Duminica a 14-a după Rusalii | Nunta omenirii cu Hristos – Nunta nunților
Pilda nunții fiului de împărat
Ev. Matei 22, 2-14
„Împărăția cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său” (Mt. 22, 2)
Doi evangheliști împletesc tâlcuirile pline de înțelepciune, revelate de pilda rostită de către Mântuitorul Hristos, – o dată în casa unui fariseu, la o cină (Luca), – iar cealaltă dată, în fața iudeilor, care îl ispiteau în templu, cu multe întrebări, ca să-l prindă în vorbă, chiar la puțin timp după intrarea în Ierusalim (Matei).
Cină și Nuntă tainică, masă a harului și a bucuriei, povestea de dragoste (neterminată încă) între Dumnezeu Tatăl, Care Își nuntește Fiul iubit, Cel Unul născut, cu omenirea, care este chemată spre fericire veșnică, Liturghie cerească, care începe aici pe pământ, ca să ne ducă în Împărăția cea fără de sfârșit – acesta este firul roșu cu care călătorim, în cele două relatări scripturistice pentru a înțelege pilda nunții fiului de împărat.
Poporul cel iubit – nunta cea tainică
Privind relatarea de la Matei, astăzi pusă în față de către Părinții Bisericii, înțelegem că, Cel Care tocmește ospățul nu este altcineva decât Tatăl cel ceresc – veșnicul Împărat. Ospățul, adumbrit de har, este o nuntă pentru Fiul lui Dumnezeu – Hristos, Care se logodește cu Biserica, pentru care Și-a vărsat sângele pe Cruce. Dumnezeirea se unește cu omenirea – acesta a fost, mereu, gândul cel fără de sfârșit, care a mișcat întreaga lucrare a universului.
Tatăl trimite vestitori (pe îngerii săi, dar și prorocii și toți drepții, care au suferit de-a lungul veacurilor), ca să fie chemați la nuntă cei aleși, nu toată omenirea (dintru început), doar cei care puteau înțelege taina dragostei dumnezeiești (atât de mult trădată de-a lungul istoriei), pe care Domnul a ținut-o mereu vie, cu o răbdare de neclintit, prin toți sfinții care, din veac, i-au bineplăcut Lui.
Nunta fiului – ziua plinătății
Astăzi e ziua când visul celor care au așteptat vremea venirii lui Mesia, pentru a fi în veșnicie cu El, se împlinește. Toți cei care au flămânzit după dreptate, astăzi sunt chemați la nunta dreptății, toți cei care au fost însetați după adevăr, astăzi se bucură, cu adevărat, astăzi toți cei care au tânjit după mântuire, primesc deplinătatea harului.
Toți cei care au pătimit aspru, au fost prigoniți, au fost întemnițați, au avut de suferit fără măsură, doar ca așteptarea lui Hristos în lume, Mirele cel Dumnezeiesc, să nu se piardă (și cât de greu e să ții vie această flacără care, adesea, aproape că se stinge) – astăzi vor intra în taina dragostei și a răsplății veșnice și nemăsurate.
Toți acei proroci care „au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți” (Evr. 11, 37) – nu au renunțat la crezul și la destinul lor, niciodată – „ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munți, şi în peșteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduința” (Evr. 11, 38 – 39).
De ce?! – „Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea” (Evr. 11, 40)
Astăzi e ziua când Domnul ne cheamă la această desăvârșire – astăzi, suntem cu toții chemați la nunta nunților, la nunta lui Hristos cu omenirea.
Ierusalim, locul sfânt al întâlnirii lui Dumnezeu cu omul
Poporul cel iubit, care a împlinit întruparea Mântuitorului Hristos, acea mână de oameni, într-un univers păgân, care au știut să țină vie legătura cu Ziditorul lumii, sunt primii chemați la nunta tuturor nunților – sunt chemați la desăvârșita fericire, la libertate (în sfârșit!), la deplina bucurie, la plinătate, la viața veșnică, la ceasul răsplății celei neveștejite care nu se va sfârși în veac.
Refuzul e dureros, Luca evanghelistul aduce și argumentele, și astăzi la fel de vii, care îl separă pe om (mereu aflat într-o justificare care nu convinge) de Dumnezeu – „și au început unul câte unul, să-şi ceară iertare” (Lc. 14, 18). Toți cei chemați s-au scuzat („ei, fără să țină seama, s-au dus: unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui” – Mt. 22, 5), toți s-au arătat mai alipiți de pământul lumii acesteia decât de pământul făgăduinței cerești. Biruiți de grijile lumești, lipsiți de părtășia duhovnicească, însetați după bogăție, biruiți de dragostea trupească (Lc. 14, 20), s-au arătat departe de sfințenia chipului Celuia Care i-a chemat la nuntă.
