Despre folosul cântării duhovnicești (I)

Când în mintea omului apare un gând rău și mintea se învoiește cu el, atunci facultățile interioare ale omului se scindează în două: pe de o parte, rațiunea rămasă fidelă Rațiunii Dumnezeiești – care arătă mereu adevărul lucrurilor -,  și de cealaltă parte, rațiunea coruptă – care îl îndemna pe om să se îndulcească cu gândul cel rău și să-l făptuiască. La fel stau lucrurile și în ceea ce privește voința și simțirea omului. Această dedublare a facultăților sufletești a fost numită pe drept de către unii teologi, schizofrenie sau  „ruperea minții de Cer”.

 De o astfel de boală sufletească, suferim toți, mai mult sau mai puțin, „pentru că nu există om fără de păcat” ,  și  de multe ori această boală poate fi ușor observată în exterior, prin exprimarea unor judecăți (conștient fiind de riscul de a cădea eu însumi într-o astfel de judecată). Nici rândul clerului nu este scutit de astfel de înțelegeri, și aș aminti doar două: punerea în opoziție a teoriei și a practicii, în sfera cunoașterii și a unirii omului cu Dumnezeu, așa cum auzim frecvent și în alte sfere -„teoria ca teoria dar practica ne omoară…”; și discrepanța sau disputa dintre cei care urmăresc buna rânduială a slujbelor și cei care își ascund lipsa pregătirii, criticându-i pe cei dintâi pe baza  dictonului – „tipic, tipic și la inimă nimic”[1]. În cele ce urmează, vom stărui asupra unei probleme care este legată de disputa cea din urmă, dintre „tipicari” și „trăitori”, și anume, despre folosul cântării duhovnicești (care este contestat uneori), atât în rugăciunea personală cât și în cea de obște.

Evagrie Ponticul († 399), care a trasat în linii mari regulile ascezei și misticii creștin-răsăritene, prin tratatele sale despre „Cele opt gânduri ale răutății”[2], ne-a lăsat unele idei valoroase și despre cântarea duhovnicească. El consideră că un bun remediu împotriva gândurilor demonice care ne îndeamnă la mânie sau ne inspiră întristare și uneori chiar frică și spaimă ( două dintre cele opt gânduri capitale ale răutății, care de multe ori se înlocuiesc unul pe celălalt), este rugăciunea cântată:

• „Mintea [nous] rătăcitoare o stabilizează citirea, privegherea și rugăciunea; pofta arzătoare [epithymia] o sting foamea, setea și retragerea [anahoreza], iar irascibilitatea [ thymos] agitată o potolesc psalmodia, răbdarea și mila; dar ele lucrează acestea atunci când sunt făcute la vreme și după măsurile cuvenite, căci cele fără măsura și nelavremea lor țin puțin timp, iar cele care țin puțin timp sunt mai degrabă vătămătoare decât folositoare”[3].
• „(…) melodia lipită de psalmi schimbă temperamentul trupului și alungă demonul care pipăie spatele, îngheață nervii și tulbură toate mădularele (demonul care aduce gânduri de întristare și uneori frică) (…)”[4].

În alt loc, Evagrie vede rugăciunea și cântarea chiar ca remedii generale ale patimilor dar mai ales ca remediu împotriva neînfrânării trupului, când zice: „Roagă-te cu cuviință și fără tulburare și cântă cu înțelegere și cu bună măsură, și vei fi ca un pui de vultur ce se urcă la înălțime. Psalmodierea potolește patimile și face să se liniștească neînfrânarea trupului. Iar rugăciunea face mintea să-și împlinească propria cântare(…). Psalmodierea este un lucru al înțelepciunii variate; iar rugăciunea este începutul cunoștinței nemateriale și simple”[5].

Pe aceeași linie a înțelegerii rămân și Sfinții: Ioan Casian[6], Diadoh al Foticeii[7], Sfântul Maxim Mărturisitorul[8], Sfântul Ioan Damaschin, Grigorie Palama[9] și mulți alții.

Dacă în cele amintite, am văzut folosul cântării duhovnicești în lupta cu patimile, trebuie să mai adăugăm și faptul că darul psalmodierii sau cântării duhovnicești este un dar al lui Dumnezeu, o harismă, care se dăruiește ostenitorilor („Dacă nu ai primit încă darul rugăciunii, sau al psalmodierii, stăruie cu putere și-l vei primi”[10]), și care ține într-un anume fel de înțelepciunea variată a lui Dumnezeu (Efes. 3, 10), care lucrează în felurite chipuri pentru a orienta omul spre mântuire.

De asemenea, cântarea duhovnicească este și un act ce vădește o „inimă bună”, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune: „Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi” (Iac. 5, 13). Astfel, vedem că rugăciunea cântată implică omul în întregime, trup și suflet.

Preot Daniel Stîngă

[1] În aceeași dispută intră și cei care pledează pentru organizarea arhitecturală și iconografică a bisericii, după erminie, cu cei care consideră că locașul de cult poate fi împodobit cu orice fel de icoane și în orice mod, importantă fiind doar credința și dragostea omului.

[2]  Despre cele opt gânduri , Tratatul prctic și Antireticul,  în lucrarea –  În lupta cu gândurile a diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2006; sau alte lucrări de-ale lui Evagrie, în Filocalie, vol. I.

[3] Ioan I. Ică jr., op. cit., p.135-137.

[4] Ibidem, p.272

[5] Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia Vol. I, p. 109.

[6] „Îndreptarea cugetării noastre stă în hotărârea și silința noastră. Când cugetăm cu înțelegere și neîncetat la legea lui Dumnezeu și petrecem în psalmi și cântări, în post și privegheri și ne aducem aminte neîncetat de cele viitoare de Împărăția Cerurilor, de gheena focului și de toate faptele lui Dumnezeu, gândurile cele rele se împuținează și nu mai găsesc loc la noi” ( Cuvânt plin de folos, în Filocalia, Vol. I, p. 160)

[7] Sfântul Diadoh, chiar dacă consideră cântarea un apanaj al celor care încă se află în faza de practică și nu a celor copleșiți de har, care ajung să se roage  doar în inimă, totuși, recunoaște efectul binefăcător al cântării când zice:    „Când suntem apăsați de multă tristețe, trebuie să facem cântarea rugăciunii  cu un glas puțin mai mare, lovind sufletul cu sunete în nădejdea bucuriei, până ce npurul acela greu va fi împrăștiat de valurile melodiei” (Cuvânt ascetic, Filocalia, Vol. I, p. 440-441)

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul, interpretând  versetul 2 din psalmul 100 („Cânta-voi și voi înțelege în calea cea fără de prihană de unde vei veni la mine”) zice: „ Cântarea arată făptuirea virtuoasă; iar înțelegerea, cunoștința care se adaugă la virtute, prin care cel ce așteaptă pe Domnul, priveghind prin virtuți, simte venirea lui Dumnezeu” (Capete Gnostice sau Teologice [a doua sută], în Filocalia Vol. II, p. 248.)

[9]  Puțini știu că, în afară de practica rugăciunii inimii, el se ocupa și cu dirijarea stranei stângi de la Marea Lavră, din Sfântul Munte, în timp ce la strana dreaptă, cânta „maestrul cântării duhovnicești”, Sfântul Ioan Cucuzel.

[10] Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia Vol. I, p. 110.