Trauma
Auzim foarte des vorbindu-se despre traume și despre procesele psihologice care ne afectează viața. Prin definiție o traumă este o emoție violentă care modifică personalitatea unui individ, sensibilizându-l la alte emoții de același fel, astfel încât acesta nu mai reacționează normal[1]. Trauma care ne afectează viața este un lucru rău, prin urmare răul poate fi și o stare emoțională sau psihologică care generează patimi precum tristețea, deznădejdea sau altele asemenea. Nu numai păcatul este ceva rău „răul este abaterea de la locul lor a lucrărilor sădite de Dumnezeu în fire”, după cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul[2]. Fundamental în schimbarea noastră în bine este modul în care ne raportăm la traumele din trecutul nostru. Importantă nu este trauma pe care am trăit-o, ci modul în care mă raportez eu la ea, sau cum spune Gabor Maté: „Trauma nu este ceea ce ți se întâmplă, ci ceea ce se întâmplă înăuntrul tău” [3]. Fiecare om are o durere, o traumă pe care o duce cu sine; problema nu o reprezintă trauma în sine, ci dacă eu las acea durere să-mi afecteze viața într-un anume fel. Mântuitorul Iisus Hristos este soluția cea adevărată, după cum putem observa din cuvintele Lui: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”[4] sau „Fără de Mine nu puteți face nimic”[5]. Totodată ne oferă și o soluție concretă, cea a lepădării de sine prin următoarele cuvinte „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie”[6]. Cu alte cuvinte, nu putem accede la o viață duhovnicească autentică, câtă vreme rămânem ancorați în sinele nostru la care „ținem” cumva. De exemplu, ne putem imagina că trebuie să urmăm o călăuză prin munți, cu un geamantan mare după noi. Ar fi imposibil! Nu putem fi liberi în Hristos câtă vreme nu renunțăm la cele ale omului vechi. Ca să scăpăm de răul care ne afectează viața este nevoie să-L căutăm pe Hristos. „Nu ajungeți sfinți vânând răul. Lăsați răul. Să priviți către Hristos, iar El vă va mântui. Toate sunt cu putință cu Hristos. Lucrurile sunt simple. Chemați-l pe Dumnezeu și El va preface totul spre bine ”[7], după cum sunt și cuvintele Sfântului Porfirie Kavsokalivitul.
Nevoia de apartenență
Un alt pas ar fi să aflu al cui sunt, am nevoie să știu cui îi aparțin, am nevoie de relații autentice. Cea mai importantă relație ar fi cea cu Dumnezeu, de aceea, a mă pune în slujba lui Hristos cu toată ființa, este un mod sănătos de a-mi schimba radical viața. Mai mult decât atât, este necesar să îmi verific autenticitatea relațiilor personale, să verific sinceritatea relației mele cu Dumnezeu, dar în același timp și pe cea cu semenii, încercând să-mi fac relații solide adevărate, încercând să-mi repar relația cu frații, soția, soțul, copiii, prietenii și cu toți ceilalți.
Stima de sine și autonomia
Stima de sine autentică este de asemenea importantă. De exemplu, dacă în copilărie am avut un tată care țipa tot timpul la mine, voi trăi mereu cu sentimentul de neîncredere, nu voi putea avea o stimă de sine echilibrată. Nu ne referim aici la mândrie sau aroganță, ci la încrederea de care avem nevoie pentru a-i putea bucura pe ceilalți de toate darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu și făcând aceasta fără a avea frustrări sau prejudecăți, îndoieli sau ezitări, respectiv mecanisme distructive. Am nevoie să fiu încrezător. În relația duhovnic-ucenic, dacă duhovnicul mă sfătuiește ceva, trebuie să fiu încrezător că pot duce la bun sfârșit ceea ce mi s-a încredințat. Nu mai sunt iresponsabil. Odată ce duhovnicul îmi încredințează o ascultare, este nevoie să am încredere că o pot duce la bun sfârșit. Stima de sine în mod duhovnicesc presupune că Dumnezeu m-a înzestrat cu niște daruri, mi-a dat rațiune, minte, le pot folosi, e nevoie să acționez autonom, însă totodată reflect și chipul Său, deci am o demnitate și trebuie să acționez conform cu această demnitate împărătească. Exemplul cel mai bun de stimă de sine și de autonomie la care ne referim, ar fi prorocul Moise și Isus al lui Navi. Dumnezeu i-a cerut lui Moise să elibereze poporul israelit din mâna lui Faraon, apoi să-l ducă spre Țara Făgăduinței. Având încredere în cuvântul lui Dumnezeu, Moise a plecat spre un tărâm necunoscut având încredere oarbă(totală) în ceea ce i-a spus Dumnezeu, astfel că, prin el s-au petrecut minuni, greu de imaginat înainte de plecarea sa din Egipt. De asemenea, Isus fiul lui Navi a reușit să ducă poporul în Țara Canaanului și să devină înlocuitorul (succesorul) lui Moise, însă numai pentru că a făcut ascultare desăvârșită de Moise și pentru că era „om cu duh într-însul”, după cum l-a numit Domnul (Num. 27, 15 – 20).
