Perioada de după Rusalii este, pentru viața liturgică a Bisericii, un timp al maturizării duhovnicești. Dacă la Cincizecime se revarsă darul Duhului Sfânt peste Apostoli și, prin ei, peste întreaga Biserică, duminicile care urmează sunt o invitație continuă la trăirea roadelor acestui dar. Astfel, fiecare pericopă evanghelică din această perioadă nu este doar o lectură istorică, ci o adresare vie către comunitate și către fiecare credincios în parte.
În Duminica a 11-a după Rusalii, Biserica ne pune înainte Pilda datornicului nemilostiv (Matei 18, 23-35), o parabolă a iertării și a răspunsului pe care omul trebuie să-l dea iubirii dumnezeiești. Prin ea, Hristos ne descoperă că adevărata viață creștină nu poate fi trăită decât pe temelia iertării, pentru că însuși Dumnezeu „este iubire” (I Ioan 4, 8) și „înduratși milostiv este Domnul, îndelung-răbdătorși mult-milostiv” (Psalmul 102, 8).
Prin urmare, această duminică are o semnificație deosebită: ne amintește că nu există participare autentică la har fără o inimă eliberată de resentiment, invidie, ură și învârtoșare.
Evanghelia acestei duminici relatează despre un împărat care, dorind să facă socoteala slugilor sale, descoperă un datornic ce îi datora zece mii de talanți – o sumă astronomică, imposibil de restituit. Din milă, împăratul îi iartă întreaga datorie. Dar acesta, la rândul său, refuză să arate îndurare față de „un coleg de serviciu”, care îi datora o sumă nesemnificativă, denunțându-l și aruncându-l în temniță. Văzând aceasta, stăpânul îl pedepsește aspru, dându-l pe mâna chinuitorilor. Domnul încheie cu o sentință ce răsună până astăzi în inimile noastre: „Tot așași Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.”(Matei 18, 35). Prin acest final, se vede limpede că parabola nu este doar o pildă morală, ci o chemare la judecata personală a conștiinței.
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această parabolă, subliniază că Hristos a ales o datorie imensă – zece mii de talanți – pentru a arăta infinitatea binefacerilor primite de la Dumnezeu și, în același timp, imposibilitatea omului de a-și răscumpăra, prin propriile puteri, păcatele. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei, Omilia LXI, în Scrieri, partea a III-a, trad. de Pr. D. Fecioru, București, Ed. IBMBOR, 1994, pp. 712-713). Când omul primește iertarea, el primește de fapt darul împărăției, dar acest dar trebuie „lucrat” prin iertarea aproapelui.
Sfântul Grigorie Palama subliniază că mila și iertarea nu sunt simple dispoziții morale, ci însuși chipul lucrării dumnezeiești în noi, cel ce iartă intră în logica iubirii necreate, iar cel ce refuză să ierte se leapădă singur de darul harului. (Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. II, trad. din limba greacă de Parascheva Grigoriu, București, Ed. Anastasia, 2004, p. 169).
Vedem în comportamentul slugii o imagine a sufletului care, deși se bucură de mila lui Dumnezeu, nu o lasă să rodească în viața sa. Această învârtoșare atrage, inevitabil, osânda. Astfel, pilda nu vorbește doar despre raportul dintre doi oameni, ci despre o realitate eshatologică: felul în care omul se raportează la mila dumnezeiască va fi criteriul judecății sale.
Rugăciunea „Tatăl nostru” conține un verset care se leagă direct de această parabolă: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precumși noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6, 12). În tâlcuirea sa, Sfântul Ioan Casian spune că, de fapt, cel care nu iartă nu are dreptul să rostească această rugăciune, pentru că singur își așază o osândă asupra lui. (Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, în colecția Părințiși Scriitori Bisericești, 57, trad. de prof. Vasile Cojocaru și prof. David Popescu, București, Ed. IBMBOR, 1990, p. 290).
Nu este ușor să ierți din inimă. De multe ori, omul poate ierta cu buzele, dar în adâncul său să păstreze amintirea răului. Părinții isihaști atrag atenția că adevărata iertare nu se face doar prin cuvânt, ci prin curățirea inimii. Sfântul Isaac Sirul ne spune că iertarea adevărată este aceea în care uiți răul ca și cum nu ar fi fost. (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a, în românește de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Ed. Deisis, 2007, p. 77).
Spovedania nu poate fi primită cu rod dacă inima rămâne împietrită. Preotul, atunci când citește rugăciunea de dezlegare, rostește invocarea iertării dumnezeiești. Dar această iertare nu rodește în sufletul celui care nu iartă la rândul lui: „Stăpâne, Doamne, Dumnezeule, Cel ce ești mântuirea robilor Tăi, Milostive, Îndurate și Îndelung-Răbdătorule, Căruia Îți pare rău de răutățile noastre și nu voiești moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, Însuți și acum milostivește-Te asupra robului Tău (N) și-i dă chip de pocăință, iertarea păcatelor și dezlegare, iertându-i lui toată greșeala cea de voie și cea fără de voie. Împacă-l și-l unește cu sfânta Ta Biserică întru Iisus Hristos, Domnul nostru, cu Care împreună Ți Se cuvine stăpânire și mare cuviință în veci. Amin.” (Molitfelnic, București, Ed. IBMO, 2019, p. 74).
Sfântul Siluan Athonitul spunea că omul nu poate cunoaște iubirea lui Dumnezeu dacă nu iartă din toată inima. Iertarea este, prin urmare, criteriul real al măsurii duhovnicești. (Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Suceava, Ed. Accent Print, 2013, p. 378).
Astăzi, resentimentul, judecata și dorința de răzbunare sunt prezente pretutindeni. Relațiile de familie, comunitățile și chiar viața bisericească pot fi marcate de lipsa iertării.
Evanghelia acestei duminici este de o actualitate cutremurătoare: ea ne arată că nici o viață spirituală autentică nu este posibilă fără iertare. Mai mult, mesajul pildei este un antidot împotriva individualismului contemporan. În logica iubirii lui Dumnezeu, nu există mântuire izolată. Mântuirea noastră este legată de raportul cu aproapele: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este!”(I Ioan4, 20).
Pilda datornicului nemilostiv ne reamintește că iertarea nu este opțională, ci însăși condiția mântuirii. Cel care iartă se aseamănă Tatălui ceresc, iar cel care refuză iertarea își închide singur poarta împărăției. De asemenea, pilda nu este doar o lecție morală, ci o judecată prezentă: fie intrăm în logica iubirii dumnezeiești, fie rămânem captivi în închisoarea resentimentului. Alegerea aparține fiecăruia dintre noi.
Pr. Andrei Vizitiu
Bibliografie:
- Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Ed. IBMO, 2023;
- Molitfelnic, București, Ed. IBMO, 2019;
- Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. II, trad. din limba greacă de Parascheva Grigoriu, București, Ed. Anastasia, 2004;
- Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, în colecția Părințiși Scriitori Bisericești, 57, trad. de prof. Vasile Cojocaru și prof. David Popescu, București, Ed. IBMBOR, 1990;
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei, Omilia LXI, în Scrieri, partea a III-a, trad. de Pr. D. Fecioru, București, Ed. IBMBOR, 1994;
- Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a, în românește de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Ed. Deisis, 2007;
- Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Suceava, Ed. Accent Print, 2013.
