Duminica a 10-a după Rusalii | Credința cea cât un grăunte de muștar

Duminica a 10-a după Rusalii | Credința cea cât un grăunte de muștar

Vindecarea lunaticului

Ev. Matei 17, 14-23

 

Tainica Schimbare la Față a Mântuitorului este cea care ne deschide calea spre evanghelia cu care călătorim astăzi, care nu este altceva decât o preînchipuire a pogorârii la iad, după gustarea din cele mai înalte ale lumii acesteia. Domnul Se coboară de pe munte, din harul luminii necreate, la realitatea omenirii căzute în păcat – de unde și durerea întâlnirii cu neputința poporului (generației) lipsită de credință, arătată nouă prin fiul cel lunatic care va fi vindecat. 

De la cele cerești la cele pământești, de la cele înalte la cele căzute, de la cele ale luminii și ale harului la cele ale întunericului cuprins de boală și de neputință – acesta este contrastul care ne este pus în față de pericopa evanghelică de astăzi.

După vindecarea tânărului stăpânit de duh rău, are loc și a doua vestire a patimilor – „pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!” (Mt. 17, 23). Harul se împletește și de data aceasta cu taina pătimirii, căci doar astfel apostolii vor fi avut puterea de a crede Învierii.

După cum Moise, coborându-se de pe muntele Sinai, a văzut poporul idolatru care a căzut în păcat, înțelegând că pedeapsa pentru păcat este moartea, urcă a doua oară pe muntele Sinai și se face pe sine mijlocitor pentru popor – cere să moară și el dacă nu este salvat poporul – „și s-a întors Moise la Domnul şi a zis: „O, Doamne, poporul acesta a săvârșit păcat mare, făcându-şi dumnezeu de aur. Rogu-mă acum, de vrei să le ierți păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, șterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!”” – asemenea și Domnul Hristos, coborând de pe muntele Tabor, vede poporul (generația) căzută în păcat și, pentru a o izbăvi de moarte, vestește a doua oară pătimirea Sa, prin care ne va aduce noua viață veșnică.

Omul care îndrăznește către Dumnezeu primește răspuns

Dumnezeu ni Se descoperă nouă prin adierea harului (asemenea lui Ilie pe muntele Horeb – „iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul”– III Regi 19, 12), care ne învață să iubim și să aducem liniște și pace aproapelui nostru. Din toate acestea izvorăște, de fapt, vindecarea. Omul aflat în suferință caută să fie vindecat prin iubire, liniște și pace. Tatăl de astăzi, aflat în suferință și durere, din cauza bolii fiului său, caută vindecarea la Hristos Domnul – „dar de poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi” (Mc. 9, 21). Durerea este tocmai cea care-l va călăuzi spre izbăvire și vindecare.

Presărat cu urme de necredință și de neîncredere, întrucât ucenicii Mântuitorului nu au reușit să-i vindece fiul, tatăl lovit de suferință totuși îndrăznește. Hristos vede și asumă (într-un fel) această lipsă de credință, adresând mulțimii una dintre cele mai severe mustrări din Evanghelie. Toți cei trei sinoptici o relatează, marcați fiind de puterea cuvântului: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Mt. 17,17; Mc. 9, 19; Lc. 9, 41).

Mărturisindu‑şi credința, s‑a şi adeverit imediat că „toate sunt cu putință celui ce crede” (Mc. 9, 23). O dată cu apropierea Domnului de tânărul bolnav, „duhul mut” (Mc. 9. 17) şi‑a văzut sfârșitul puterii sale asupra copilului lovit de neputință – „văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând” (Mc. 9, 20).

Prin cuvânt (cel al vieții), Hristos pune capăt unei boli fără leac (epilepsia dublată de posesia demonică), Luca evanghelistul și medicul iscusit, notează că, văzând minunea, „toți au rămas uimiți de mărirea lui Dumnezeu” (Lc. 9, 13).

Domnul întinde mâna și-l vindecă pe tânărul lunatic. Mână cu care Domnul a scos pe Adam din iad și pe Petru din apa învolburată a mării, mâna care astăzi îl va ridica pe tânărul lunatic din boală, o vedem întinsă spre noi la fiecare Dumnezeiască Liturghie – izvorul tainic al vindecării lăuntrice.

Vindecarea care descoperă Taina Botezului

În minunea de astăzi ni se descoperă un lucru minunat, o preînchipuire a Tainei Botezului. Tatăl copilului face, mai întâi, o mărturisire de credință: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Mt. 9, 24). După această mărturisire de credință are loc un exorcism, apoi urmează vindecarea, restaurarea la starea cea dintâi a celui suferind.

La vindecarea tânărului lunatic are loc, ca şi la botez (Rom. 6, 3), o tainică moarte, dar şi o înviere – „copilul a rămas ca mort” (Mc. 9, 26), iar Domnul îl ia de mână şi îl ridică, îl învie – „dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare” (Mc. 9, 27). Înțelegem, prin urmare, că fiecare dintre noi, prin Taina Botezului, ne întoarcem la starea cea dintâi a omului rezidit prin moartea Mântuitorului Hristos – „căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Gal. 3, 27).

