În anul 1046 o nouă figură impresionantă intra pe scena politică din sudul Italiei. Fratele mai mic al lui William şi Dorgo de Hauteville, Robert Guiscard, îşi căuta un nou destin în enclavele normande create de fraţii săi.
Robert Guiscard era al şaselea fiu al contelui Tancred. Negăsind mijloacele de supravieţuire în Normandia, Robert a pornit pe urmele fraţilor săi în Italia, încercând să-şi făurească un nume pentru sine.
Istoricul bizantin, Ana Comnena, fiica marelui împărat Alexios, îi zugrăveşte lui Robert Guiscard un portret negativ, nu însă fără elemente de laudă şi de admiraţie:
„Acest Robert, normand după neam, umil după naştere, nutrind gânduri de tiran, cu un suflet foarte viclean, era viguros la trup, fiind totodată şi foarte dornic de a se bucura de aceeaşi bogăţie şi cinste ca şi oamenii însemnaţi; nimic nu-l putea abate din urmărirea ţelului său şi el făcea tot ce e necesar pentru a-şi atinge fără greş ţinta. Îi întrecea în înălţime pe toţi luptătorii, avea faţa închisă la culoare, părul blond şi umerii largi, ochii lui …[1] aruncau parcă scântei. Era îndeajuns de vânjos, dar bine proporţionat, era subţire acolo unde armonia trupului cere mai multă fineţe şi eleganţă. Astfel încât era bine făcut din cap până în picioare, aşa cum i-am auzit de multe ori vorbind pe mulţi. Dacă Homer a spus despre Ahile că, atunci când îl auzeau, ascultătorii lui aveau impresia unei mulţimi în tumult, tot astfel, strigătul acestui războinic, după cum se spune, punea pe fugă mii de oameni. Cu statură şi cu firea date de soartă, el nu putea, cum era şi firesc, să se supună nimănui: căci aşa cum se zice, aceasta este dat firilor tari, chiar când sunt de neam umil. Fiind un asemenea bărbat şi neputând suporta nicidecum să fie condus de altcineva, el a părăsit Normandia împreună cu câţiva oameni, cu totul 5 călăreţi şi 30 de pedeştri; ieşind din ţinutul său, a mers să trăiască în creştetul munţilor, în peşteri şi pe colinele Longobardiei în fruntea unei cete de hoţi şi, atacându-i pe călători, îşi lua fie cai, fie alte lucruri şi arme. Aşa şi-a început el viaţa, cu vărsări de sânge şi săvârşind multe omoruri”[2].
Relaţia cu fratele său Drogo nu a fost una caldă la sosirea sa în Italia, întrucât acesta a refuzat să-i dăruiască lui Robert un castel în stăpânire, ceea ce l-a determinat pe tânărul normand să se alieze cu contele Pandulf al IV-lea de Capua, pe care l-a părăsit în scurt timp din cauza faptului că acesta nu şi-a ţinut promisiunea de a-i acorda pământ. În cele din urmă, Drogo i-a dăruit lui Robert Guiscard cetatea Scribla, însă aceasta nu era pe măsura aşteptărilor sale, ceea ce l-a determinat să se mute în castelui Sfântul Marcu Argentano din Calabria.
Robert s-a distins în curând în lupta împotriva papei Leon al IX-lea care dorea ca toţi normanzii să fie expulzaţi din Italia. Activităţile normande din secolul al XI-lea din Italia au alarmat peste măsură papalitatea, deoarece briganzii barbari terorizau locuitorii şi ţinuturile italiene. Numeroase petiţii au fost adresate papei, fiindcă nimeni nu mai putea circula în siguranţă din cauza pericolului atacurilor normande.
Ducatul de Benevento s-a supus papei şi a devenit un fief al Romei, ceea ce însemna că puterea latină se învecina acum direct cu noile domenii create de către normanzi. La toate acestea se adăugă şi moartea suspectă din anul 1051 a lui Drogo de Hauteville, liderul nominal al normanzilor. Iniţial acesta se întâlnise cu Papa Leon al IX-lea, căruia îi făgăduise să restabilesca libertatea Bisericii romane din ţinuturile sale. La întoarcerea sa de la Roma, Drogo a fost asasinat de către o conspiraţie bizantină organizată de către Argyrus, fiul lui Melus, revenit în grațiile bizantine, care urmărea o restabilire a puterii Constantinopolului în Apulia şi Calabria.
Moartea lui Drogo a fost răzbunată de către fratele său, Humphrey, cel care a devenit acum liderul forţelor normande.
