NAȘTEREA DOMNULUI. Praznic împărătesc cu dată fixă, primul în ordinea cronologică a vieții pământești a Mântuitorului, dar și în ordinea în care această grupă de sărbători se succede în cursul anului bisericesc. În popor este numită și Crăciunul. Ținută la 25 decembrie, această sărbătoare actualizează anual Naşterea cu trupul a Domnului nostru Iisus Hristos (Lc 2, 1-21).Vechimea acestei sărbători poate fi urmărită în documente până la sfârşitul sec. al III-lea, când, potrivit unei tradiţii consemnată de istoricul Nichifor Calist, pe timpul prigoanei lui Dioclețian şi Maximian, mulți creştini adunați să prăznuiască Naşterea Domnului, au ars de vii într-o biserică din Nicomidia. Cât priveşte data serbării, în vechime au existat deosebiri între cele două părţi mari ale lumii creştine. În Apus, de prin sec. al III-lea, Naşterea Domnului era serbată la 25 decembrie, dată fixată în baza unei tradiţii potrivit căreia recensământul lui Cezar Augustus (menţionat Lc 2, 1 ş.u.) a avut loc la 25 decembrie 754 de la fondarea Romei (ab Urbe condita). Această tradiţie este susţinută şi de unii Sfinţi Părinţi (Sf. Ioan Cură de Aur, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin). În Răsărit, până în a doua jumătate a sec. al IV-lea, Naşterea Domnului era serbată la 6 ianuarie, odată cu Botezul, această împreună serbare fiind numită Arătarea Domnului (Τὰ Θεοφάνεια sau Τὰ Ἐπιφάνια). Această practică se întemeia pe tradiția potrivit căreia Mântuitorul Hristos S-a botezat în aceeași zi în care S-a născut.
Transferul sărbătorii Nașterii Domnului la 25 decembrie și în Răsărit s-a făcut, mai întâi, la Antiohia, în jurul anului 375, și apoi la Constantinopol, în anul 379, când Sf. Grigorie de Nazianz a ținut o celebră predică al cărei conținut îl va inspira, mai târziu, pe Cosma Melodul la alcătuirea Canonului Nașterii („Hristos se naște, măriți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L!”).Data de 25 decembrie este menționată și în lista sărbătorilor din Constituțiile Apostolice.În prezent, doar armenii serbează Nașterea Domnului la 6 ianuarie, la aceeași dată cu Botezul.
Fixarea datei de 25 decembrie pentru serbarea Nașterii Domnului a avut și un scop misionar. În preajma solstițiului de iarnă (22–23 decembrie), erau serbările închinate lui Mithra, zeul Soarelui (Dies natalis Solis invicti – ziua de naștere a Soarelui neînvins). Tot acum erau Saturnaliile (în cinstea zeului Saturn) și Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor). Toate acestea erau sărbători zgomotoase care se pretau la multe imoralități. Acestora, Biserica le vine în întâmpinare cu Nașterea lui Hristos – „Soarele dreptății”(Mal 4,2), „Răsăritul cel de sus”(cum cântăm în troparul Nașterii) și „Lumina lumii”, cum El Însuși S-a numit (Ioan 9,5).
Odată cu fixarea sărbătorii Nașterii Domnului la 25 decembrie, s-au fixat și datele altor sărbători, precum: Tăierea-împrejur, Întâ
CRĂCIUN. Nume popular dat sărbătorii împărătești a Nașterii Domnului, prăznuită la 25 decembrie. Originea acestui nume a fost și este încă controversată, unii socotindu-l de origine slavă, alții de origine română. Unii îl derivă de la carnationem= mâncare de carne, alții de la Christi Jeiunium= postul lui Hristos, alții de la colationem = chemare, convocare, întrunire. Unii cred că vine de la creationem= creație, zidire, adică restaurarea sau recreerea lumii prin Nașterea Mântuitorului.
Sursa: Dicționar de Teologie Ortodoxă,Ed. Basilica, București, 2019, p. 618-619, 204.