Implicarea deplină
Este esențial, de asemenea, să facem ceva autentic în care să ne implicăm cu toată ființa. Cu alte cuvinte, să ne implicăm cu totul și să ne dorim să atingem culmile acelei lucrări, în sens de măiestrie, să ajungem la o oarecare abilitate. Această lucrare poate face parte din sport, cultură sau viață duhovnicească. A face sport de performanță sau a aprofunda studiile într-un anumit domeniu este o implicare în ceva autentic. Ancorarea în lucrarea pocăinței, prin post, nevoință, rugăciune, fapte bune, răbdare, tăierea patimilor, smerenie, îmi poate da sens și împlinire vieții, mai ales că este o lucrare accesibilă tuturor oamenilor. Viața duhovnicească implică alipirea de un duhovnic. Duhovnicul mă poate ajuta să-mi aflu limitele, iar ca să văd ce potențial am, el mă poate ajuta pentru că îmi dă șansa să fac lucruri pe care nu m-aș încumeta să le fac de unul singur. Dacă Moise nu ar fi fost convins, adică dacă nu ar fi avut încredere deplină în Dumnezeu, nu și-ar fi asumat o misiune atât de incertă și cu totul în afara logicii omenești, cu alte cuvinte, nu și-ar fi concretizat/actualizat potențialul niciodată, nu ar fi putut niciodată să descopere faptul că prin el s-ar fi putut face minuni atât de uimitoare. Așadar, duhovnicul nu poate lucra în locul meu, este nevoie ca eu însumi să fac acea lucrare, așa cum doar Moise putea să scoată poporul din Egipt, dar totodată nu pot să descopăr potențialul meu, decât dacă mă las pe mâna lui Dumnezeu, implicit a duhovnicului.
Să ne înțelegem pe noi înșine ca parte dintr-un tot întreg
Nu ne putem concepe pe noi înșine ca persoane izolate. Este foarte important să ne vedem ca parte dintr-un tot întreg, că suntem legați de ceilalți și că acțiunile noastre se răsfrâng asupra celorlalți, indiferent dacă ne sunt rude sau nu. Persoana este ceva care se află în relație cu altcineva, cu o altă persoană. În momentul în care îmi lărgesc spectrul optic încep să funcționez într-un mod constructiv. Individualizarea, izolarea în propriile griji, idei, respectiv în modul de a privi viața ține de egoism, însă a mă considera parte a creației ține de dăruire, altruism, astfel încep să mă asemăn cu Dumnezeu sau cu felul de a fi a unui om sfânt.
Deci, iată câțiva pași care ne pot ajuta să ieșim din modul distructiv de viață care ne vlăguiește de putere sufletul și ne influențează negativ modul firesc de a fi. Mântuitorul Hristos prin Înviere restaurează omul și îi dă posibilitatea să fie fericit, doar dacă omul de bună voie se încrede și Îi urmează Lui.
Hristos a înviat !
Pr. Mihail Damașcan
Bibliografie:
- Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2019.
- Dicționar Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, 2016.
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol. III, Editura Apologeticum, 2005.
- Maté Gabor, Mitul Normalității, Editura Herald, 2022.
- Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, 2005.
[1] Cf. DEX (Dicționar Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, 2016).
[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. III, Editura Apologeticum, 2005, p. 29.
[3] Gabor Maté, Mitul Normalității, Editura Herald, 2022, p. 40.
[4] Matei 11, 28
[5] Ioan 15, 5
[6] Marcu 8, 34
[7] Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, 2005, p. 229.
RO 
IT