Omul își semnează propria condamnare, propriul refuz, atât de categoric, de a intra în bucuria nunții. Dragostea se lasă biruită de lege – „noi avem lege şi, după legea noastră, El trebuie să moară” (Ioan 19, 7) – ca omul să fie slobozit de lege și să cunoască dragostea. Cât de mult avea dreptate Ioan, acel evanghelist al dragostei, apostol al iubirii tainice, când spunea – „pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (1 In. 2, 16)
„Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici” (Mt. 22, 8)
Oare nu pentru noi răsună și astăzi aceste cuvinte, pentru tot omul prins în valul preocupărilor lumii acesteia, în detrimentul glasului tainic al liturghiei care ne cheamă să ne unim în chipul nunții cerești, prin Sfintele Taine, cu Hristos, Care așteaptă cu nerăbdare să se nască (și) în inimile noastre?
Oare dacă nu a arătat Domnul milă față de cei împietriți în legea cea veche, cum va avea milă de cei care au nesocotit legea cea nouă a harului? Oare nu noi suntem cei de la răspântiile drumurilor, din afara cetății şi a credinței lui Israel, acei care am primit Evanghelia lui Hristos, în dar, și suntem chemați astăzi la masa Împăratului – Dumnezeiasca Liturghie?
„Mergeți deci la răspântiile drumurilor şi pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă” (Mt. 22, 9)
Evanghelia ne lasă de înțeles că mai este loc (și astăzi, și chiar mâine) în veșnica Împărăție, mai este loc la masa Împăratului, mai este loc în ceata celor iubiți ai Mirelui – și sunt chemate toate neamurile, spre a gusta din taina credinței și a bunei vestiri. E ascunsă aici și o prevestire a evanghelizării universale, Cuvântul cel viu Care este dus, spre hrană, tuturor neamurilor, aflate în afara ușilor acestei cine minunate – de acolo și pornește mântuirea.
Taină cerească, iubirea Domnului, iese mereu biruitoare – toate neamurile, păgânii, idolatrii, sunt poftiți la nunta Domnului, la ospățul Sfintei Liturghii, unde se descoperă Împărăția Cerurilor. Toți se arată fii ai lui Avraam (după trup), toți sunt chemați la dumnezeiescul ospăț (după har) – fără să fi făcut nici un efort! – Hristos se dăruiește fără măsură și ia asupra Sa toată neputința noastră, cu nemăsurata dragoste.
Ceasul cinei – ceasul judecății
Ospățul, la care ne cheamă Tatăl astăzi, se face la sfârșitul zilei (veacurilor), la licăritul primei înserări, după ce s-a sfârșit timpul istoriei, adică timpul lumii acesteia căzute, timpul lucrului la mântuire, timpul eshatologic – acolo este chemat poporul lui Israel, dar și toți cei care nu ar fi trebuit să trădeze dragostea ascunsă a lui Dumnezeu, ca să se bucure de nunta cea veșnică.
„Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut” (Mt. 22, 12)
Matei, Apostolul, ne atrage atenția asupra unui detaliu care ne pune pe gânduri – Dumnezeu (Împăratul) intră la cină, închizând ușile, și își privește omenirea chemată la masă, față către față – Creatorul Care intră în taina dragostei desăvârșite cu creația sa – dar unul dintre meseni nu era îmbrăcat în haină de nuntă și este scos afară.
Fiecare împărat își îmbrăca cu cinste oaspeții în cele mai alese haine, ca toți să strălucească ca luceferii întru slavă. Toți mesenii, înainte de a pofti la cină, treceau prin garderoba împărătească, unde primeau cele mai frumoase haine, era o rușine (și o înfruntare directă), stând în fața Stăpânului, să fii îmbrăcat în haine uzate, haine tocite – haina păcatului.
„Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină, mult Milostive Hristoase, Dumnezeul nostru” – cântăm la fiecare botez, atunci când suntem îmbrăcați în haina harului ceresc pentru veșnicie.
O veche relatare creștină, de la Ravena, ne spune că cei care se pregăteau pentru încreștinare, catehumenii, o dată ce primeau botezul, în timpul cântării minunate prin care se cerea haina luminoasă, erau conduși și așezați în catedrală, de-a dreapta tronului imperial – era momentul culminant, – prin botez, suntem înfiați și stăm (cu adevărat) de-a dreapta Mirelui, la masa Împăratului (oare nu asta a și fost ceea ce a cerut Salomeea, mama fiilor lui Zevedeu?).
Cel golit de haina harului, astăzi, la nunta descrisă de Matei, e cel care a refuzat (și e chipul omului care mereu refuză) haina împăratului – cea dăruită gratuit! -, dar câștigată cu preț atât de mare, cel al Sângelui vărsat pe Golgota mântuirii noastre.
Liturghia – Nunta cea veșnică care ne rezidește
De la botez încoace, purtăm în noi, lucrătoare, „Pecetea Darului Sfântului Duh” – suntem îmbrăcați în haină împărătească și chemați la cina cea cerească. Aceasta ne-a pecetluit simțurile ca o arvună spre a crește întru împărtășirea din cele cerești, a vedea pe cele ale lui Dumnezeu, a auzi şi a înțelege cuvântul lui Hristos, a simți mirosul de bună mireasmă duhovnicească al celor de sus, a grăi cele de laudă şi de binecuvântare, a simți focul cel de viață făcător şi mântuitor al credinței, a lucra pentru Domnul și a păși în calea Lui și de a fi mereu nuntași la nunta cea tainică și veșnică, care este Dumnezeiasca Liturghie.
