ÎNTRUPÁRE– este actul prin care Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, a luat trup omenesc din Sf. Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, devenind și Fiul Omului. Actul Întrupării este considerat unul dintre fundamentele mântuirii neamului omenesc, deoarece prin asumarea acestui trup, Fiul a asumat întreaga umanitate căzută prin păcatul lui Adam.
Sf. Evanghelist Ioan vorbește despre Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu, că Se arată în trup, indicând, într-un limbaj cvasi-filosofic specific acelei perioade, faptul că Dumnezeu-Fiul este paradigmă a întregii creații sau Logos. Părinții Bisericii au gândit că această utilizare a conceptelor eline în prologul ioaneic are la bază ideea că Logosul sau Rațiunea are o dimensiune practică, ce aduce din plan potențial în plan concret un lucru. De aceea, precum cuvântul este considerat a fi rostire, adică materializarea sonoră a unui gând, așa și Dumnezeu Logosul, prin Întrupare, a materializat planul Său din veșnicie. Expresia „Cuvântul Trup S-a făcut și am văzut slava Lui” (Ioan 1,14) arată accesibilitatea de Sine a lui Dumnezeu de a fi perceput ca om. Întruparea arată condiționarea comuniunii cu Dumnezeu de iubirea semenilor.
Întruparea propriu-zisă s-a petrecut cu consimțământul Maicii Domnului care, atunci când a venit Arhanghelul Gavriil să-i vestească ceea ce Dumnezeu avea în plan cu ea, a spus: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Prin acest consimțământ, întreaga umanitate consimte, prin glasul Maicii Domnului, ca venirea Cuvântului în Trup să se petreacă. Sf. Evanghelist Luca redă acest eveniment cu amănunte, arătând că Dumnezeu S-a arătat în trup, în chipul firesc trupului.
Întruparea ca act este cuprinsă în ceea ce, tehnic, teologia Bisericii a consemnat prin termenul de enipostaziere, adică asumarea firii umane în integralitatea sa. De aceea, când vorbim de Întrupare la modul particular, aceasta implică enipostazierea la modul general. De aceea, limbajul teologic și cel liturgic vorbesc adesea despre Trupul lui Hristos ca fiind echivalent firii umane a Lui. Așadar, referințele la Trupul Său sunt, de fapt, referințe nu doar la materia trupului în sine, adică la carne (το σάρξ), ci la firea omenească integrală, adică trup și raționalitate sau duh însuflețitor (ἡ ψυχή), cu tot ceea ce are o fire umană enipostaziată: voință, intelect, afect.
Astfel firea omenească înseamnă şi trup şi suflet, dar ipostaziabile în Persoana Cuvântului. Apolinarie din Laodiceea, făcând confuzie între suflet şi persoană, considera că Hristos a luat doar trupul, nu şi sufletul omenesc cu raţionalitatea lui, astfel a ajuns să afirme că Logosul a luat doar un trup în sensul strict al termenului, ca şi cum S-ar fi îmbrăcat cu o haină. De aceea, nu trebuie făcută confuzia între cei ce consideră că Hristos a luat trup stricto sensuşi Hristos a luat trup în sens de fire umană, în integralitatea ei. Se spune la formula de împărtăşire că se ia „Trupul lui Hristos”, însă termenul de trup, în cazul de faţă semnifică principiul unificator şi recapitulativ al trupului, adică firea umană integrală.
Motivul Întrupării Fiului este acela de mântuire a neamului omenesc. Unii Părinţi răsăriteni au privit mai amplu acest act, iar unii dintre ei au afirmat că Fiul S-ar fi întrupat ca să recapituleze firea, indiferent dacă Adam ar fi căzut în păcat sau nu. Dintre aceştia menţionăm pe Sf. Maxim Mărturisitorul şi pe Sf. Grigorie de Nyssa, care susţin Întruparea ca act subsidiar planului din veşnicia creaţiei. După aceştia, deşi comuniunea lui Adam cu Dumnezeu dinainte de cădere era directă, firea umană trebuia unificată în Persoana Fiului, deoarece trebuia extinsă filiaţia cerească şi asupra oamenilor, altminteri omul ar fi fost doar ca îngerii, slugă şi nu fiu.
Pe de altă parte însă, Adam recapitula întreaga fire umană și nu s-ar fi pus astfel problema unei necesități a unei alte recapitulări în Fiul, deoarece scopulrecapitulării este legat de ștergerea păcatului strămoșesc. În cazul Părinților care susțin Întruparea necondiționată de actul căderii, scopul recapitulării este împlinirea persoanei în unitatea de ființă, deoarece Adam nu putea să dea umanității prin merite personale ceea ce putea da Fiulprin extinderea filiației Sale. Motivul Întrupării se leagă de scopul Întrupării, acestea convergând într-o unică lucrare mântuitoare. Întruparea este semn al solidarității lui Dumnezeu cu oamenii nu numai prin intermediul harului, ci prin deplinătatea imanenței Lui în creație, după cuvântul Sf. Apostol Pavel care spune că „în El locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).Acest lucru presupune locuirea definitivă a Cuvântului între oameni, fapt ce marchează devenirea Lui în mod co-trupesc cu oamenii. Această unitate de fire a oamenilor este realizabilă doar prin Întrupare în Persoana Fiului.
