Selectează o Pagină

Loading

Să ne curățim mai înainte pe noi fraților, cu împărăteasa virtuților; că iată a venit, aducându-ne nouă bogăție nepieritoare; potolește umflarea poftelor și împacă cu Stăpânul pe cei ce au greșit. Pentru aceasta cu veselie să o primim pe dânsa, strigând lui Hristos Dumnezeu: Cel ce ai înviat din morți, păzește-ne neosândiți pre noi, care te slăvim pe Tine, Cel ce singur ești fără de păcat (Laude).

Purifichiamoci, o fratelli, col re delle virtú: eccolo qui, infatti, per portarci abbondanza di beni; arresta il gonfiarsi delle passioni e riconcilia col Sovrano i caduti; accogliamolo dunque con letizia, gridando al Cristo Dio: O risorto dai morti, custodiscici liberi da condanna, per dare gloria a te, il solo senza peccato.

Προκαθάρωμεν ἑαυτούς, ἀδελφοί, τῇ βασιλίδι τῶν ἀρετῶν· ἰδοὺ γὰρ παραγέγονε, πλοῦτον ἡμῖν ἀγαθῶν κομίζουσα, τῶν παθῶν κατευνάζει τὰ οἰδήματα, καὶ τῷ Δεσπότῃ καταλλάττει τοὺς πταίσαντας· διὸ μετ’ εὐφροσύνης ταύτην ὑπο- δεξώμεθα, βοῶντες Χριστῷ τῷ Θεῷ, ὁ ἀναστὰς ἐκ τῶν νεκρῶν, ἀκατακρίτους ἡμᾶς διαφύλαξον, δοξολογοῦντάς σε τὸν μόνον ἀναμάρτητον.

Iată, mai înainte s-a deschis uşa pocăinţei, veniţi, dar, iubitorilor de Dumnezeu, să ne sârguim să intrăm prin ea, mai înainte până ce nu o va închide pe ea Hristos nouă, ca unor nevrednici” (stihiră din Triod). Tot din slujbele Triodului descoperim și fundamentul pentru care metanoia sau pocăinţa constituie inima spiritualităţii acestei perioade de penitență, deoarece pocăința este împărăteasa ­virtuţilor: „Să ne curăţim mai înainte pe noi, fraţilor, cu împărăteasa virtuţilor, că, iată, a venit aducându-ne nouă bogăţie nepieritoare”.

Această cântare din Postul Mare ne amintește de ceea ce spunea Sfântul Isaac Sirul: „fără pocăință, nici o altă faptă nu poate fi săvârşită”. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog glăsuiește: „Pocăinţa este indispensabilă mântuirii, fiindcă naşte toate celelalte virtuţi şi chiar împărţirea averilor nu ne este de ajuns spre curăţirea sufletului, dacă nu vom plânge şi nu ne vom tângui din suflet”.

Postul, spune Sfântul Vasile cel Mare, este „începutul pocăinței”, iar majoritatea imnelor liturgice din Triod întăresc zicerea Sfântului Vasile cel Mare: „trezeşte-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post; leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăinţă fierbinte să scapi de foc şi cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veşmântul cel dumnezeiesc”.

Părintele Rafail Noica ne spune „pocăința, un cuvânt care a devenit cenușăreasă în mai toate limbile, fiindcă omul, de când cu căderea lui Adam de la lumina lui Dumnezeu, continuă neîntrerupt să cadă. Nu-mi amintesc în care dintre Scripturi este scris că Dumnezeu Se căiește de răutățile noastre, și acesta este un cuvânt care ar trebui păstrat, fiindcă pocăința adevărată este intrarea omului în căința lui Dumnezeu. Dumnezeu, Care vrea să sălășluiască în om, despre Care este spus că odihnește întru sfinți, și sfinți ne-a gândit pe toți; Dumnezeu plânge pentru îndărătnicia mortală a omului. Până unde? Plânge până căința lui Dumnezeu ajunge la Pogorârea Lui în neamul nostru (…) ca să-l aducă pe om înapoi la înțelegerea chipului celui dintâi în care Dumnezeu a făcut pe om, chip care este Însuși chipul lui Dumnezeu. Ca și noi, însuflețiți de frumusețea acelui prim chip, să începem cu dumnezeiască insuflare acea călătorie către asemănarea cu Dumnezeu. Chipul îl avem în noi, dar asemănarea cu Dumnezeu, unde este? Această călătorie, această lucrarea a omului în care se înfăptuiește asemănarea cu Dumnezeu, care prin lucrarea harului poate duce până la totala identitate a omului cu Dumnezeu, se numește pocăință”.[1]

Această împărăteasă a virtuților, pocăința (metanoia) este schimbarea minții, de la o mentalitate în robia și amăgirea poftelor, la una în libertatea Duhului, în care nimic nu ne mai robește statornicind orientarea minții către cele veșnice și dumnezeiești. Curăția și împăcarea cu Stăpânul sunt roadele ei. De remarcat îndemnul, cu veselie să o primim pe dânsa”, fapt ce ne învață că pocăința nu este o posomoreală cauzată de regrete, ci arată o convertire trăită ca reorientare care aduce bucuria prezenței harului. Schimbarea vieții este consecința acestei simțiri a harului. Întreaga nevoință, postul, rugăciunea, slujbele Bisericii constă în a sta cu fața către cel „Unul fără de păcat” și de a-i aduce slavă (doxologie). Îl rugăm ca El să ne păzească de orice cădere, să fim bineplăcuți în fața Lui. Cel singur curat să ne păstreze curați așa cum rostim în ecteniile din cadrul slujbelor: „apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pre noi Dumnezeule cu harul Tău”.

Pr. Gabriel Popescu, Torre Spaccata (Roma)

[1] Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, p. 63.

ro_RORO
Copy link