De la neputință la credință

Apostolii rămași la poalele Taborului, atât timp cât are loc Schimbarea la Față, sunt puși în fața unei imposibilități – cea de a vindeca un tânăr lunatic – deși făcuseră minuni și mai mari, astăzi rămân neputincioși. Fiind cuprinși de frică și nedumerire, îl întreabă pe Mântuitorul, de abia coborât de pe munte (asemenea lui Moise), care fusese cauza care a dus la această neputință. Domnul aduce explicația, care rămâne literă de căpătâi pentru toți creștinii: „pentru puțina voastră credință” – adăugând ceea ce pare cu adevărat imposibil – „adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputință” (Mt.17, 20).

Evanghelia de la Matei, cu care călătorim astăzi, evidențiază situația paradoxală a ucenicilor: aleși fiind spre a fi martori ai credinței, astăzi tocmai ei par să se arate a fi puțin credincioși. Lecția însă este pentru noi toți, căci soluția tot de Mântuitorul ne este pusă în față – „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21).

Postul și rugăciunea – asceza și credința puternică, acestea sunt virtuțile care fac minuni, de aici începe să rodească grăuntele de muștar. Biserica a înțeles și, de altfel, mereu a pus în față faptul că necredința nu poate fi înfrântă decât prin rugăciune şi prin post.

De aceea Sfântul Apostol Petru ne cheamă să punem și noi toată sârguința, ca jertfa Domnului să devină lucrătoare în viața noastră și să fie cu adevărat făcătoare de mântuire: „Pentru aceasta, puneți şi din partea voastră toată sârguința şi adăugați la credința voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoștința, la cunoștință: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia; La evlavie: iubirea frățească, iar la iubirea frățească: dragostea. Căci dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoașterea Domnului nostru Iisus Hristos.” (I Petru 1, 5 – 8). 

Credința care mută munții

Sfântul Ioan Gură de Aur ne tâlcuiește atât de frumos pasajul în care Domnul vorbește despre credința care va putea muta (chiar) și munții (Mt. 17, 20): „Dacă ai întreba: „ce munte au mutat apostolii?”, îți voi spune că ei au făcut minuni cu mult mai mari, înviind nenumărați morți. De altfel nici nu este același lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup. Se spune că mai târziu unii sfinți, cu mult mai mici decât apostolii, au mutat şi munți când a fost nevoie.

Așadar e lămurit că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi mutat şi apostolii munți. Nu-i învinui, dar, dacă n-a fost nevoie atunci să mute munții! De altfel şi Hristos n-a spus: „Negreșit veți muta munți”, ci că „veți putea face şi asta”. Iar dacă n-au mutat munți, nu i-au mutat, nu pentru că n-au putut (cum să nu fi putut, când au făcut minuni mai mari?), ci pentru că n-au voit, nefiind nevoie”.

Mutarea unui munte se arată a fi imposibilă pentru omul de astăzi, dar nu trebuie să uităm că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu și tocmai acesta este rostul cuvintelor rostite de Hristos. El este Cel care vorbește de credința în minuni şi aduce în față pilda grăuntelui de muștar, ca să arate cât de mare este puterea credinței celei vii și aducătoare de roade.

Grăuntele de muștar pare a fi atât de mic, dar are o putere vitală mai mare decât toate semințele. De aceea, Domnul dă ca pildă grăuntele de muștar pentru a arăta că, și dacă e puțină și slabă, atunci când lucrează prin (și cu) harul lui Dumnezeu, credința adevărată face minuni nemaipomenite.

De la Sinai la Tabor

După o veche tradiție iudaică, Muntele Sinai, unde Domnul i s-a descoperit lui Moise și de unde a primit tablele legii, însoțea mereu poporul ales prin pustie, astfel încât, în fiecare clipă, aflați fiind pe calea spre pământul făgăduinței, iudeii stăteau față către față cu Iahve, Dumnezeu cel atotputernic, Care i-a scos din robie.

Muntele schimbării la față, muntele Taborului, după mai multe interpretări exegetice, este „muntele acesta” (Mt. 17, 20) la care se referă Domnul, când le vorbește ucenicilor despre credință – în esență, este vorba de muntele harului și al descoperirii dumnezeiești, spre care suntem chemați a privi toată viața noastră, în tainica călătorie de la moarte la viață și de la pământ la Cer. 

Credința care mută „muntele acesta” este credința care ne mișcă inimile într-o tainică mișcare a harului, pentru a simți mereu prezența lui Dumnezeu şi a revelației Sale mântuitoare în viața noastră. La acestea, însă, se mai adaugă încă ceva – pentru ca, credința apostolilor să poată crește, ca să poată primi darurile Duhului Sfânt, Hristos este Cel care trebuie să moară – de unde și cea de a doua vestire a Sfintelor Pătimiri. Viața este mereu legată de taina morții, izvor al Învierii. Suferința asumată și îmbrățișată este cea din care țâșnește harul vindecător.