În anul următor, papa Leon a efectuat o vizită la curtea împăratului german, Henric al III-lea pentru a cere asistenţă împotriva normanzilor care dezechilibrau grav deja fragila stabilitate politică din peninsulă. Negocierile cu împăratul s-au derulat cu dificultate, însă, în cele din urmă, pontiful s-a ales cu un detaşament de 700 de cavaleri şi 700 de infanterişti şvabi din Elveţia.
De asemenea, chemării papei au răspuns şi majoritatea oraşelor italiene din sudul peninsulei paralizate şi terorizate de activităţile normande. Prinţul de Benevento, ducele de Gaeta, conţii de Aquino şi Teano, cetăţenii oraşului Amalfi împreună cu arhiepiscopul lor, la care se adăugă forţele lombarzilor din Apulia, Molise, Campania, Abruzzo şi Latium s-au alăturat forţelor papale şi germane. Majoritatea magnaţilor italieni au detaşat trupe pentru a lupta pentru cauza comună împotriva normanzilor[3].
Sentimentele papei Leon al IX-lea erau favorabile Imperiului Bizantin, condus de către Constantin al IX-lea. O armată bizantină s-a alăturat conflictului şi a debarcat în Apulia. Iniţial, bizantinii au încercat să-i recruteze pe normanzi în marea lor armată compusă din mercenari şi să îi trimită să lupte în Răsărit, mizând pe avariţia cu care îi caracterizează cronicarul William de Apulia pe aceşti războinici. Normanzii au refuzat categoric oferta înaintată de către cataphanul lombard, Argyrus, şi au declarat că intenţionează să cucerească Italia de sud.
Argyrus a intrat în contact cu papa pentru a porni concomitent atacul împotriva normanzilor. Armata strânsă de Leon a înaintat de la Roma în Apulia, în timp ce armata bizantină condusă de către Argyrus a strâns tabăra din Apulia şi a iniţiat acelaşi plan, prinzând trupele normande în strâmtoare.
Normanzii au înţeles imediat pericolul în care se aflau şi au mobilizat o armată eficientă, condusă de către Humphrey de Hauteville, alături de care lupta şi Robert Guiscard[4].
Detaliile bătăliei sunt ilustrate cel mai bine de către cronicarul William de Apulia în lucrarea sa, Gesta Wiscardi. Lupta s-a dat în anul 1053, lângă oraşul Civitate. Normanzii au pornit primii în acţiune pentru a împiedica forţele papale să facă joncţiunea cu armata bizantină. Normanzii sufereau de foamete din cauza lipsei proviziilor şi se aflau în inferioritate numerică, trupele lor însumând aproximativ 3000 de cavaleri şi 500 de infanterişti în timp ce papa Leon dispunea de aproape două ori mai mulţi oameni. Din cauza lipsurilor, normanzii încercau să cadă la pace, căutând să se supună papei, însă au fost refuzaţi.
Cele două armate erau separate de un deal peste care normanzii şi-au dispus trupele. Cavaleria grea comandată de către ducele Richard de Aversa compunea flancul drept. Humphrey ocupa centrul în fruntea infanteriei, a arcaşilor şi a unui grup de cavaleri care au descălecat. Robert Guiscard şi cavalerii săi alături de care lupta un contingent de infanterie slavă ocupa flancul stâng[5]. Armata papală era împărţită în două, între trupele germane şi cele italiene. Papa Leon se afla în oraşul Civitate, privind de pe ziduri, iar drapelul Sfântului Petru flutura măreţ în mijlocul trupelor sale.
Bătălia a debutat cu atacul ducelui normand Richard de Aversa şi a cavalerilor săi orientat împotriva flancului stâng inamic, compus din trupe italiene. După manevrele de flancare, cavalerii normanzi au ajuns în faţa trupelor italiene care au fugit fără măcar să opună rezistenţă. Normanzii au doborât mulţime dintre cei care încercau să fugă, după care s-au întors să lupte alături de corpul principal. Trupele şvabe au pus presiune între timp, pe centrul armatei normande compuse din infanterie. William de Apulia îi descrie pe germani ca fiind luptători feroce, neputând însă să stăpânească lupta călare. De aceea ei preferau să lupte pe jos, iar curajul lor era atât de mare încât preferau mai degrabă să moară luptând decât să întoarcă spatele inamicului şi din această cauză erau mai periculoşi pe jos decât călare[6].