Ajungând și trăind vie Dumnezeiasca Liturghie, intrăm în Casa lui Dumnezeu pe Care, în taina nunții celei veșnice, îndrăznim fără de osândă, să-L chemăm pentru veșnicie: Tatăl nostru! Nu mai suntem orfani, suntem fii ai Împăratului.
Doamne, vino cu noi la masă!
Alături de Tatăl nostru, descoperim dragostea. Nu mai este doar al meu, sau al tău, este al nostru și de aici pornește taina. Dragostea este mereu legătura ascunsă pe care o caută neobosit Domnul, Care e cu adevărat Tată, în răscumpărarea aceluia căruia i-a dăruit chip după Chipul Său, dar și singura care astâmpără, cu adevărat, setea istovitoare care vlăguiește de puteri omul veșnic pelerin pe acest pământ.
Dragostea (agapa – agape – αγάπη) este hrana cea cerească, singura care mișcă tot universul și lumea aceasta văzută, în care parcă suntem prinși pe veșnicie, ea este cea care descoperă acel ospăț al Cuvântului care pe „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea (care) nu cade niciodată” (1 Cor. 13, 8).
Sfântul Clement Alexandrinul zice atât de frumos că „dintre toate cele care cad, cel mai puțin probabil să fie aruncată din cer pe pământ este dragostea, care nu cade niciodată printre toate aceste plăceri lumești. Dacă iubești pe Domnul Dumnezeul tău și pe aproapele tău (Mc. 12, 30-31), te vei ospăta în cer”. Cât de frumos, ce bucurie mai mare decât să guști din (și în) cer chiar dacă ești (încă) pe pământ! Și, oare, nu la această bucurie suntem chemați, de fiecare dată?
Taina Euharistiei – Taina Nunții
Euharistia constituie inima Dumnezeieștii Liturghii şi a constituit, dintru începuturile vieții creștine, fundamentul pe care s-a așezat şi constituit adunarea celor care, devenind ai lui Hristos, fii ai împăratului și prieteni ai mirelui, au căutat să primească şi să păstreze, să împlinească şi să transmită mai departe comoara lăsată de Domnul, prin sfinții Săi Apostoli, actualizând-o prin lucrarea Duhului Sfânt, în fiecare generație. În acest fel, fiecare dintre noi se face, mereu, părtaș la taina Nunții, la Cina binecuvântată care nu se sfârșește niciodată.
Celor care doresc să guste din hrana cea împărătească pe care le revelează şi împărtășește Dumnezeiasca Liturghie, Dumnezeu Însuși le vine întru întâmpinare, cercetându-i și atingând inima fiecăruia cu adierea harului ceresc – bucuria de a fi la masă mereu cu Cel Care ni se face hrană vie pentru viața veșnică.
Doar căutând mai cu râvnă – „Împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Lui,” – „toate celelalte ni se vor adăuga nouă” (Matei 6, 33). În acest fel, vom putea intra la nunta cea veșnică și fără de sfârșit, la nunta bucuriei și a harului nemăsurat, la nunta dragostei care copleșește orice simțire sufletească, la nunta care ne unește, pentru totdeauna, de chipul Celui Care și-a dat viața pentru noi, la nuna nunților și a vieții – la nunta mea, dar și a ta, în lumina lină (și nesfârșită) a sfintei slave a Tatălui Ceresc, Care pentru veșnicie ne primește în Împărăția Sa.
„Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei” (Lc. 24, 29)
Cât de adâncă este evanghelia de astăzi, această Nuntă a veșniciei! Hristos Mirele se logodește cu Biserica, Mireasa Lui, iar la acest ospăț mare, fiecare dintre noi mai are (încă) loc. Ospățul începe aici, ca ospăț al Liturghiei, și se termină dincolo, ca ospăț ceresc. Moartea, care se contopește cu Nunta, devine calea de trecere de la taina Liturghiei la taina Împărăției.
Astăzi, Domnul este Cel Care ne-a chemat la această Cină, astăzi este Domnul, Care ne așteaptă la ospățul tainic al Nunții celei fără de sfârșit. Să fim înțelepți și să răspundem cu un DA adânc al sufletului, fără a rata șansa vieții, căci vine ziua și acum este, când, dimpotrivă, Îl vom implora noi pe Domnul, să nu ne (mai) ia șansa, plecând, ci să rămână cu noi la Cină, căci nu ne-a mai rămas nimic pe lumea aceasta, decât dragostea care poate potoli setea sufletului îndurerat.
Doamne rămâi cu noi la masă, până la sfârșit!
† Atanasie de Bogdania