Despre hirotesia psaltului și slujirea lui în Biserică

Dat fiind faptul că în cuprinsul Patriarhiei Române anul 2023 este dedicat Sfinților Imnografi și cântăreților bisericești (psalților), în cele ce urmează vom evidenția câteva aspecte legate de slujirea psaltului în Biserică.

Conform tratatelor și manualelor de liturgică, funcția de psalt, cantor sau cântăreț, se număra în vechime între treptele clerului inferior al Bisericii, alături de alte trepte: diaconițele, ipodiaconii, anagnoștii (citeții) și alte trepte mai puțin cunoscute, dintre care unele au și dispărut definitiv. Rolul acestuia în primele veacuri a fost acela de instrui și a implica comunitățile creștine în cântare, având astfel un rol de coeziune în ceea ce privește împreună-slujirea poporului credincios cu clerul. Începând cu veacurile V-VI dar mai ales din veacurile  VIII-IX, dezvoltându-se imnografia Bisericii, rolul psaltului a devenit unul foarte important, rol care presupunea o pregătire îndelungată care să facă posibilă interpetarea unui tezaur foarte bogat, realizat de marii Sfinți Imnografi: Efrem Sirul, Roman Melodul, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Cosma Melodul, Teodor Studitul, Iosif Imnograful, și alții.

Statutul și rolul important al psaltului îl deducem din faptul că punerea în această treaptă se făcea de către episcop prin hirotesie, din unele canoane bisericești care au ajuns până la noi dar și din diferite texte patristice în care ni se arată ce înseamnă această slujire în Biserică și cum ar trebui să se desfășoare.

Până astăzi, în cărțile de cult s-a păstrat rugăciunea care se citește la hirotesia psaltului, chiar dacă în prezent, doar pe alocuri se mai săvârșește această rânduială.

Iată rânduiala hirotesiei citețului și a cântărețului, din Arhieraticonul publicat în 1993 de Patriarhia Română:

„Urmînd a se face hirotesie de citeţ sau cîntăreţ, ecleziarhul pregăteşte mai dinainte cele necesare şi anume: foarfecele, felonașul, stiharul şi cartea Apostolul sau Psaltirea, pe care le aşează pe o măsuţă în mijlocul bisericii, de-a dreapta arhiereului.

Înainte de a se începe Sfînta Liturghie, arhiereul iese în mijlocul bisericii, precedat de preoţii și diaconii slujitori.

Candidatul, având capul descoperit şi îmbrăcat în anteriu, merge între cele două sfeşnice împărăteşti şi face trei metanii mari înspre Sfântul Altar, apoi doi diaconi îl iau, unul de o parte şi celălalt de alta, zicând alternativ :

Porunceşte,

Porunciţi,

Porunceşte, Prea Sfinţite Stăpîne, spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotesit citeţ (sau cîntăreţ).

Și sosind în faţa arhiereului, candidatul îngenunche, iar arhiereul, binecuvîntîndu-l pe cap de trei ori, îl tunde în formă de cruce, zicînd:

Se tunde robul lui Dumnezeu (N). În numele Tatălui și al Fiului şi al Sfîntului Duh, iar cei de faţă răspund la fiecare rostire : Amin,

I se dă apoi arhiereului felonașul, pe care, binecuvîntîndu-l, îl pune pe grumajii candidatului.

Arhidiaconul zice : Domnului să ne rugăm.

Arhiereul, punîndu-şi mîna dreaptă pe capul candidatului, citeşte cu voce tare

Rugăciunea

„Doamne, Dumnezeule Atotţiitorule, alege pe robul Tău acesta (N), și-l sfinţeşte pe el, şi-i , dă lui să înveţe să citească cu toată înţelepciunea şi priceperea dumnezeieştilor Tale cuvinte, păzindu-l pe dînsul în viaţă curată, cu mila și cu îndurările și cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care împreună bine ești cuvîntat, cu Preasfîntul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea și în vecii vecilor. Amin.

După rugăciune, arhiereul dă citeţului Apostolul, acesta îl sărută şi-l deschide şi, citind puţin, arhiereul îl binecuvintează, zicînd: Pace ţie, cititorule. Citeţul, sărutînd mîna arhiereului, se ridică şi, dîndu-i-se stiharul, pe care îl binecuvintează arhiereul, se retrage la locul său”.

Acum să încercăm a răspunde la câteva întrebări:

1. De ce era tuns psaltul înainte de a fi hirotesit și ce simbolizează această tundere?

Tunderea, ca gest liturgic, o găsim în cadrul rânduielii Botezului, la rânduiala călugăriei și, în vechime, la hirotonia diaconilor, clericilor și ierarhilor aleși dintre monah (și nu numai) și simbolizează cununa de spini a Mântuitorului. Sfântul Simeon al Tesalonicului spune: „icoana cununii de spini e întipărită pe capul celor sfințiți prin tunderea părului, atunci când are loc sfânta pecetluire (în semnul crucii). Acest lucru îl arată încă și mai limpede cei sfințiți (preoți) dintre monahi, fiindcă ei au tunsă pe capul lor ca o cunună; fapt care mai arată și cununa fecioriei lor”[1]. Deci, tunderea în semnul crucii simbolizează o pecetluire în numele Celui ce a pătimit pentru noi[2].