Lupta normanzilor cu şvabii a reprezentat adevărata ciocnire de pe câmpul de bătălie, iar germanii au pus probleme serioase trupelor lui Humphrey. Văzându-l pe fratele său în pericol iminent, Robert Guiscard a pornit în ajutorul său, comandând flancul stâng. Robert s-a evidenţiat prin stilul său de luptă de-a dreptul impresionant şi a reuşit într-o oarecare măsură să elibereze presiunea impusă de către războinicii şvabi.
Situaţia din centrul bătăliei rămânea echilibrată. Atât Humphrey cât şi Robert luptau cu ferocitate şi energie, dar balanţa avea să se încline decisiv în favoarea normanzilor atunci când ducele Richard de Aversa a revenit din urmărirea italienilor puşi pe fugă şi s-a alăturat luptei principale, ceea ce a dus la înfrângerea coaliţiei papale[7]. Papa Leon al IX-lea a fost capturat în timp ce se pregătea asediul oraşului Civitate.
Cu toate acestea, papa Leon a fost foarte bine tratat de către normanzii[8] care l-au recunoscut drept lider spiritual. Însă pietatea lor nu avea să le stea în calea ambiţiilor politice. Papa Leon al IX-lea a petrecut 10 luni în captivitatea normandă, timp în care s-a desfăşurat momentul regretabil al Marii Schisme din anul 1054, despre care vom vorbi mai amănunţit cu altă ocazie.
Leon a amânat negocierea cu normanzii în speranţa intervenţiei în favoarea sa a unei armate germane. Cum aceasta nu mai apărea, în cele din urmă i-a recunoscut pe normanzi drept stăpânitori ai Italiei de Sud. Abia după acest moment a fost eliberat din captivitate[9].
Văzând că armata papală a fost învinsă şi neavând mijloacele necesare pentru a-i ataca singuri pe normanzi, bizantinii au renunţat la campanie şi s-au îmbarcat din Bari către Constantinopol. Se pare că Argyrus, fiul lui Melus, ar fi fost alungat definitiv din Imperiu cu această ocazie[10].
Bătălia de la Civitate are o implicaţie majoră în istoria medievală, fiind comparată din punct de vedere al importanţei de către mulţi dintre istorici cu bătălia de la Hastings din anul 1066. În ciuda inferiorităţii numerice şi împotriva tuturor şanselor, normanzii au ieşit victorioşi şi şi-au demonstrat măiestria pe câmpul de luptă, obţinând un prestigiu internaţional covârşitor.
Bătălia de la Civitate a fost momentul declanşator al Marii Schisme iar cei care au profitat cel mai mult de pe urma acestei rupturi au fost tot normanzii care au împiedicat realizarea unei noi coaliţii dintre Roma şi Imperiul Bizantin. Sudul Italiei se va reorienta pe plan bisericesc cu ajutorul normanzilor, de la adeziunea faţă de Constantinopol la supunerea faţă de Roma.
Deşi inamici la început, normanzii se vor alia cu papalitatea, iar cu această ocazie papalitatea se va dezice de alianţa sa cu germanii. Sfântul Imperiu German se afla la o distanţă considerabilă în timp ce normanzii se aflau în imediata apropiere. Ruptura faţă de Germania va declanşa controversa pentru investitură ce se va concretiza prin conflicte violente între scaunul papal şi coaroana imperială germană. Războiul dintre puterea bisericească şi puterea seculară germană va îndepărta poporul german de Roma şi îl va transforma secole de-a rândul în promotorul revoltei împotriva catolicismului şi iniţiatorul reformei bisericeşti a secolului al XVI-lea.
Rezultatul bătăliei de la Civitate va demonstra puterea normandă şi îi va apropia pe aceştia de Roma şi de papalitate. Normanzii vor devenii aliaţii cei mai loiali şi mai puternici ai scaunului papal, iar ramura lor din Italia va servi drept ambasadoarea fraţilor lor din Normandia la Roma. Via Italia de sud, normanzii ducelui William Cuceritorul vor obţine sprijinul şi suportul financiar şi logistic al papei pentru cucerirea Angliei anglo-saxone, derulată în toamna anului 1066.
Curajul dovedit în lupta de la Civitate l-a propulsat pe Robert Guiscard în rândurile normanzilor într-atât de mult încât l-a succedat pe fratele său Humphrey ca duce al Apuliei în anul 1057.
Papa Nicolae al II-lea, aflat în dispută cu împăratul german şi cu nobilimea acestuia, în ceea ce numim noi „cearta pentru investitură”, căuta să şi-i apropie pe normanzi şi să-i transforme în aliaţii săi. În consecinţă, Robert a fost investit duce de Apulia, Calabria şi Sicila în timpul conciliului de la Melfi din anul 1059[11].