Prin Întrupare, Fiul nu moștenește păcatul strămoșesc, deoarece se naște în mod supranatural, ci doar consecințele păcatului strămoșesc, căci prin enopostaziere Cuvântul firea Sa omenească asculta întru totul de cea dumnezeiască. Prin acest fapt, Fiul „biruiește păcatul în trup”, deoarece firea umană a Sa „creștea și se întărea cu duhul” (Luca 2, 40), făcându-se ascultătoare Tatălui. Ea este paradigma creșterii personale a fiecărui om în Hristos. Prin Întrupare se reactualizează maximal omul în Dumnezeu, Fiul rămânând și om pentru totdeauna în Ipostasul Său dumnezeiesc. Elevația firii umane în Hristos a făcut-o vrednică de a intra prin Ipostasul Său în Sf. Treime. Evenimentul Înălțării Domnului marchează deplinătatea omenirii îndumnezeite de Fiul.
Prin Întrupare, Fiul nu-Și pierde calitatea de Fiu sau caracterul dumnezeiesc al Său, ci dumnezeirea Sa rămânând întreagă, devine ceea ce nu era. Umanizarea lui Dumnezeu nu conduce la pierderea dumnezeirii Lui, ci la îndumnezeirea umanității pe care o asumă. De altfel, nici umanitatea Trupului Său nu devine dumnezeiască după fire, după cum afirmă majoritatea Părinților (Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Damaschin), ci își păstrează identitatea omenească deși se îndumnezeiește. Așadar, firea omenească în Hristos și firea dumnezeiască își comunică reciproc caracteristicile, deși rămân distincte. Astfel, textul de la Filipeni 2, 1–12 afirmă aspectul chenotic al Ipostasului și nu al firii dumnezeiești, fapt ce permite înțelegerea Întrupării ca „limitare” a lui Dumnezeu, dar care nu condiționează deloc firea dumnezeiască și nici nu-i impută vreun caracter relativ ori vreo necesitate de vreun fel. Întruparea lui Dumnezeu pare o limitare a Sa doar din perspectiva unei judecăți natural-umane, dar aceasta este văzută ca o formă de atotputernicie de Părinții Bisericii. Întruparea este un act de atotputernicie pentru că este un act excepțional ca Cineva Atotputernic să Se limiteze, nepierzându-Și atotputernicia.
Întruparea indică felul în care omul și‑L împropriază pe Hristos, împărtășirea euharistică. Pr. Dumitru Stăniloae afirmă că Trupul lui Hristos nu este similar în calități unui trup uman obișnuit, ci, în virtutea ipostazierii sale în Cuvântul, este un Trup recapitulativ. El semnifică firea umană care recapitulează umanitatea particulară a fiecărei persoane umane și conduce ceea ce recapitulează. Trupul lui Hristos poartă în Sine caracterul infinit al firii dumnezeiești, unde, odată imprimat, Se poate oferi, extinde real prin Euharistie, fără să‑și piardă unitatea și integritatea, fără să se epuizeze: „Se sfarmă și Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce se sfarmă și nu se desparte, Cel Ce se mănâncă și nu se sfârșește și pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”. Asumarea personală sau subiectivă a acestei umanități atotcuprinzătoare se face prin împărtășirea cu Trupul real al lui Hristos, deși este perceput în simțuri sub forma pâinii și a vinului. Trupul lui Hristos grefează persoana celui care se împărtășește pe umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, devenind astfel cuprins în Trupul Lui. Prin această asimilare în Trupul lui, El devine Cap al celor care se împărtășesc, astfel cei ce se împărtășesc devin Biserică a lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Sf. Apostol Pavel afirmă că Biserica este Trupul lui Hristos, iar Hristos este Capul ei (Efeseni 5, 23).Acest lucru a condus în teologia contemporană către acea eclesiologie euharistică, unde criteriul de veridicitate eclesială este dat de comuniunea euharistică.
Prin Întrupare, Domnul Se face vizibil în Trup, intră sub incidența simțurilor și percepției omenești. Este modul cel mai potrivit de a veni în lume, „nu cu năluciri, înfricoșându‑ne pe noi”, ci în chipul firesc în care orice om vine pe lume: nașterea. Odată cu trupul, au fost asumate firesc și onest toate cele ale trupului, respectiv viața în simțuri, durerea, foamea, setea și celelalte nevoi trupești, dar fără ca să dea curs unei vieți după trup. Astfel, chinurile Sale, ispitirile și postirea din Muntele Carantaniei au fost asumate real. Reacții firești ale oamenilor, precum plânsul, au fost confirmate în Sfintele Evanghelii. Suferința lui Hristos după trup a fost una reală, împotriva oricărei suspiciuni și obiecții dochetiste de mai târziu. După Învierea Sa din morți, trupul Său a fost îmbrăcat în slava pe care o avea înaintea Tatălui încă „înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5), pentru ca acel Trup să fie mărturia iubirii Sale lucrătoare în lume. Trupul slavei are caracteristicile unei infinite firi dumnezeiești, este inepuizabil, neintrând sub incidența legilor fizice care ne determină. El este un Trup spiritualizat, care reflectă slava lucrărilor Ipostasului Său, și este o paradigmă a învierii tuturor din morți.
Sursa: Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ed. Basilica, București, 2019, p. 506-508.