2. De se pregătesc la hirotesia psaltului Apostolul și Psaltirea?

Deoarece  citețul și psalul – treapte ale clerului inferior care cu timpul s-au unificat-, odată cu dezvoltarea imnografiei- aveau ca principală funcție citirea din scrierile apostolilor și psalmodierea (cântarea recitativă a psalmilor) la slujbele Bisericii. De asemenea, să nu uităm faptul că cea mai utilizată carte din Sfânta Scriptură în cultul creștin din toate timpurile a fost și este Psaltirea lui David. Chiar și numele de psalt se pare că are legătură cu cântarea psalmilor.

3. De ce este tuns și hirotesit psaltul în naos?

Acestea  au loc în naos pentru că în acest spațiu se desfășoară cântarea bisericească. Aici, poporul lui Dumnezeu este angrenat în rugăciune și cântare pentru ca Liturghia să devină o împreună slujire a clerului cu credincioșii botezați întru același botez și părtași la același potir. De asemenea, trebuie să știm că hirotoniile (în treapta de episcop, preot și diacon) au loc în altar iar hirotesiile (în treapta de ipodiacon, citeț sau psalt) au loc în naos.

4. Ce haine distinctive primește la hirotesie psaltul?

Rânduiala reprodusă mai sus amintește de trei componente vestimentare: felonaș, stihar și anteriu. Se specifică: „Candidatul, avînd capul descoperit şi îmbrăcat în anteriu, merge între cele două sfeşnice împărăteşti şi face trei metanii mari”. Apoi, după ce este tuns de către episcop, i se dă de către acesta felonașul binecuvântat, punându-i-l pe umeri la sfârșit, după ce i se citește rugăciunea de hirotesie i se dă și stiharul.

Cei care au făcut cercetări asupra vestimentație psalților pornind de la pictura bisericească și de la anumite miniaturi din manuscrisele muzicale au ajuns la concluzia că vestimentația psalților era alcătuită din stihar și felon, căruia i se spunea felonaș pentru că nu era ca cel preoțesc, care în vechime era până la pământ atât în față cât și în spate, ci partea din față era la nivelul pieptului, așa cum a ajuns să fie felonul preoțesc din prezent. În plus, aveau capetele acoperite cu niște „culioane” sau pălării mult diferite de cele de azi (care sunt mai mult în legătură cu perioada de după căderea Constantinopolului)[3].

În schimb, anteriul – care este cel mai probabil rasa de azi, pe care o primesc psalții de la episcop atunci când sunt hirotesiți -, era purtat atunci când psalții mergeau spre biserică sau la diferite ocazii, ca o haină distinctivă[4]. Deci în ceea ce privește practica actuală (acolo unde există) ea nu corespunde rânduielii din Arhieraticon.

5. Ce este hirotesia?

Cu toate că în prezent se face o diferențiere netă între hirotonie și hirotesie[5] întrucât hirotesia poate fi și o rânduiala de slujbă prin care se acordă diferite grade sau ranguri onorifice care se dau feţelor bisericeşti pentru merite deosebite pe tărâmul activităţii pastorale (sachelar, iconom şi iconom-stavrofor, la preoţii de mir, și protosinghel şi arhimandrit, la preoţii călugări), sau confirmarea într-o funcţie bisericească administrativă (stareţ sau egumen, protoiereu ş.a.), rânduiala punerii, alegerii sau sfințirii în treapta de psalt se numea în cărțile de cult grecești tot hirotonie deoarece episcopul își punea mâinile (sau mâna dreaptă) peste capul candidatului invocând harul lui Dumnezeu asupra lui.

În rugăciunea de sfințire a psaltului ies în evidență câteva aspecte:

a. „Doamne, Dumnezeule Atoțiitorule, alege pe robul Tău acesta (N) și-l sfințește pe el”. Mântuitorul spune la un moment dat „nu voi M-ați ales pe Mine ci eu v-am ales pe voi” (In 15, 16), deci intrarea cuiva în această treaptă, ca și în alte slujiri bisericești, este rezultatul bunăvoinței și proniei lui Dumnezeu. Bineînțeles, și rodul conlucrării noastre libere cu această alegere. Și în Vechiul Testament, citirea și cântarea la Cortul Mărturiei și mai apoi la Templu nu se făcea de orișicine ci doar de către cei aleși, care făceau parte din seminția leviților. Mărturii foarte prețioase și precise în acest sens găsim în cartea I Paralipomena cap. 15 și 16. Treptele clerului inferior din Biserica creștină se pot regăsi ușor în organizarea de la Templu. Sfințirea celor aleși în Vechiul Testament se făcea printr-un efort personal de purificare (prin diferite practici și rânduieli) iar în Legea ce nouă, sfințirea se face prin mâinile episcopului care se găsește în lucrarea harului în vârtutea continuității apostolice. Deci, mai presus de toate, prin hirotesie candidatul primește harul Duhului Sfânt, cu care trebuie să co-lucreze spre sporirea darurilor legate de slujirea lui în Biserică.

b. „ și-i dă lui să învețe să citească cu toată înțelepciunea și priceperea dumnezeieștilor Tale cuvinte”. Întrucât treapta citețului este premergătoare din punct de vedere istoric celei psaltului, rugăciunea aceasta, care s-a păstrat pentru hirotosia amândurora, nu amintește nimic de cântare ci doar de citire. Într-un fel, în ambele cazuri – atât în citire cât și în cântare-, cel rânduit este chemat să fie cu înțelepciune și cu pricepere, adică, să fie într-o stare de permanentă atenție la înțelesul celor citite sau cântate printr-o reală însușire a acestora.