Imediat după sinodul de la Melfi, Robert Guiscard şi-a îndreptat armatele către Calabria bizantină pentru a cuceri ceea ce rămăsese necucerit de către William Braţ de Fier. A cucerit oraşele Cariati, Rossano şi Gerace, după care s-a întors în Apulia pentru a elimina garnizoanele bizantine din Taranto şi Brindisi. Oraşul bizantin Regio din Calabria a căzut în cele din urmă în mâinile lui Guiscard, ceea ce îi deschidea acum drumul către Sicilia.
Campania siciliană condusă de către fratele mai mic al lui Robert, Roger, a debutat cu stângul, iar acesta a fost respins de către garnizoana musulmană a oraşului Messina. Curând, el a fost rechemat în Italia pentru a-l ajuta pe Robert în lupta sa împotriva unei armate bizantine trimise de către noul împărat, Constantin al X-lea Ducas, un conducător la fel de inept ca înaintaşii săi. Tăria lui Robert a făcut ca întreaga campanie bizantină să eşueze lamentabil, iar acum cei doi fraţi erau liberi să invadeze Sicilia.
În anul 1061, trupele normande au debarcat pe insulă şi au reuşit să cucerească oraşul Messina relativ uşor, pe timpul nopţii, luând prin surprindere garnizoana arabă. Ocuparea oraşului le-a garantat normanzilor controlul deplin asupra strâmtorii Messina[12]. Guiscard a fortificat imediat Messina şi s-a aliat cu unul dintre emirii care lupta într-un război civil pentru deţinerea insulei.
Exploatând diviziunile dintre arabi, normanzii au ocupat şi cucerit centrul insulei. Până în anul 1091, Sicilia va fi cucerită în întregime, la care se adăuga şi capturarea insulei Malta. Roger de Hauteville va deveni primul rege al Siciliei, purtând numele de Roger I. În Sicilia a luat naştere un popor format din mixtiunea grecilor bizantini cu arabii şi cu latinii, ceea ce a creat o cultură şi o civilizaţie fascinantă.
După aventurile lui Robert Guiscard din Sicilia, acesta s-a îndreptat împotriva ultimelor reminiscenţe bizantine din Italia, concentrate în oraşul Bari. După un lung asediu, oraşul a căzut în mâinile normanzilor în anul 1071. Italia va fi pierdută pentru totdeauna de către Constantinopol. Însă anul 1071 va aduce o nouă nenorocire asupra Imperiului Bizantin, de proporţii mult mai mari decât pierderea oraşului Bari.
Cel mai important rege al regatului normand al Siciliei și Italiei de Sud a fost Roger al II-lea (1130-1154). Roger a dus regatul său pe cele mai înalte culmi, a participat la Cruciada a II-a (1147-1148), a luptat împotriva Imperiului Bizantin condus de marea dinastie a Comnenilor și a cucerit vremelnic o parte din Africa de Nord. În timpul său, regatul Siciliei a devenit cel mai important stat din Mediterana, rivalizând cu Imperiul Bizantin.
Roger al II-lea a adunat la curtea sa din Palermo importanţi demnitari, meşteşugari şi oameni de cultură din întreaga lume cunoscută, de la englezi, la arabi, evrei şi greci bizantini, transformând regatul său în cel mai avansat stat al timpului.
Moştenirea cea mai spectaculoasă, care a rezistat scurgerii timpului rămâne de departe superba Capella Palatina din Palermo. Capela a fost construită în palatul regilor Siciliei, pe fundaţia unei biserici mai vechi. Construcţia sanctuarului a durat opt ani şi a strâns cei mai mari meşteşugari, arhitecţi, pictori şi mozaicari din întreaga Europă. La ridicarea sa s-a folosit stilul arhitectural bizantin cu şase abside, situate câte trei de fiecare parte a navei principale, care se aşează superb pe coloane clasice restaurate.
Mozaicurile capelei sunt realizate în acelaşi stil bizantin şi sunt de o frumuseţe sublimă şi înălţătoare, unică, rivalizând poate cu cele ale marii catedrale Sfânta Sofia din Constantinopol. Dacă istoria va permite vreodată ca mozaicurile ascunse ale Sfintei Sofii să fie descoperite, vom avea prilejul să comparăm cele două minuni ale creştinismului și ale stilului bizantin.
Artiştii bizantini angajaţi în împodobirea capelei regale au lucrat neîncetat, zi şi noapte, pentru a da viaţă magnificelor opere de artă. Lumina reflectată din imaginea mozaicurilor dă viaţă personajelor divine înfăţişate.
