Cuvântul 31
A cincea Cuvântare teologică: Despre Sfântul Duh
(…)
3. (…) Din partea noastră, noi avem atâta siguranță în dumnezeirea Duhului, pe care îl propovăduim, încât noi începem și teologia (învătățura despre Dumnezeu) de aici, aplicând Treimii (Celor Trei Persoane) aceleași expresii, chiar dacă unora li se par îndrăznețe. „Era lumina adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 8), este Tatăl. „Era lumina adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume”, este totodată Fiul. „Era lumina adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume”, este „celălalt Mângâietor” (Ioan 14, 16. 24). Era și era și era. Dar era unul. Era lumină și lumină și lumină. Ci o unică lumină și un unic Dumnezeu. Aceasta era ceea ce a cugetat și David mai înainte zicând: „Întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalm 35, 10). Și acum noi am văzut și propovăduim, cunoscând pe Fiul ca lumină din lumina Tatălui (Ioan 1, 5) și în lumina Duhului. Iată teologia scurtă și simplă a Treimii. Cel ce o respinge, să o respingă, celui ce alege fãrădelegea, să o aleagă (Apocalipsa 22, 11). Noi propovăduim ceea ce am cunoscut. „Vom urca pe munte înalt și vom striga”, chiar de nu vom fi auziți de cei de jos. „Vom înălța” pe Duhul, „nu ne vom teme” (Isaia 40, 9). Iar de ne vom teme, aceasta va însemna să rămânem neactivi și să nu propovăduim.
4. Dacă era cândva, când nu era Tatăl, era cândva când nu era Fiul. Iar de era cândva când nu era Fiul, era cândva când nu era nici Duhul. Dacă Unul exista „de la început” (Ioan 1, 1), erau și Cei Trei. (…).
9. Ce lipsește deci, zice el, Duhului, pentru a fi Fiu?
Căci dacă nu I-ar fi lipsit ceva, ar fi fost Fiu. Noi spunem că nu-I lipsește. Căci Dumnezeu nu are lipsuri. Dar este o deosebire de arătare, ca să spunem așa, sau de relație întreolaltă. Și aceasta a produs și o deosebire de nume. Căci nici Fiului nu-I lipsește ceva ca să fie Tată – fiindcă fiimea nu e o lipsă; dar aceasta nu-L face Tată. Fiindcă altfel I-ar lipsi și Tatălui ceva, ca să fie Fiu. Dar Tatăl nu e Fiu. Aceste nume nu exprimă vreo lipsă, nici o subordonare după ființă. Însuși faptul de a nu Se fi născut și de a Se fi născut și de a purcede Îi dă unuia numirea de Tată, altuia de Fiu și iarăși altuia denumirea de Duhul Sfânt, ca să se salveze distincția celor trei ipostasuri într-o unică fire și demnitate a dumnezeirii. Căci nici Fiul nu e Tată, fiindcă Unul e Tatăl, nici Duhul nu e Fiu, fiindcă e din Dumnezeu. Dar unul e Unul-Născut, căci este ceea ce e Fiul (după ființă). Cele trei sunt Una prin dumnezeire și ceea ce e una sunt trei prin proprietăți (prin proprietățile ipostatice), ca să nu fie nici unul al lui Sabelie, nici cele trei ale unei despărțiri necuvenite.
10. Deci cum? Duhul e Dumnezeu? Desigur! Deci e de o ființă? Desigur, odată ce e Dumnezeu. Dă-mi, deci, zice el, pe Fiul venind din Acela (din Tatăl), dar și pe Cel ce nu e Fiu, însă e de o ființă, și voi primi pe amândoi ca Dumnezeu. Dă-mi și tu un alt Dumnezeu și o altă fire a lui Dumnezeu și-ți voi da, zice el, aceeași Treime cu aceleași numiri și realități. Iar dacă este un singur Dumnezeu și o singură fire, cea supremă, cum îți voi arăta o asemănare (o comparație)? Mai cauți iarăși o explicare din cele de jos și dimprejurul tău? Dar e un lucru urât și nu numai urât, ci și o prostie deșartă a bănui un chip al celor de sus din cele de jos și a celor imutabile, din cele de o fire curgătoare și, cum zice Isaia, „a căuta cele vii în cele moarte” (Isaia 8, 19). (…).
