RAI. Nume rostit de Însuși Mântuitorul Hristos pentru a desemna starea și locul celor fericiți în viața veșnică.
Raiul este un concept larg întâlnit și se caracterizează prin unitate și unicitate. Se întâlnește sub diferite forme lexicale aproape în toate sistemele religioase, constituind expresia tuturor aspirațiilor umane către desăvârșire și infinit. Indiferent de forma sa: loc, stare, comunitate, perfecțiune, raiul vizează ideea de desăvârșire. Deși este denumit divers: rai, paradis, câmpiile Elizee, Eden,conceptul este unul singur. Totuși, desăvârșirea din hinduism sau din budism, precum și din alte sisteme religioase extrem-orientale este izolabilă oarecum de cea din creștinism, iudaism, islam, zoroastrism, religiile olimpiene, care particularizează raiul ca un loc, nu numai ca o stare. Raiul are consistență materială, în înțelesul de mediu, unde omul își „desfășoară” desăvârșirea, neabolind identitatea celui care se desăvârșește, ci desăvârșirea se manifestă identitar și concret.
Religiile orientale care vizează o formă de desăvârșire extraparasidiacă, adică o înțeleg exclusiv ca pe o stare, și nu includ accepțiunea de loc, au o percepție impersonalizată asupra desăvârșirii. Omul își pierde identitatea în aceasta, raiul este în fond definibil ca desăvârșire comunională, nu risipire sau topire substanțială în principiul absolut. Religiile care au o viziune personalistă au și o concepție paradisiacă mai conturată. Raiul este specific acestora; în religiile impersonaliste raiul nu are un sens anume.
Raiul semnifică starea sau locul celor care intră în comuniune veșnică și iubitoare cu Dumnezeu. Propriu-zis, comuniunea cu Dumnezeu, prezența Lui permanentă și „odihnitoare” în inimile celor ce-L iubesc, înseamnă raiul.
În limba română, acesta provine de la un termen slavon PAЙ, care semnifică același lucru. Termenul iudaic pentru rai este gn (vocalizat gan), care se traduce prin „grădină”. Acesta este utilizat în Cartea Facerii, ca termen după care este tradus cuvântul românesc „rai”. Este de precizat faptul că termenul de rai, pentru gândirea și spiritualitatea iudaică, se referea doar la acea grădină din Eden în care a fost așezat Adam. Sensul de rai, ca stare sau comuniune cu Dumnezeu, este mult mai târziu, el aparținând creștinismului. Totuși, odată cu scrierile proorocilor, se conturează ideea de desăvârșire a omului prin comuniunea cu Dumnezeu și nu fericirea dată de viețuirea într-un mediu ambiental paradisiac. Prin aceasta, asistăm la o maturizare a concepției despre rai, de la un plan materialist, către unul interior. Scrierile proorocilor nu afirmă însă explicit identificarea raiului cu desăvârșirea omului, dar acest lucru rezultă din aspectul lăuntric al iubirii lui Dumnezeu, care este esențial mai ales în scrierile profeților mari. Conceptul de rai în sensul de „grădină a Edenului” este întâlnit în cartea lui Iezechiel (cf. 28, 13, 14; 31, 3-9), comparativ cu statura pe care și-a arogat-o regele Tirului și Asiriei. Ele sunt cuprinse în mustrarea Domnului față de popoarele respective care s-au depărtat de la El.Raiul nu era înțeles pe scară largă ca loc după trecerea din această viață; pentru aceasta evreii aveau conceptul de locuință a morților (șeol), dar starea fericită nu era definibilă decât prin ideea de viețuire veșnică sau viață veșnică.
În creștinismul ortodox vorbim despre rai în înțelesul de loc sau stare de comuniune cu Dumnezeu. El presupune atât acel stadiu al desăvârșirii relative a lui Adam de dinaintea căderii, cât și stadiu de după recuperarea omenirii pentru comuniunea cu Dumnezeu.
O componentă interesantă a raiului este creația ca și context al desăvârșirii. Acestea sunt direct proporționale, raiul implicând unitatea creației în om și omul în Dumnezeu. Este o relație de incluziune ierarhică a cosmosului în Dumnezeu, după cum spun Părinții Bisericii. Creația nu este reductibilă la vreunul dintre elementele sale, nici la ele însele, ci la relația lor cu Creatorul. Așadar, raiul are ca trăsătură de bază dăinuirea în Dumnezeu sub forma unității inteligibile și raționale a creației. El nu poate fi conceput decât ca o sumă de concepții care trimit către stabilitatea creației în Dumnezeu, nu descentrate de Acesta.Caracterul topologic al paradisului se vede după dimensiunea materială pe care o implică. Dacă omul este dihotomic, respectiv trup și suflet, fericirea sa vizează ambele planuri ale dihotomiei umane, respectiv concomitența unui singur rai atât spiritual, cât și material. Argumentul decisiv este dat de învierea din morți a tuturor, unii spre viață veșnică, alții spre osândă veșnică (Ioan 5, 29), de aici rezultând și aspectul material al raiului.
Simetria dintre carteaFaceriișiApocalipsaeste evidentă și în privința raiului, exprimat ca o grădină în mijlocul căreia se află pomul vieții (Apocalipsa 2, 7). Mântuitorul Hristos, când se referă la existența desăvârșirii a omului, nu o numește altfel decât „viață veșnică” sau „împărăție a cerurilor”. Raiul este astfel numit sub sintagma de „viață veșnică”. Aceasta este expresia nemuririi omului imprimată în om încă din actul creației lui. Deși Legea lui Moise și prorocii au susținut imortalitatea omului(Deuteronom 30, 15; Facere 17, 9) prin comuniunea cu Dumnezeu, mulți dintre contemporanii lui Hristos, care se reclamau păstorii ai Legii, au abdicat de la dimensiunea interioară a Legii, spre una formală în care își ascundeau propriul egoism și comoditate temporară, crezând că Avraam este sortit morții, ca și proorocii (Ioan 8, 52), și necrezând în viața veșnică. În multe rânduri, Domnul Iisus Hristos le spune că viața veșnică este comuniunea cu Dumnezeu (Matei 19, 16, 29; 25, 46;Marcu 10, 17, 30;Luca 10, 25, 28; 18, 18, 30;Ioan 3, 15–16, 36; 4, 14, 36; 5, 24, 39; 6, 27, 40, 47, 54; 10, 28; 12, 25, 50; 17, 2–3).
Viața veșnică este o temă preluată de epistolele apostolilor, unde este aprofundată idem că viața veșnică este una negreșit fericită.În acest context vedem că viața este considerată prin excelență existența bună nesfârșită, iar moartea are înțelesul de disfuncție, dezinstrumentalizare. Deci viață au doar cei ce păstrează poruncile și le împlinesc, iar de moarte au parte cei necredincioși, viețuitori în păcatele lor.
Sursa: Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ed. Basilica, București, 2019, p. 767-768.