Figura centrală, Hristos Pantocratorul, tronează maiestos, îmbrăţişând lumea, înconjurat de cete de serafimi, profeţi, evanghelişti şi sfinţi și peste cei cinci mari sfinţi teologi ai Bisericii: Sfântul Grigorie de Nissa, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Nicolae.
În mod cu totul obişnuit pentru spiritul militar normand, pe peretele nordic al capelei sunt înfăţişaţi sfinţi militari în frunte cu Sfântul Arhanghel Mihail, protectorul spiritual şi patronul normanzilor.
Capela combină în mod armonios arhitectura normandă cu cea arabă şi cu cea bizantină. Interesante decoraţii arabe împodobesc tavanul bisericii, înfrumuseţând mozaicurile bizantine şi picturile romane.
Pe bună dreptate, capela este considerată a fi reprezentarea unirii dintre stilul arhitectural bizantin şi cel vestic latin[13]. Nicăieri în lume nu există o altfel de construcţie care să îmbine atât de perfect cele două tradiţii separate.
În Italia de Sud, normanzii au intrat în contact cu bizantinii. Atât de impresionați au fost normanzii de civilizația și de statul bizantin încât au început să depună eforturi supraomenești de a-l cuceri. Asemenea bulgarilor, normanzii nu doreau să cucerească Imperiul Bizantin de dragul cuceririlor, ci doreau să devină ei înșiși îmăpărați bizantini. Cu toate acestea, în ciuda a trei mari invazii în Balcani, Bizanțul a reușit să-i respingă pe normanzi, iar înfrângerile repetate suferite de către aceștia în fața bizantinilor vor duce într-un final la desființarea Regatului Siciliei.
Bizantinii au dispărut din Sicilia și din Sudul Italiei, normanzii s-au contopit în rândurile populațiilor autohtone, însă amprentele pe care le-au lăsat atât bizantinii cât și normanzii în Italia sunt covârșitoare și de netăgăduit.
Veneția, de exemplu, nu este decât un teritoriu bizantin care și-a proclamat independența față de Constantinopol. Unele dintre cele mai frumoase biserici din Italia, Capella Palatina din Palermo și Biserica Sfântul Marcu din Veneția nu sunt altceva decât capodopere ale civilizației bizantine adoptate de către italieni.
Deși Imperiul Bizantin a dispărut ca entitate statală, moștenirea pe care o lasă în urmă este extrem de vie în Italia, în special prin intermediul creștinilor ortodocși români din această țară.
În nicio țară din lume nu se întălnește mai profund Occidentul cu Orientul ca în Italia, iar acest fapt trebuie să ne dea de gândit nouă românilor ortodocși și să ne responsabilizeze pentru a îndeplinii misiunea de apostoli ai păcii și comuniunii.
Petruț Ciprian Terciu, doctor în Istoria Bisericii Universale
[1] Lacună în text
[2] Ana Comnena, Alexiada vol. I, trad. de Marina Marinescu, editura Minerva, Bucuresti, 1977, p. 42-43
[3] Valerie Eads, Civitate, Battle of, in The Oxford Encyclopedia of Medieval Warfare and Military Technology, edited by Clifford J. Rogers, Vol. I, Oxford University Press, Oxford, 2010, p. 402
[4] R. Allen Brown, The Normans, p. 109
[5] R. Allen Brown, The Normans, p. 109
[6] William of Apulia, The Deeds of Robert Guiscard, trans. By Graham A. Loud, The Boydell Press, Rochester, 1996, p. 20
[7] R. Allen Brown, The Normans, p. 109-110
[8] Amatus of Montecassino, The History of the Normans, translated by Prescott N. Dunbar and edited by Graham Loud, The Boydell Press, Rochester, 2004, p. 101
[9] John Julius Norwich, The Other Conquest, Harper and Row, New York, 1967, p. 94-95
[10] William of Apulia, The Deeds of Robert Guiscard, p. 22
[11]Elisabeth van Houts (edited and translated), The Normans in Europe, Manchester University Press, Manchester and New York, 2000, p. 236-237
[12] Clifford J. Rogers, The Oxford Encyclopedia of Medieval Warfare and Military Technology, Vol. 1, Oxford University Press, Oxford, 2010, p. 66
[13] William Tronzo, The Cultures of His Kingdom: Roger II and the Capella Palatina in Palermo, Princeton University Press, Princeton, 1997, p. 19
RO 
IT