Din comoara imnografiei în perioada Triodului – „Cărările mântuirii…” (Utrenie)

Cărările mântuirii îndreptează-mi, de Dumnezeu-Născătoare, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul meu, și cu lenevire viața mea, toată o am cheltuit; ci, cu rugăciunile tale, izbăvește-mă de toată necurăția.

Τῆς σωτηρίας εὔθυνόν μοι τρίβους, Θεοτόκε· αἰσχραῖς γὰρ κατερρύπωσα, τὴν ψυχὴν ἁμαρτίαις, ὡς ῥαθύμωςτὸν βίον μου, ὅλον ἐκδαπανήσας, ταῖς σαῖς πρεσβείαις ῥῦσαί με, πάσης ἀκαθαρσίας.

Appiana per me, o Madre di Dio, i sentieri della salvezza: ho insozzato la mia anima con turpi pec- cati, e ho consumato tutta la mia vita nella noncuranza. Liberami, per la tua intercessione, da ogni impurità.

În demersul vindecării/izbăvirii de patimi, o luăm ajutătoare pe Maica Domnului, pe care o rugăm să ne așeze pe calea către Fiul ei, să ne facă lină această întoarcere, să purtăm gândul mântuirii. Cuvântul trivous semnifică „înfloritor”, și cheamă la întoarcerea bucuroasă întru chipul lui Dumnezeu, iar înflorirea sufletului este consecința acesteia. În același timp, cuvântul acesta, în textul originar are și sensul de înfrânare, întrucât o rugăm pe Povățuitoarea noastră să ne ajute la asumarea responsabilității înfrânării. Pocăința ne ajută să ne vedem realitatea în care suntem, am făcut lucruri rușinoase, spurcate, murdărind sufletul, încât am făcut să stăpânească păcatul în ființa noastră. Dar păcatul nu înseamnă însă lucrurile urâte, adică ce am făcut. Păcatul (hamartano) însemnă greșirea/ratarea țintei, neajungerea scopului, pierdere. Dacă am pierdut sensul, menirea, și posibilitățile, am pierdut/ratat ținta care este Hristos. Astfel, rătăcind de la calea cea adevarată, mi-am murdărit sufletul. Hristos este ținta/scopul cu/în care sufletul se odihnește: „dar una știu, pe cele din urmă, uitându-le și către cele dinainte întinzându-mă, la țintă alerg după premiul chemării celei de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Iisus”(Filipeni 3, 14). Lenevirea (rathimia), lipsa de grijă pentru suflet (amelia), toropeala (akedia), fac să cheltuim timp prețios într-o stare de nefericire, timp care dacă l-am fi petrecut întru Dumnezeu am fi înveșnicit bucuria. În continuare, ne rugăm Maicii Domnului să ne țină departe, izbăvindu-ne de toată necurăția. Curăția ne transformă pe noi în locaș unde poate sălășlui dumnezeiescul Har, Cel ce pe toate le vindecă și pe cele cu neputință le plinește. De aceea se spune în Scripturile Sfinte: „Și nu va intra într-însa tot ce este întinat, nici cel ce face supărare și minciună, fără numai cei scriși în cartea vieții Mielului (Apocalipsa 21, 27)” sau „voi sunteți templu al Dumnezeului celui viu, precum a zis Dumnezeu: voi locui în ei și voi umbla întru ei și voi fi Dumnezeul lor și ei Îmi vor fie Mie popor. Pentru aceasta ieșiți din mijlocul lor și osebiți-vă zice Domnul, și de ce este necurat să nu va atingeți și Eu vă voi primi pe voi” (2 Corinteni 6, 16-17).

Pr. Gabriel Popescu, Torre Spaccata (Roma)