dumnezeu, nu are alt izvor decât nemăsurata dragoste. Fiecare din nou este un univers tainic care se hrănește cu (și răspândește din) dragostea cu care a fost plăzmuit – Lumina lui Hristos. Doar așa ne putem asemăna cu adevărat cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh, – strălucind, pe măsură ce gustăm din har, ca un soare care crește și luminează fără să se mistuie niciodată (adevărata dragoste nu moare, merge mereu spre desăvârșire – remediul entropiei duhovnicești într-o lume căzută).

Privind acestea, înțelegem că iubirea e calea cea mai scurtă spre Împărăția Cerurilor (Raiul cel pierdut, câștigat prin străduința dragostei neobosite – Mt. 11, 12), e calea spre desăvârșire – care îl aduce pe om în sânul Sfintei Treimi și aduce Sfânta Treime în inima Omului – o nouă Facere (tainica Geneză), de data aceasta, la început a fost Iubirea !

–

„Deci dacă David Îl numește pe El domn, cum este fiu al lui?” (Mt. 22, 45) 

Hristos va mai fi pus o singură întrebare tainică, celor aflați de față la acest dialog cu iudeii ispititori, pe cât de tensionat, pe atât de adâncit în adevăruri care vor dăinui în veac. După ce toți amuțiseră, Domnul îi întreabă: „ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?” (Mt. 22, 42).

Fericitul Augustin ne dă un răspuns care tâlcuiește întrebarea care i-a pus în dificultate pe iudei: „așadar, ai auzit că Hristos este atât fiul al lui David, cât și Domn al său: Domn al lui David întotdeauna și fiul al Său doar în timp. Domn al lui David, născut din aceeași fire cu a Tatălui; fiu al lui David născut din Fecioara Maria și zămislit de la Sfântul Duh. Să le ținem cu putere pe amândouă. Una dintre ele ne va fi adăpostul nostru pe vecie, cealaltă este scăparea noastră din acest exil”.

 

Atât din dragoste vom gusta, cât aproapelui nostru vom ierta

Înainte de a împlini cea mai mare, dar și cea mai grea poruncă din lege, anevoioasa dragoste, care mereu ne scapă – Hristos ne învață mai întâi de toate să-l vedem pe aproapele, pe cel de lângă noi. A iubi, câteodată, e atât de departe, parcă de neatins – aproapele e mereu plin de neputințe (și oare nu sunt ale mele?), dar trebuie să-l văd înainte de toate (să-l observ, căci e mereu lângă mine, dar atât de departe), să vreau să facă parte din viața mea. O întâlnire de neevitat – să vedem în celălalt frumusețea, chipul lui Hristos, bucuria tainică a inimii, chiar și neajunsurile (care ne deranjează, căci sunt ale noastre) – să încercăm să le completăm cu virtuțile care le avem, e primul pas.

În acest parcurs, rugăciunea va fi mereu expresia unei negrăite iubiri față de Dumnezeu. Adăugându-i strop de postire, gândul cel bun, blândețea și bunătatea, iertarea și împăcarea, smerenia și iubirea jertfitoare, vom primi vindecare de toată rana nevindecată, de la Cel Ce poartă suferințele noastre pe lemnul Crucii.

Și totuși dragostea, după care tânjim? Va veni și vine deja, crescând încet și discret, fără să invadeze sufletele slăbite de durere. Va veni, căci între noi și aproapele este mereu Hristos și acolo se înțelege adâncul acestei porunci care este cea mai mare din Lege. Domnul a fost mereu lângă cel bolnav sau însetat, lângă cel golit (de har) sau întemnițat (în deznădejdea propriilor angoase), lângă cel înstrăinat (fără de voie) și încătușat (în propriile căderi), a fost mereu acolo pentru ai aduce lumină din iubirea Sa.

Astăzi suntem chemați să fim și noi acolo, să luăm lumină din lumina dragostei lui Hristos ca să-i luminăm pe cei din jurul nostru! Să îndrăznim, căci nu mai suntem singuri, pe alocuri iubirea e dureroasă, dar e mereu aducătoare de har mântuitor.

Iubirea va birui mereu, ea ne va descoperi și Învierea!

† Atanasie de Bogdania