Din punct de vedere tehnic, de la cel care citește sau cântă la strană se cere în primul rând o dicție corectă, o cunoaștere temeinică a muzicii și dreaptă socoteală în toate, în vederea implicării credincioșilor în rugăciune și nu în transmiterea unor stări personale care pot fi  marcate uneori de sentimentalism sau alte trăiri nepotrivite. „Priceperea dumnezeieștilor cuvinte” vine prin citirea asiduă și trăirea însăși a rugăciunilor dar și din citirea Sfintei Scripturi și a Părinților Bisericii care ne-au arătat în unele scrieri cum să ne rugăm citind și cum să ne rugăm cântând. Dar, pe toate dimpreună ni le-au lăsat Părinții Bisericii pentru a ști cum să trăim creștinește și cum să dobândim o viață curată, lucru care se cere și de la psalt.

Evidențiind aceste puține lucruri, considerăm că ar fi de bun augur ca pentru o mai mare conștientizare a celor ce cântă la strană dar și pentru buna-rânduială a Bisericii, să fie reactivată la nivel general rânduiala hirotesiei psalților în acest an dedicat lor.

Preot Daniel Stîngă

[1] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tâlcuire privitoare la templul sfânt și mistagogia dumnezeiască în vol. De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – Integrala comentariilor liturgice-bizantine editat de diac. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2011, p.380.

[2] Din comentariile liturgice bizantine înțelegem că în diferitele tradiții monahale au existat două tipuri de tunderi, sau chiar trei: una, și cea mai frecvent întâlnită – cea în semnul Sfintei Cruci, existentă până azi în cărțile de cult, la diferite slujbe deja amintite; alta, în formă efectivă de cunună  – care simbolizează atât coroana de spini a Domnului cât și batjocura la care a fost supus Sfântul Apostol Petru, când a fost băgat în temniță și sluțit în batjocură („dubla cunună de pe capul iereului/preotului este prin semnul făcut în păr o icoană a cinstitului creștet al corifeului apostolilor Petru. Fiindcă atunci  când a fost trimis acesta la propovăduirea Învierii Domnului și a fost tuns în semn de batjocură de cei ce nu credeau în cuvântul Său, Învățătorul Hristos l-a binecuvântat făcânt necinstea cinste și zeflemeaua slavă, și a pus pe capul lui o cunună nu de pietre prețiose, ci una care prin piatra/stânca credinței lui strălucește mai mult decât aurul, topazul și pietrele prețioase” – Sf. Gherman al Constantinopolului); și cea de-a treia, care este menționată tot de către Sfântul Gherman, era tunderea totală a creștetului „care se face ca imitare a Sfântului Apostol Iacob, fratele Domnuli, a Apostolului Pavel și a celorlalți”. Cu siguranță, viziunea paulină asupra tunderii părului la bărbați, exprimată în I Corinteni 11, 15, era sub influența practicii vechi testementare privind votul de nazireu. Practica tunderii circulare a părului sau chiar totale s-a mai păstrat până în prezent doar la anumite ordine monahale din Biserica Catolică. În cadrul Bisericii Ortododoxe însă, după tunderea cuiva în semnul crucii, părul capului (ca și barba) trebuie să rămână lung, după modelul nostru desăvârșit care este Hristos.

[3] Cercetătorul și muzicologul grec Yorgos Bilalis, dirijorul renumitului cor Romeiko, care a luat ființă în diaspora grecească din SUA, mai precis în Philadelphia, în anul 1992, și care a participat în anul 2022 la Festivalul de muzică biazntină organizat la Iași, în urma unor cercetări întreprinse a reintrodus în vestimentația psalților stiharul, felonașul și pălăriile sau fesurile specifice psalților (interpreți sau isonari).

[4] Târziu, în sec. al XIX- lea, în unele zone a apărut și o componentă vestimentară pe care o purtau unii cântăreți în devenire (novicii) înainte a de purta rasă, și anume –  sacoul tip tunică. Pe alocuri, tunica pare a fi preferată chiar și de către unii mari psalti de la noi, la sfârșitul acestui secol.

[5] În grecește cuvintele au înțeles foarte asemănător: hirotonie s-ar traduce prin întinderea mâinilor (de la heri = mână şi teino = a întinde) iar hirotesie prin punerea mâinilor (heri = mână şi tifimi = a pune).