„De aceea, zic vouă: orice cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați şi luat şi le veți avea” (Mc. 11, 24)

Nu stă în firea omului de astăzi să mute munții numai cu cuvântul, căci cel mai mare munte rămâne până la urmă cel al necredinței și cu adevărat este de neclintit. Extraordinarul totuși este cu putință lui Dumnezeu, Cel care mută munții inimilor noastre, făcând minunea cea mai mare prin schimbarea lăuntrică – „vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne!” (Iez. 36, 26)

De aceea suntem chemați să înțelegem, mai adânc, că fiecare dintre noi, de nu „se va îndoi în inima sa, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice” (Mc. 11, 23). Aceasta este credința cât un grăunte de muștar, care mută și cele mai mari îndoieli ale inimii – grăuntele care ne leagă tainic de Dumnezeu și-I face loc să rodească înăuntrul nostru.

Apostolul Pavel a rămas, până la urmă, cel mai mare dintre cei care au înțeles că dragostea este totuși mai mare decât credința care mută munții, căci ea este cea care mișcă tot Universul și dă rost viețuirii noastre – „de aș avea atâta credință încât să mut şi munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Cor. 13, 2). Credința îmbrățișată de smerenie și multă dragoste – aici rodește cu adevărat grăuntele de muștar în zilele noastre.

Când înțelegem să lucrăm cu (și prin) taina dragostei, nu mai este nevoie să mutăm munții, căci ei sunt cei care urmează celui care a învățat să iubească cu adevărat. Dragostea renaște lumea și îi dă un rost nou, o reașază pe un făgaș mântuitor și o pune în lumina mântuirii și a dumnezeirii. Cel care iubește se ridică pe culmele cele mai înalte ale munților (care nu mai trebuie mutați), unde caută să se unească în chip tainic cu Cel care, tocmai ca să putem gusta din dragostea, ne-a dăruit viață veșnică. 

Biserica – loc al postului și al rugăciunii

Astăzi, ne este pusă în față măsura credinței care se descoperă lucrătoare prin post și rugăciune. Nu este de ajuns doar să credem, ci trebuie să facem și faptele credinței. Totodată, credința nu se manifestă în mod egoist și personal, ci este pusă mereu în raport cu aproapele (care caută vindecare și alinare).

Locul în care se face văzută, în mod special, credința este tocmai Biserica sfinților. În Biserică nu sunt doar eu (în chip izolat și egoist, cu doar ale mele necazuri și dureri), ci suntem toți care mărturisim și credem în Hristos Domnul (vindecătorul tainic al sufletelor și al trupurilor noastre) – „și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteți trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Cor. 12, 26 – 27).

În biserică ne rugăm împreună, ducem crucea mântuirii împreună, dar mai ales crucea celor aflați în suferință, necazuri și dureri, ale celor care nu mai au vlagă în rugăciune și nici putere în credință. De aici izvorăște iubirea care vindecă.

Înțelegem prin urmare că vremurile și timpurile lăsate de Domnul până la cea de a doua venire a Sa au ca scop pocăința noastră. Prin pocăință ajungem să cunoaștem, cu adevărat, harul și tainele dumnezeiești și astfel să ne sfințim viața și să îi putem ajuta și pe cei de lângă noi. Doar schimbându-mă pe mine pot schimba (chiar și puțin) ceva din jurul meu.

Toți suntem chemați să dobândim sfințenia și să ne facem bineplăcuți Domnului. Singura noastră dificultate în drumul spre sfințenie este timpul limitat de care dispunem. Acest timp, dacă îl sfințim, ne sfințim pe noi, dacă îl petrecem în păcate, îl pierdem.

Tainele credinței

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Evrei, dedică un întreg capitol tainelor care ni se descoperă prin credință. Credința se arată a fi întemeiată pe nădejde, pe făgăduință și pe dragoste: „iar credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1).

Credința este mereu cea care privește spre viitor, spre cele încă nevăzute, dar nădăjduite. Ea este cea care ne încredințează că „toate sunt cu putință celui ce crede” (Mc. 9, 23), că celor care au cu adevărat credință în Hristos „nimic nu le va fi cu neputință” (Mt. 17, 20).

–

Văzând acestea, întăriți și noi în dreapta credință, să îndrăznim a zice, precum Pavel, cuvânt de laudă tuturor sfinților: 

„Care prin credință, au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă;

Unele femei şi-au luat pe morții lor înviați. Iar alții au fost chinuiți, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alții au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanțuri şi închisoare; au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți.

Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munți, şi în peșteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduința, Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea”.

(Evrei 11, 33 – 40)

† Atanasie de Bogdania