11. Ce era Adam? O fãptură a lui Dumnezeu. Și ce era Eva? O parte luată din Adam. Dar ce era Set? Născutul ambilor. Nu socotești că sunt aceeași, creatura luată din ea și cel născut? Cum n-ar fi? Sunt acestea de o ființă, sau nu? Cum n-ar fi? Deci s-ar mărturisi că și cele ce au venit la existență în mod diferit pot fi de aceeași ființă. Spun acestea nu aplicând dumnezeirii crearea, sau tăierea, sau altceva din cele ale trupului – să nu-mi atribuie cineva vreuna din aceste greșeli -, ci privind în acestea, ca într-o scenă de teatru, cele spirituale. Căci nu e cu putință ca ceva din cele comparate să prezinte în mod curat adevărul. Și ce sunt bune în acestea, zici? Nu se spune de același că unul e născut din el, iar altul vine în alt mod la existență? Dar cum? Eva și Set nu vin din același Adam? Din care altul? Și sunt amândoi născuți? Nicidecum! Dar ce sunt ei? Eva e luată din Adam, iar celălalt e născut. Și totuși amândoi sunt oameni identici întreolaltă. Căci sunt oameni. Nimeni nu va nega. Vei înceta deci să lupți împotriva Duhului, afirmând sau că e numaidecât născut, sau că nu e de o ființă, nici Dumnezeu? Și vei admite că opinia noastră e posibilă, văzând-o aceasta în cele omenești? Eu socotesc că tu poți să vezi acum drept, dacă nu ești hotărât să te sfădești și să te lupți împotriva lucrurilor evidente.
12. Dar cine s-a închinat, zice, Duhului? Cine dintre cei din Vechiul Testament, sau dintre cei din cel Nou? Cine I-a adresat rugăciuni? Și unde s-a scris că trebuie să I se aducă închinare, sau să-I adreseze rugăciuni? De unde ai luat tu această opinie? Vom da o explicare mai deplină mai încolo, când vom vorbi despre învățătura nescrisă. Acum va ajunge să spunem acestea: Duhul este Cel întru Care ne închinăm și prin Care ne rugăm. Căci zice Scriptura: „Duh este Dumnezeu și cel ce se închină Lui se cade să se închine în Duh și în Adevăr” (Ioan 4, 24). Și iarăși: „Nu știm să ne închinăm cum trebuie, ci Însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26); și: „Mă voi ruga și cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea” (I Corinteni 14, 15), adică în minte și întru Duhul. Deci a se închina și a se ruga întru Duhul socotesc că nu e altceva decât că El Însuși Își aduce lui închinare și rugăciune. Faptul acesta nu e aprobat de cei ce trăiesc în Dumnezeu și care știu că închinarea Unuia e închinarea Celor Trei, pentru demnitatea egală a Celor Trei în dumnezeire. (…)
14. (…) Pentru noi nu este decât un unic Dumnezeu, pentru că una este dumnezeirea. Și cei ce sunt din ea rămân în ea, deși credem că sunt Trei. Căci nu este Unul mai mult Dumnezeu, iar altul mai puțin Dumnezeu. Nici Unul mai înainte, iar Altul mai târziu. Nici nu Se scindează în voință, nici nu se împarte în putere. Nimic din ceea ce este în cele împărțite nu se află aici (în ființă cea Una). Ci dumnezeirea e neîmpărțită în cei ce Se disting, dacă trebuie să vorbim pe scurt. E ca o unică lumină în trei sori ce se penetrează reciproc, fără să se contopească. Când privim la dumnezeire, la cauza primă și la principiul unic (la monarhie), apare în cugetarea noastră unitatea ei. Iar când privim la Cei în care este dumnezeirea, la Cei care ies din cauza primă în mod netemporal, fiind din ea și de aceeași slavă, cei închinați sunt Trei. (…).
25. Două „schimbări” vădite s-au făcut în cursul veacului, care s-au arătat și ca două Testamente și „cutremure ale pământului” (Matei 27, 51), pentru a se face lucrul binecunoscut. Una a fost mutarea de la idoli la Lege (Ieșire 20, 3-5), iar alta, de la Lege la Evanghelie. Și ni se binevestește un al treilea cutremur, sau mutarea de la cele de aici la cele de acolo, care nu se mai mișcă, nici „nu se mai clatină”. Cele două Testamente au avut ceva comun: Care este acesta? Nu s-au mutat deodată, nici prin prima miscare a acțiunii lor. Pentru ce? E necesar să se știe: ca să nu fim siliți, ci să fim convinși. Căci ceea ce e fără voie nu e nici durabil, cum se întâmplă cu sila care stăpânește curgerile apelor sau plantele. Dar ceea ce e potrivit voinței e mai durabil și mai sigur. Și primul rezultat se datorează celui ce silește, al doilea se datorează nouă. Unul se datorează bunătății lui Dumnezeu, celălalt stăpânirii tiranice. Dumnezeu cugetă deci că nu trebuie să facă bine celor ce nu voiesc, ci să dăruiască binefacerile Sale celor ce le voiesc. De aceea, în chip pedagogic și ca un medic, El desființează unele obișnuințe, pe altele le îngăduie, făcând unele concesii celor plăcuți, ca doctorii celor bolnavi, ca să se primească leacul prin amestecarea lui cu unele sucuri mai plăcute. Căci nu e ușoară schimbarea unor moravuri practicate timp îndelungat. Ce vreau să spun? Prima schimbare, desființând idolii, a îngăduit jertfele. A doua, desființând jertfele, n-a împiedicat tăierea-împrejur. Căci, după ce oamenii au admis desființarea, au acceptat chiar pentru ceea ce li s-a îngăduit: unii jertfele, alții tăierea-împrejur. Și au devenit din păgâni, iudei și aceștia, creștini, prin mutări treptate spre Evanghelie. Să te convingă Pavel despre aceasta. Căci acesta, plecând de la „tăierea-împrejur” (Fapte 16, 3) și de la „curățire” (Fapte 20, 26) a ajuns la a spune: „Iar eu, fraților, dacă propovăduiesc încă tăierea împrejur, pentru ce mai sunt prigonit?” (Galateni 5, 11). Acolo era iconomia, aici desăvârșirea.
