Selectează o Pagină

Loading

Raiule preacintite, podoaba cea frumoasă, locașul cel de Dumnezeu zidit, veselia cea nesfârșită și desfătarea, mărirea drepților, frumusețea profeților și sălășluirea sfinților, cu sunetul frunzelor tale roagă pe Ziditorul tuturor, să-mi deschidă ușile pe care cu neascultare le-am închis; și să mă învrednicesc a mă împărtăși de pomul vieții și al bucuriei cu care mai înainte întru Tine m-am desfătat.

Παράδεισε πάντιμε, τὸ ὡραιότατον κάλλος, θεόκτιστον σκήνωμα, εὐφροσύνη ́ληκτε, καὶ ἀπόλαυσις, δόξα τῶνΔικαίων, Προφητῶν τερπνότης, καὶ Ἁγίων οἰκητήριον, ́χῳ τῶν φύλλων σου, Πλάστην τὸν τῶν ́λων ἱκέτευε, τὰς πύλας ὑπανοῖξαί μοι, ̀ς τῇ παραβάσει ἀπέκλεισα· καὶ ἀξιωθῆναι, τοῦ ξύλου τῆς ζωῆς μεταλαβεῖν, καὶ τῆς χαρᾶς, ͂ς τὸ πρότερον, ἐν σοὶ κατετρύφησα.

O paradiso preziosissimo, splendida bellezza, di- mora costruita da Dio, gaudio e letizia senza fine, gloria dei giusti, delizia dei profeti e abitazione dei santi, col fruscio delle tue foglie supplica il Creatore dell’universo di aprirmi le porte che ho chiuso con la trasgressione, e di concedermi di aver parte all’albero della vita e alla gioia che un tempo ho goduto in te.

În contiuare vom atașa un cuvânt al Sfântului Siluan, despre tânguirea lui Adam:

„Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dulceața iubirii lui Dumnezeu și de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai și a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic și cu geamat mare suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: Am întristat pe Dumnezeu pe Care Il iubescNu-i părea rău atât de rai și de frumusețea lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipă și nesăturat atrage sufletul spre Dumnezeu. Așa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, face experiența chinului lui Adam. Sufletul e bolnav și îi pare tare rău atunci când întristează pe Domnul Cel Preaiubit. Adam tânjea pe pământ și suspina cu amar, și pământul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu și grăia: Sufletul meu tânjeste după Domnul și Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel și linistit, și vrăjmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, și el tulbura și chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjește după Domnul până la moarte; duhul meu se avânta spre Dumnezeu și nimic de pe pământ nu mă poate veseli, și sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul și să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut și sufletul meu se chinuie după El, și de multimea întristării plâng cu suspine: Miluiește-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazută!

Așa hohotea Adam și lacrimile lui curgeau de pe fața lui pe piept și pe pământ, și toată pustia răsuna de gemetele lui; dobitoacele și păsările tăceau lovite de durere și plângeau, iar Adam hohotea, căci pentru păcatul său toate au pierdut pacea și iubirea. Mare a fost întristarea lui Adam după izgonirea din rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, omorât de fratele său Cain, întristarea lui s-a făcut și mai mare, și cu sufletul chinuit de durere hohotea și gândea: Noroade vor ieși și se vor înmulți din mine și toate vor suferi și vor trăi în dușmănie și oamenii se vor ucide unii pe alții”. Și această întristare a lui era mare, ca marea, și o poate întelege numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul și știe cât de mult El ne iubește.

Și eu am pierdut harul și strig împreună cu Adam: 

Milostiv fii mie, Doamne! Dă-mi duh de smerenie și iubire. 

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te caută neîncetat, ziua și noaptea, și strigă: Tânjesc după Tine, Doamne, și cu lacrimi Te caut. 

Cum să nu Te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfănt, și aceasta cunoaștere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu să Te caute cu lacrimi.

Adam plângea:

Nu-mi mai este dragă pustia. Nu-mi mai sunt dragi munții cei înalți, nici câmpiile, nici codrii, nici cântecul păsărilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnire pentru că am întristat pe Dumnezeu. Și dacă Domnul m-ar așeza din nou în rai, chiar și acolo aș suferi și aș plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc”.[1]

Pr. Gabriel Popescu, Torre Spaccata (Roma)

[1]Sfântul Siluan Athonitul, Cuvântări, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, p. 461-462.

ro_RORO
Copy link