STEA. (liturg.) Obiect liturgic format din două arcuri mici sau semicercuri emisferice, unite la mijloc printr-un șurub (cui) surmontat de o mică cruce sau iconiță metalică în relief, în așa fel încât Steluța să se poată închide și deschide după voie. Ea se întrebuințează la slujba Proscomidiei, după scoaterea Sfântului Agneț și a miridelor, când este așezată pe Sfântul Disc, formând o mică boltă, pentru că acoperămintele (pocrovețele) ce se pun peste disc să nu se atingă de Cinstitele Daruri. După ce Sfântul Disc este transportat la Sfânta Masă în timpul Vohodului Mare, steluța rămâne deasupra miridelor până la ecfonisul „Cântarea de biruință…”,când preotul (sau diaconul, dacă este) face cu ea semnul Sfintei Cruci, atingând-o în patru laturi ale discului, după care o pune deoparte. După împărtășire, ea este așezată din nou pe Sfântul Disc, închisă fiind, și apoi dusă la proscomidiar, odată cu acesta spre finalul Sfintei Liturghii. Acolo, steluța se păstrează, de obicei, alături de celelalte Sfinte Vase.
Vechimea în ritualul liturgic este considerabilă, după părerea unora dintre tâlcuitorii Liturghiei, ea a fost introdusă în serviciul divin de către Sfântul Ioan Gură de Aur. Se pare însă, că originea ei nu este atât de veche, deoarece un astfel de obiect era absolut necesar numai după formarea ritualului scoaterii Sfântului Agneț din prescură, adică aproximativ sec. VII-VIII; și mai ales după ce s-a introdus practica scoaterii miridelor la Proscomidie (aproximativ sec. X-XI). În cele mai vechi Evhologii-manuscrise păstrate steluța nu este pomenită și nici tâlcuirea liturgică a Patriarhului Gherman al Constantinopolului nu amintește nimic referitor la ea. Prima mențiune documentară despre folosirea ei o găsim abia în secolul al XII-lea, în Tâlcuirea liturgicăatribuită Patriarhului Sofronie al Ierusalimului, care vorbește despre rostul ei.
La Proscomidie, steluța ne aduce aminte de steaua minunată după care s-au condus magii din Răsărit către Betleem la Nașterea Domnului. Tocmai de aceea, la Proscomidie, așezarea steluței deasupra Sfântului Agneț este însoțită de cuvintele: „Și venind steaua, a stat deasupra, unde era pruncul” (Matei 2,9).
De asemenea, după Vohodul Mare Steluța simbolizează sigiliul (pecetea) pus pe mormântul Domnului.
Vechimea în ritualul liturgic este considerabilă, după părerea unora dintre tâlcuitorii Liturghiei, ea a fost introdusă în serviciul divin de către Sfântul Ioan Gură de Aur. Se pare însă, că originea ei nu este atât de veche, deoarece un astfel de obiect era absolut necesar numai după formarea ritualului scoaterii Sfântului Agneț din prescură, adică aproximativ sec. VII-VIII; și mai ales după ce s-a introdus practica scoaterii miridelor la Proscomidie (aproximativ sec. X-XI). În cele mai vechi Evhologii-manuscrise păstrate steluța nu este pomenită și nici tâlcuirea liturgică a Patriarhului Gherman al Constantinopolului nu amintește nimic referitor la ea. Prima mențiune documentară despre folosirea ei o găsim abia în secolul al XII-lea, în Tâlcuirea liturgicăatribuită Patriarhului Sofronie al Ierusalimului, care vorbește despre rostul ei.
La Proscomidie, steluța ne aduce aminte de steaua minunată după care s-au condus magii din Răsărit către Betleem la Nașterea Domnului. Tocmai de aceea, la Proscomidie, așezarea steluței deasupra Sfântului Agneț este însoțită de cuvintele: „Și venind steaua, a stat deasupra, unde era pruncul” (Matei 2,9).
De asemenea, după Vohodul Mare Steluța simbolizează sigiliul (pecetea) pus pe mormântul Domnului.
Sursa: Dicționar de Teologie Ortodoxă,Ed. Basilica, București, 2019, p. 889-890.