26. Aceasta pot să o compar cu ceea ce ne dă învățătura deplină despre Dumnezeu. Numai că metodele sunt inverse. Acolo mutarea se înfăptuiește prin desființări. Aici, desăvârșirea se face prin adaosuri. Iată cum: Vechiul Testament propovăduia deschis pe Tatăl, iar pe Fiul mai obscur. Noul Testament ne-a arătat pe Fiul (I Petru 3, 20) și ne-a făcut să străvedem dumnezeirea Duhului. Duhul e introdus acum în cetate, făcându-ne mai clară arătarea Lui. Căci nu era sigură o propovăduire vădită a Fiului, până ce nu era mărturisită clar dumnezeirea Tatălui. Și câtă vreme dumnezeirea Fiului încă nu era admisă, nu se putea primi încă în mod mai îndrăzneț, ca să spun așa, povara Duhului Sfânt. Precum, îngreunați de mâncare peste putere și îndreptându-și privirea încă prea slabă spre lumina solară, oamenii își primejduiesc puterea, așa, dimpotrivă, prin adaosuri parțiale și, așa cum zice David, prin „urcușuri” (Psalm 83, 6) și prin înaintări și propășiri „din slavă în slavă” (II Corinteni 3, 18), lumina Treimii va lumina celor mai strălucitori.
Pentru acest motiv, socotesc, se sălășluiește în parte, pe măsura puterii celor ce-L primesc, și în ucenici, la începutul Evangheliei, după Patimă, după Înălțare. El le întărește puterile (Matei 10, 1; Marcu 6, 7; Luca 9, 1), le este insuflat (Ioan 20, 22), li Se arată în limbi de foc (Fapte 2, 3). El Se arată prin Iisus, cum o vei observa și tu, citind cu mai multă atenție: „Eu voi ruga pe Tatăl, zice, și alt Mângâietor vă va trimite vouă, Duhul adevărului” (Ioan 14, 16-17). Aceasta ca să nu pară cumva că este un zeu opus și că se vorbește de o altă putere. Apoi: „Tatăl Îl va trimite în numele Meu” (Ioan 14, 20). Acum lasă pe „Voi ruga”, păstrând pe „Îl va trimite”. Apoi spune: „Îl voi trimite” arătând propria Sa demnitate. În sfârșit „Va veni”, indicând puterea Duhului.
27. Vezi luminările parțiale care ne-au luminat pe noi și ordinea învățăturii despre Dumnezeu, pe care e bine să o observăm și noi, fără a releva deodată, dar și fără a o ascunde până la sfârșit? (…).
28. (…) să preamărim pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul și pe Dumnezeu Duhul Sfânt, trei ipostasuri, dar o dumnezeire, neîmpărțită în slavă, în cinstire, în ființă și Împărăție, precum a cugetat-o unul din purtătorii de Dumnezeu cu puțin înainte. Nu vede „Luceafărul răsărind” (Iov 11, 17; II Petru 1, 19), cum zice Scriptura, nici slava strălucirii de acolo, cel ce nu are această gândire, (…). De fapt, dacă Duhului nu I se aduce închinare, cum mă îndumnezeiește El prin botez? (Matei 28, 19). Iar dacă I se cuvine închinare, cum nu e vrednic de toată evlavia? Iar de e vrednic de toată evlavia, cum nu e Dumnezeu? Una atârnă de alta, e un lanț cu adevărat de aur și mântuitor. De la Duhul ne este nașterea din nou (Ioan 3, 5); de la nașterea din nou, e recrearea; de la recreare, cunoașterea Celui ce ne recrează.
Ale Celui între Sfinți Părintelui nostru Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări teologice, traducere din limba greacă, introducere și note de Preot Dr. Academician Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, 1993, p. 94-95; 99-101; 103; 110-114.
