Ușile pocăinței deschide-mi mie Dătătorule de Viață, că mânecă (dis-de-dimineață) duhul meu la biserica Ta cea Sfântă, purtânt locașul trupului cu totul întinat. Ci ca un îndurat, curățește-mă, cu mila milostivirii Tale.
Τῆς μετανοίας ἄνοιξόν μοι πύλας Ζωοδότα· ὀρθρίζει γὰρ τὸ πνεῦμά μου, πρὸς ναὸν τὸν ἅγιόν σου, ναὸν φέρον τοῦ σώματος, ὅλον ἐσπι- λωμένον· ἀλλ’ ὡς οἰκτίρμων κάθαρον, εὐσπλάγχνῳ σου ἐλέει.
Aprimi le porte della penitenza, o datore di vita, perché prima dell’alba si protende il mio spirito verso il tuo tempio santo, portandoti il tempio del mio corpo tutto coperto di macchie: ma tu che sei pietoso, purificami nella tua tenera misericordia.
Aceasta este cântarea imnografică specifică perioadei Triodului care ne reamintește de rolul terapeutic al pocăinței. Reorientarea vieții spre Făcătorul nostru o facem împreună cu El, intrând întru pocăintă prin ușile ei, pe care tot Domnul le deschide, ca să ne primească întru a Lui asemănare. Dătătorul de Viață, deschide ușile pocăinței, ceea ce ne arată că, pocăința este o înviere perpetuă, nu o perioadă sezonieră. Pocăința se constituie ca un mod de viață după Prototipul vieții noastre. O bună lucrare în și spreDumezeu ca Lumină și Viață se face înainte de răsăritul soarelui zidit, întrucât omul este chemat la demnitatea celui care îi aduce laudă lui Dumnezeu și nu asteaptă ca altceva, decât imboldul Duhului să-i inspire doxologia. Chiar dacă este întinat, păcătos, nu așteaptă ca lumina fizică sa-i descopere murdăria, ci își ascultă conștiinta, ca lumină lăuntrică. Întoarcerea este însoțită de lacrimi, așa precum un copil varsă lacrimi când a întristat-o pe mama lui „ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda”(Psalmul 6, 6). Aceste lacrimi sunt darul lacrimilor, ale celui ce a găsit calea, ale fericitului plângător (kalipentos). Este o stare de fericită întristare, a aflării pe Cel mult îndurat ce curățește compătimind. O mamă când îi este copilul bolnav, devine compătimitoare, dacă ar putea, ar lua durerea asupra ei pentru ca fiul să-și revină, împreună-pătimind. Deci, cu atât mai mult este mila milostivirii dumnezeiești, a unui Tată cu inimă de mamă: „după cum mama îşi mângâie pe fiul ei şi Eu vă voi mângâia pe voi, şi voi veţi fi mângâiaţi în Ierusalim, când veți vedea aceste lucruri, inima voastră va tresări de bucurie şi oasele voastre vor odrăsli ca iarba” (Isaia 66, 13-14).
Pr. Gabriel Popescu, Torre Spaccata (Roma)